Despre vieţile trăite în adevăr
Pentru a evolua, România ar fi avut nevoie de un Havel
Între anii 1990 şi 1997, Jurnalul Monicăi Lovinescu (vezi volumele Jurnal 1990-1993, Jurnal 1994-1995, Jurnal 1996-1997, Ed. Humanitas, 2002, 2002 şi, respectiv, 2005), mărturiseşte o preocupare constantă a autoarei pentru Havel, care rămâne un marker de referinţă la care autoarea face apel pentru judecăţile estetice, est-etice dar şi, simplu, etice; neîndoielnic, pentru autoare, politicul nu putea fi conceput în alt mod, la ieşirea din Europa criminală (ce reclama cu urgenţă, în anii 90, necesitatea lustraţiei postcomuniste, a delimitărilor şi a asumărilor). Pe de altă parte, prezenţa constantă a lui Havel în judecăţile Monicăi Lovinescu reflectă opţiunea anticomunistă nedezminţită: Havel este, în acelaşi timp, un simbol şi un sistem de referinţă în cadrul căruia se mişca, pe background-ul războiului rece şi al etapei confuze de după, combatantul Monica Lovinescu, devenită ea însăşi, ca disident anticomunist, un simbol şi un sistem de referinţă pentru milioanele de ascultători şi de cititori. În fond, acest aspect – al războiului rece – este premiza istorică esenţială pentru corecta înţelegere a relaţiei dintre Monica Lovinescu şi Havel: viaţa lor şi opera lor sunt marcate de istoria relaţiilor internaţionale dintre Europa, Rusia şi Statele Unite ale Americii din secolul XX. Dacă Europa dominase lumea la începutul secolului, după primul şi al doilea război mondial această hegemonie este înlăturată [1], apoi forţele militare fac jocul, începând cu Rusia, ce devenise în 1945 forţa militară majoră în Europa, iar America domina lumea în acelaşi mod ca Europa la 1900, ulterior devenind puterea mondială ce trasează noua ordine. Rememorând, pentru etapa dintre 1900 şi 1991, sunt esenţiale două delimitări: prima jumătate, până la 1945, nu a pus niciodată Rusia şi America în situaţia de a-şi ameninţa reciproc securitatea. A doua jumătate, din mai 1945 până în decembrie 1991, a fost plină de ostilitate şi aproape s-a ajuns la situaţia izbucnirii unui război nuclear. Războiul rece, aflat în plină desfăşurare în 1947, a durat până la era Grobaciov, dar, în forme discrete, încă un deceniu. [2]Formele aberante ale comunismului născuseră în Europa reacţia anticomunistă, susţinută de o parte din intelectualitate, la care aderă Havel şi Monica Lovinescu. Dar calea ideologică a celor două state aflate acum într-un antagonism extrem (Rusia şi America) devenise sursă radicală de ostilitate politică mutuală: amândouă considerau că destinul lor este acela de a remodela lumea după chipul şi asemănarea lor, alimentând incongruenţe majore. [3]
Plasate pe limita lucidităţii critice a sistemului comunist care făcuse în Europa de Est peste o sută de milioane de victime, raportările Monicăi Lovinescu la Havel cresc, în perioada de după 1990, şi din cauza lipsei de etică după care evoluează realitatea românească post-comunistă, intrată cu sprijinul Moscovei pe mâna fanaticului comunist Ion Iliescu – ce întemeiază un curent neostalinist crescător în România de după 1990 – , faţă de realitatea post-comunistă cehă gestionată de Havel, care, disident anticomunist fiind, devine ultimul preşedinte ale Cehoslovaciei (1990-1992) şi primul preşedinte ale Republicii Cehe (1993-2003). Monica Lovinescu a preluat şi continuat cu aplicaţie, după modelul Havel, teoria post-totalitarismului, crezând în puterea celor fără de putere, în lupta împotriva minciunii comuniste şi a utopiei totalitare, iar calea adoptată de ea este, tot pe urmele lui Havel, care o preluase din Mahatma Gandhi, rezistenţa non-violentă, care se manifestă constant prin scrisul de jurnal, protestul scris, critica şi jurnalismul cultural, atitudinea publică, denunţarea abuzurilor puterii totalitare, neodihnita pledoarie în Agora pentru drepturile omului şi cetăţeanului, dezvoltarea spiritului est-eticii în literatură şi artă, ca un corolar al libertăţii în epocile totalitare.
