Mai ţineţi minte cum începeau scrisorile de altǎdatǎ: “Aflaţi despre mine cǎ sunt bine, sǎnǎto(a)s(ǎ), ceea ce vǎ doresc şi vouǎ”? Era un început standard, un clişeu menit sǎ inducǎ ideea cǎ toate îţi merg din plin, cǎ, deşi erai departe de cei dragi, ai reuşit în viaţǎ în tot ce ţi-ai propus. De multe ori era o minciunǎ frumoasǎ comisǎ cu cele mai bune intenţii, ca sǎ nu se îngrijoreze mama sau tata ori prietenii aflaţi la distanţǎ. Oboseala, tristeţea, singurǎtatea, dezamǎgirile, eşecurile erau ţinute sub tǎcere ori le citea printre rânduri doar inima unei mame pline de dorul odraslei plecate. Era, totuşi, o formǎ de comunicare mai sincerǎ şi mai adevǎratǎ decât ceea ce numim astǎzi comunicarea despre sine cu ceilalţi, chiar dacǎ uneori transmitea o imagine un pic deformatǎ despre noi înşine.
Dar astǎzi, lucrurile au evoluat, sau mai degrabǎ au degenerat, într-un fenomen simptomatic pentru lumea în care trǎim, astfel încât clişeele de altǎdatǎ par inocente şi pline de farmec. Azi comunicǎm cu oricine, de oriunde, pentru cǎ, nu-i aşa?, dacǎ nu eşti pe Facebook, nu exişti! Numai cǎ, ceea ce odinioarǎ era trecut sub tǎcere dintr-o intenţie onorabilǎ, acum are un cu totul alt scop care, pe nesimţite, ne face sǎ ne înstrǎinǎm de noi şi de ceilalţi. Pare o afirmaţie paradoxalǎ dacǎ ne gândim la lunga noastrǎ listǎ de prieteni, dar tocmai lungimea ei este direct proporţionalǎ cu înstrǎinarea de sine. Și cu cât dǎruim mai multora imaginea noastrǎ, cu atât mai puţini prieteni avem. Am devenit atât de preocupaţi cum pǎrem în ochii altora, cǎ nu ne mai gândim cum suntem noi cei adevǎraţi. Ne transformǎm în nişte persoane aşa cum ne-ar plǎcea sǎ creadǎ alţii cǎ suntem, uneori ca sǎ ne minţim cǎ ne e bine, alteori, doar aşa, sǎ moarǎ duşmanii de ciudǎ! Devenim, cum bine zicea soţul meu, propriii paparazzi, interesaţi sǎ ne vindem imaginea şi sǎ fie cumpǎratǎ cu cât mai multe like-uri. Nu ne arǎtǎm niciodatǎ cearcǎnele sau ridurile, ne mascǎm kilogramele în plus, suntem preocupaţi sǎ gǎsim maxime înţelepte spuse de alţii şi doar share-uite de noi, ca şi cum dintr-o datǎ ne-am molipsit de toatǎ înţelepciunea lumii şi nu mai conteazǎ ce greşeli am fǎcut sau facem încǎ. Ne actualizǎm conştiincios realizǎrile, pe unde am mai fost şi cu cine, postǎm fotografii de Crǎciun ori de alte sǎrbǎtori care par a fi mǎrturii vii ale armoniei familiale, ale confortului şi bunǎstǎrii personale. Și, bineînţeles, aşteptǎm cât mai multe like-uri de la prieteni!
Ȋnsǎ apropierea aceasta de alţii e numai aparentǎ şi, aş zice exagerând poate, puţin vicioasǎ, pentru cǎ ne face dependenţi de o imagine falsǎ a noastrǎ, doar cea de când eram sau voiam sǎ pǎrem fericiţi, şi de confirmǎrile celorlalţi. Ne-am mutat existenţa într-o lume virtualǎ în care totul e pseudo: sinceritatea e un fel de amabilitate înscrisǎ în orizontul de aşteptare al celui care posteazǎ, comunicarea - un schimb de replici exclamative, iar sentimentele sunt înlocuite de emotion icons. Facebook-ul anuleazǎ dubla intenţie a limbajului despre care vorbea Tudor Vianu, pentru cǎ nimeni nu mai comunicǎ cu adevǎrat, de la om la om şi, implicit, nici nu mai transmite nimic adevǎrat despre sinele lui cel mai profund. Adresǎm în neant nişte imagini însoţite de texte şi avem pretenţia cǎ aceia suntem noi, cǎ ne reprezintǎ. Aşteptǎm like-uri şi rǎspunsuri de la prieteni şi pretindem cǎ aceea e comunicare. Și cu cât suntem mai activi pe Facebook, cu atât suntem mai dependenţi, fǎrǎ sǎ realizǎm cǎ suntem simple insecte prinse într-o adevǎratǎ pânzǎ de pǎianjen care ne restrânge existenţa şi ne depersonalizeazǎ, ne globalizeazǎ. Socializarea aceasta ne transformǎ în nişte personaje dintr-o carte cu feţe zâmbitoare.
Dacǎ aş avea cont pe Facebook, aş ruga sǎ-mi dea like toţi acei cǎrora le e dor sǎ primeascǎ o scrisoare cu timbru de la un prieten adevǎrat care nu şi-a pierdut timpul postând pe Facebook, ci şi-a fǎcut timp sǎ scrie cu mâna lui, cu scrisul lui tremurat şi influenţat de starea sufleteascǎ, cu ştersǎturi şi adǎugiri, o scrisoare cu un singur destinatar.