Romanian Times | Octombrie 2026

Cultură 9 Independentul român de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent”. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent”. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. A fi „independent” e o virtute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de partid mai acătării declară uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie independentă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un „ideal de veacuri”, un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema „neatîrnare”, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că independenţa e un soi de levitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertăţi, refuzul de a admite altă autoritate în afara celei proprii. Cu un asemenea portret, independenţa e un foarte eficient ornament retoric. Caţavencu e „prezidentul grupului independent”, „un bărbat independent”, activ în „Comitetul grupului independent”, adică al grupului „tînăr, inteligent, independent” (şi „impertinent” – adaugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e „trădare” şi „nifilism”). Dar şi Tipătescu e, cel puţin pentru Trahanache, „un om endepandant”, calitate apreciată, de altfel, şi de independenta Joiţica. Odată ce s-a consfinţit ca merit, independenţa e pusă la treabă: virtutea civică se orientează pragmatic. Cu ce se ocupă, după eterna doctrină Trahanache, un bărbat independent? Face servicii „partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...”. Prin urmare, independentul român e captiv într-o reţea de hatîruri. El nu-şi dobîndeşte independenţa decît pentru a o sacrifica în chipoportun: partidului, patriei, prietenilor (şi nevestelor lor). De ce? „Pentru că de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru...” De unde însemna„neatîrnare”,independenţaajunge să fie deci, potrivit înţelepciunii autohtone, abilitatea de a atîrna de cine trebuie, fără prosteşti probleme de conştiinţă, fără false consecvenţe şi loialităţi. Pe scurt, a fi independent e a-ţi permite luxul de a fi infidel. În materie de politică externă (dar şi internă), independentul român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent anti-european. „Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre...” Neamestecul în trebile interne, ştaiful dîrz al băştinaşului ofensat – iată chipuri mioritice ale spiritului independent. Animat de acest spirit, Caţavencu fondează în oraşul său de provincie „Aurora Economică Română”, „soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti...”. „Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii într-al lor.” Acesta este, în viziune locală, apogeul spiritului independent: să faci ce vrei în districtul tău. Evident, cînd prea mulţi independenţi se strîng laolaltă, interesele lor intră în conflict. Nu întîmplător, Costăchel Gudurău e „atacat palme picioare” tocmai în „piaţa endependenţi”. Dar bătălia e scurtă. Tot „piaţa endependenţi” e spaţiul unei universale reconcilieri. „Pupat toţi.” Căci independentul român nu e dogmatic. La o adică, ştie să lase de la el. E realist, maleabil, fără idei fixe. Justiţia independentă fiind absentă, el se refugiază filosofic în singurătate, pentru a căuta dreptatea transcendentă: „Procoror lipseşte oraş, mănăstire maici chef”. Text din 2004, dar tot despre noi... (continuare în pagina 20) Sursa: dilema.ro acel lucru. Dar, când s-a întâmplat, Congresul a adoptat *Patriot Act* în doar 45 de zile. Sute și sute de pagini de noi politici și noi prerogative care ofereau guvernului o putere de supraveghere fără precedent. De când face Congresul ceva în 45 de zile? Au reușit să acționeze atât de rapid deoarece acele prevederi vizau măsuri pe care guvernul dorea să le adopte de ani de zile, dar nu găsise momentul oportun sau justificarea necesară pentru a o face. Atacul a avut loc pe 11 septembrie, iar ei au profitat de situație. În baza acelor prerogative,NSAa început săcolecteze însecret datedesprepractic toateapelurile telefonice dinAmerica. Știau totul despre fiecare dintre noi: pe cine ai sunat, când ai sunat și cât a durat convorbirea. Iar când au fost dați în vileag – căci făceau toate acestea în secret... totul a ieșit la iveală după ce un senator l-a întrebat pe directorul de atunci al Informațiilor Naționale, sub jurământ: „Colectează NSAvreun fel de date despre milioane de americani?” Și ghiciți care a fost răspunsul lui? „Nu, nu în mod deliberat.” Mințea. Știa că minte și, în cele din urmă, a fost prins cu minciuna. Ulterior, o curte federală de apel a decis că acel program depășea limitele legale. Ce surpriză! Chiar și comisia guvernamentală responsabilă cu protecția vieții private nu a putut găsi niciun caz în care această supraveghere excesivă a apelurilor telefonice ale tuturor cetățenilor să fi contribuit la prevenirea unui potențial atac terorist. Acel program a fost desființat între timp, dar vă pot spune din proprie experiență că acel vast sistem de supraveghere pe care l-au creat este cât se poate de activ și continuă să se extindă. Însă, la fel ca după 11 septembrie – și așa cum am văzut de-a lungul istoriei – războiul este instrumentul cel mai des folosit de cei aflați la putere pentru a ne submina libertatea. Ceea ce este cu adevărat uimitor... și observ acest lucru ori de câte ori recitesc *Federalist Papers* și analizez din nou documentele noastre fundamentale, este cât de vizionari au fost părinții fondatori. James Madison, părintele