De pildă, faptul că lumea românească se zbătea în cruciade politice dubioase iar metehnele comuniste persistă în Uniunea Scriitorilor şi după 1990 face obiectul unei relatări din Jurnal[4], în care Havel este evocat din nou ca un standard moral şi intelectual, de neatins în România. Astfel, marţi, 9 ianuarie 1990, atunci când Monica Lovinescu notează că Grupul pntru Dialog Social s-a instalat pe Calea Victoriei, cooptând şi trei români din străinătate (pe Botez, pe Mihai Dinu Gh., şi pe Sorin Alexandrescu; apoi faptul că vor scoate un ziar intitulat 22; în aceeaşi zi află că Doinaş refuzase postul de director al Teatrului Naţional, că Ion Brad e încă în post dar tare înfricoşat; că D.R. Popescu şi Hobana merg la Uniune dar “stau în banca lor” (Asta ar mai trebui, să-şi dea cu părerea); că Maurer a dezamăgit la televiziune, încercând “recuperarea marxismului”; memorează întoarcerea Annettei Laborey la Bucureşti, unde se vede cu Pleşu (care o găzduieşte pentru două zile), Şora, Paleologu, Mircea Dinescu şi Maşa, Dan Petrescu…ei bine, toată lumea (din acest flanc, n.n.) e furiasă pe E. Simion cu poveştile lui împotriva exilaţilor. Ceva mai încolo, Monica Lovinescu notează cum Marie-France Ionesco a afirmat că, atât Eugen Ionescu, dar şi Cioran vor refuza să fie membri de onoare ai Uniunii, dacă nu vor fi numiţi şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca…Eugen Ionescu era pur şi simplu dezgustat de atitudinea ostilă a Uniunii faţă de exilul românesc, invocând faptul că, în timp ce în Cehoslovacia Havel devine preşedinte al Republicii, la noi, Goma nici nu e numit.[5] După douăzeci de ani, vedem cum lucrurile acestea nu s-au modificat foarte mult, iar Uniunea, dar mai ales critica literară, au abandonat în mod constant obiectivitatea faţă de exilul anticeauşist şi anticomunist. Sîmbătă, 13 ianuarie 1990, Monica Lovinescu află că e numită, alături de Virgil Ierunca, membră de onoare a Uniunii. Dar protestează şi reproşează Uniunii că nu l-au cooptat şi pe disidentul între disidenţi, pe Goma.[6] Îl încurajează pe Liiceanu să dezvolte la editura pe care o va conduce (fosta Editura Politică) proiectul de publicare a literaturii disidenţei (de la Havel, la Soljeniţîn, inclusiv Goma, care are manuscrisele gata, începând cu Culoarea curcubeului ‘ 77 – cutremurul oamenilor). În aceste perioade de început, rolul Monicăi Lovinescu în susţinerea proiectului Editurii Humanitas avea să fie covârşitor.