Constituției noastre, a scris că, dintre toți dușmanii libertății publice, războiul este, probabil, cel mai de temut. Deoarece acesta conține și dezvoltăgermeneleoricărui alt rău.El amai spuscănicionațiunenu-și poatepăstra libertatea în mijlocul unui război continuu. În discursul său de rămas-bun, George Washington ne-a avertizat să evităm structurile militare excesive, pe care le considera nefaste pentru libertate. Așadar, ei ne-au avertizat cu privire la lucruri care, așa cum am văzut generație după generație, s-au dovedit a fi adevărate: faptul că o stare de război perpetuu ne costă în vieți omenești, resurse financiare și libertate. Iar între timp, statul de supraveghere devine tot mai puternic, iar cei care profită de pe urma războiului se îmbogățesc. Aș vrea să schimb puțin registrul și să aduc discuția mai aproape de casă. Dreptul nostru la viață privată și la protecție împotriva supravegherii fără mandat – garantat de cel de-al PatruleaAmendament – ne este încălcat zi de zi, chiar sub ochii tuturor. Ni se spune, din nou, să renunțăm la puțină libertate și la puțină intimitate pentru a fi în siguranță. Câți dintre voi ați observat, în timp ce veneați aici, camere care fotografiau numerele de înmatriculare și mașinile? Eu observ un mormon. Nu-l observasem înainte. Acum scanez zona și sunt atent la el. Dar nu știm răspunsul. Nimeni dintre noi nu știe. Se estimează că doar compania Flock – care apare des în știri – are 13.000 de camere instalate numai în statul Texas; există și alte companii care fac exact același lucru. Sunt peste 80.000 la nivel național, iar dacă luăm în calcul și celelalte companii care procedează la fel... nimeni nu știe, de fapt, câte există. Nicio autoritate guvernamentală nu știe. Nicio instituție a statului numonitorizează acest aspect, dar se estimează că ar exista în jur de 300.000 în toată țara. Acestea înregistrează unde am fost, la ce oră am fost acolo și încotro ne îndreptăm, la fiecare pas al drumului. Toate aceste date sunt introduse într-o bază de date pe care forțele de ordine din întreaga țară o pot interoga. Fără unmotiv întemeiat, fără mandat, fără implicarea vreunui judecător. Așadar, dacă ne uităm la Amendamentul al Patrulea – o referință excelentă –, acesta prevede că dreptul cetățenilor de a fi în siguranță în ceea ce privește persoana, locuința, documentele și bunurile lor împotriva perchezițiilor și confiscărilor abuzive nu trebuie încălcat și că nu se vor emite mandate decât în baza unor motive întemeiate. Și, știți, oamenilor le place să susțină că nu știm dacă ceea ce vedem acum este neconstituțional sau nu; totuși, cel mai relevant precedent stabilit de Curtea Supremă datează din 2018 și precizează că urmărirea deplasărilor unei persoane în timp realizează, citez, „o supraveghere aproape perfectă”, ca și cum i s-ar fi montat un dispozitiv de monitorizare la gleznă. Este adevărat, acel caz și acea decizie vizau monitorizarea prin intermediul telefoanelor mobile. Însă o rețea de camere care înregistrează toate deplasările mașinii noastre într-un anumit interval de timp face exact același lucru. Totuși, am auzit oameni spunând: „Ei bine, cui îi pasă?” Dacă respecți legea, care este problema? Lindsay Isaacs ar contrazice acest lucru. Este o tânără de 23 de ani din Florida care, într-o sâmbătă din octombrie anul trecut, și-a petrecut ziua gătind alături de mama ei, acasă la părinți. În acea seară, a plecat de la părinți, a mers la magazin, s-a întors acasă, a luat cina și și-a sunat părinții pentru a le ura noapte bună. Iar la ora unu dimineața, polițiștii au bătut la ușa părinților ei. Le-au spus acestora: „Fiica dumneavoastră a fost implicată într-un accident soldat cu moartea a trei persoane”. Martorii accidentului au declarat că mașina implicată era de culoare vișinie. O cameră de supraveghere a surprins o imagine cu mașina ei, un Dodge Durango negru, la o distanță de două sau trei mile de locul accidentului. Persoanele care au sunat la serviciul de urgență (911) au furnizat doar o parte din numărul de înmatriculare; nu îl aveau pe cel complet. Când te uitai la mașina lui Lindsay, aceasta era nouă-nouță, fără nicio zgârietură, era neagră, în timp ce mașina implicată în accident era vișinie. Cu toate acestea, au arestat-o. Nu doar că au arestat-o, dar au pus-o sub acuzare pentru trei capete de acuzare de omor prin accident rutier și au ținut-o în izolare timp de 86 de ore. Nu i-au permis să plătească o cauțiune pentru a fi eliberată. A petrecut 13 zile în închisoare din cauza acelei fotografii. Recent, a depus mărturie în fața Comisiei Juridice a Senatului SUA, vorbind personal despre experiența sa. Este tulburător să urmărești relatarea ei. Într-unmoment al mărturiei, a spus: „În cel mai greu moment, nu mai voiam să trăiesc”. În cele din urmă, acuzațiile au fost retrase. Lindsay s-a putut întoarce acasă. O altă persoană a fost pusă sub acuzare pentru accident. Dar imaginați-vă trauma. Imaginați-vă prin ce a trecut ea. Totul din cauza acelei fotografii. Din păcate, cazul ei nu este unul izolat. ÎnAurora, Colorado, un sistemde citire a numerelor de înmatriculare a identificat greșit SUV-ul unei mame ca fiind furat. Vehiculul declarat furat era, de fapt, o motocicletă din Montana. Însă poliția a oprit-o în trafic și i-a pus la pământ – pe ea și pe cele patru fiice care se aflau în mașină, cea mai mică având șase ani – cu fața în jos, încătușându-le. Oare azi e ziua cea mare? (continuare din pagina 2)