Joi, 18 ianuarie 1990, Monica notează în Jurnal, exasperată de Frontul Salvării Naţionale, care e restaurator, şi e din ce în ce mai penibil : el declară ne-dizolvarea partidului comunist (sigur e ideea lui Brucan, care mai are şi tupeul s-o revendice)…În Cehoslovacia totul se petrece lin, cu Havel preşedinte, pe când la noi…[7] În perioada tumultuoasă din ianuarie-februarie 1990, situaţia devenise explozivă la Bucureşti, unde, bunăoară luni, 5 februarie, după manifestaţia din faţa Televiziunii, pentru numirea lui Paler ca director al Radio-Televiziunii, pe unele ziduri ale oraşului apăruseră inscripţii cu « Paler-Preşedinte » sau « Paler=Havel » [8]. Decepţiile privind destinul politicii de la Bucureşti se ţin lanţ: duminică 10 iunie, notează unele gânduri după conversaţia cu Ana Blandiana, care o sunase de la Mămăligă şi care se afla în drum spre Canada, la Congresul ARA (unde va primi un premiu). „O felicit îndelung: luările ei de poziţie pentru “golani” au făcut din ea ţinta unei campanii de genul celei împotriva Doinei Cornea. Îmi confirmă că primeşte, după Doina Cornea şi Coposu, cel mai mare număr de scrisori de insulte şi ameninţare. A scris împotriva ei şi Eugen Simion, în Adevărul. Întâlnindu-l pe stradă, a vrut să-i întindă mâna. Simion a roşit şi a luat-o la fugă. Deşi pe noi nu ne-a atacat încă, mai bine ar fugi şi de noi: ne-ar simplifica viaţa”. [9] Toate aceste laşităţi, manipulări, trădări şi frământări ce aveau loc în societatea românească, din anul 1990, nu reflectă dorinţa de democraţie autentică şi de etică a Monicăi Lovinescu (ştiuse că un Nürnberg al comunismului nu era posibil în România, dar nu se aştepta nici la o restauraţie atât de victorioasă a comuniştilor), de aceea tot pe 10 iunie notează cu amărăciune, văzând cum şansele României se risipesc: „Alegerile din Cehoslovacia: triumf pentru Forum-ul lui Havel. Bineînţeles…În Bulgaria, campania electorală s-a desfăşurat – ca la noi – după acelaşi tipic comunist. Dar cum cele 16 partide de opoziţie au avut ideea bună şi elementară să se unească şi ele într-un forum, s-ar putea să avem surprize plăcute. În orice caz, mai plăcute decât la noi, singurii care dăm înapoi. ”
Havel şi lecţia Forum-ului ceh rămân, pentru Monica Lovinescu, reperele unei democraţii care în România, cu Iliescu şi cu Moscova în curte, nu se pune în operă.
În altă parte, autoarea menţionează rolul decisiv pe care Havel l-a jucat în destinul postului Radio Europa Liberă după 1990 [10] : „Shafir ne-a telefonat de la FE pe la sfârşitul anului. Raportul pentru Europa Liberă e neaşteptat de bun. În urma insistenţelor lui Havel, americanii s-au hotărât să prelungească cu vreo zece ani postul de radio. Se vorbeşte chiar de înfiinţarea unei secţii spre Asia (Free Asia)”.
Havel rămâne pentru Monica Lovinescu şi reperul discursurilor politice publice, care în România nu au fost niciodată posibile, mai ales în anii 90, continuând să se lase aşteptate şi azi. Astfel, pe 1 decembrie 1992, consemnează cu amărăciune în Jurnal rezultatele unui exerciţiu comparatist [11] : „Mihnea ne aduce o casetă cu clipurile Convenţiei din campania pentru alegeri – aşa cum au trecut la televiziune. Cu toate că sunt repetitivă, ne spunem că nu sunt chiar atât de proaste, că aşa trebuie pentru un electorat „de bază”. În aceeaşi seară, însă, vedem la Televiziunea Franceză (de data asta) un film al lui Forman despre Havel. Surprins şi el în „campanie electorală”, vorbeşte simplu, intelectual şi nu aruncă nici un porumbel în aer…”
Stolurile de porumbei care au maculat şi dirijat spaţiul public românesc în deceniile post-decembriste au adăugat o toxină letală peste cantităţile imense de discurs public (politic şi media) de proastă calitate, de limbaj de lemn şi de destructurare intelectuală, cu care a fost infestată societatea românească încă din perioada comunistă. Deşi atât de dorit şi de aşteptat şi de Monica Lovinescu, un autentic Havel românesc nu s-a născut.
(va urma)
Angela FURTUNĂ
20 februarie 2012
[1] Martin McCauley – Rusia, America şi războiul rece (1949-1991), p. 131
[2] Ibidem, p. 132
[3]Ibidem, p. 136
[4] Monica Lovinescu – Jurnal 1990-1993, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 16-17
[5] Ibidem, p.18
[6] Ibidem, p. 23.
[7] Ibidem, p. 30.
[8] Ibidem, p. 52.
[9] Ibidem, p. 121
[10] Ibidem, p. 206.
[11] Ibidem, p . 296.