Romanian Times | Iulie 2020

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Patrii imaginare După treizeci de ani de la annus mirabilis 1989 - în cazul meu, decenii de analize, cercetări și predare -, am ajuns la concluzia că naționalismul postcomunist poate fi împărțit în naționalism civic și naționalism etnic, mai puțin liberal, adică naționalism iliberal. Evident, fiecare dintre aceste categorii conține variații și versiuni de sine stătătoare, pe care voi încerca să le schițez la rându-le în algoritmul conceptual pe care îl propun aici: A.Naționalismul civic recunoaștedrepturile individuale ca pe unele fundamentale în construcția ordinii liberale și amplasează suveranitatea poporului în apărarea drepturilor individuale pentru toți membrii comunității politice, indiferent de originea etnică și orice alte diferențe. Într-o carte despre naționalism ca arteră a modernității, Liah Greenfeld propunea o analiză mai aprofundată a distincției dintre civic și etnic. Naționalismul civic scoate în evidență o identitate post-tradițională și post-convențională, precum și posibilitatea unor multiple cadre identitare de referință (nu doar etnice, ci și civice). Este o formă „soft” de naționalism cu rădăcini în tradițiile democratice, fie ele conservatoare, liberale sau social-democrate. Această viziune permite dobândirea naționalității și respinge definirea „genetică” a apartenenței etnice. Nu este xenofobă și subliniază nevoia includerii și tolerării minorităților. Mai ales în țări cu un trecut istoric turbulent, această direcție ar trebui privită ca o dezvoltare constructivă și nu ca o amenințare alarmantă. Ea oferă individului un minim sentiment al securității (protecției) și apartenenței la o comunitate în vremuri de iluzii spulberate și trepidații axiologice. O caracteristică a acestei forme de afirmare națională este dată de dimensiunea ei cultural- civică și refuzul de a accepta jargonul naționalismului extrem. Naționalismul liberal (civic) recunoaște preeminența persoanei morale, dimensiunea electivă a identității personale și refuză să vadă individul ca pe un prizonier al propriei lui apartenențe colective. Într-un anumit sens, câtă vreme nu exaltă superioritatea idealului național în fața altor idealuri și nu sanctifică națiunea drept sursa absolută și indiscutabilă de identitate umană, naționalismul liberal poate fi privit ca „post-naționalist”. El prețuiește reflecția în detrimentul emoțiilor și insistă asupra autonomiei voinței și alegerilor umane. B. Naționalismul iliberal cuprinde diferite tendințe, a căror trăsătură comună este interpretarea colectivistă a națiunii, exaltarea tradiției și instituțiilor tradiționale, cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului și o anumită neîncredere în valorile liberale occidentale ca „străine” de etosul comunal local. Postulând voința comună a „Poporului” drept suprema valoare națională, această versiune de naționalism pavează calea pentru experimentele autoritare. Este mereu o minoritate cea care pretinde că știe totul, că are dreptul (sau misiunea) de a interpreta această voință colectivă și de a-și impune propria viziune asupra maselor mai puțin „luminate”. 1. Naționalismul conservator este adesea asociat cu creștin-democrația și tradiționalismul popular. În vreme ce promotorii săi recunosc formal importanța drepturilor individuale, ei tind să exagereze rolul trecutului, influența Bisericii și infamul impact al culturii de masă occidentale și instituțiilor liberale. În multe cazuri, aceste grupuri și partide proslăvesc valori pre-moderne, în special legăturile comunale agrare, și critică virulent rolul capitalului financiar și industriei în distrugerea comunității etno-religioase pure. Fie că o mărturisesc sau nu, naționaliștii conservatori poartă o ură viscerală liberalismului, pe care îl portretizează ca lipsit de suflet, atomist și mecanic. Suveranitatea poporului per ansamblu prevalează, în această viziune, asupra drepturilor indivizilor. 2. Populismul etnocentric s-a dezvoltat în special în Balcani, dar și-a făcut simțită prezența și în alte țări postcomuniste (în special Slovacia, Ungaria, Polonia, Ucraina). Fundalul său este asigurat de coexistența stresantă a unei adesea hărțuite și încă nearticulate societăți civile cu un sistem instituțional proto-pluralist, pe de-o parte, și de supraviețuirea și chiar înflorirea fostelor instituții represive, inclusiv poliția secretă, pe de alta. Etnocentrismul populist nu este nici de stânga, nici de dreapta: el manipulează sloganurile politice fără nicio preocupare pentru impactul lor pe termen lung și schimbă politicile după cum dictează interesele imediate ale elitei de putere. Liderul populist etnocentric se aliază cu extremiștii, îi cooptează în coaliții de guvernare și apoi, când presiunile Occidentului se intensifică, se descotorosește de deja inutilii foști parteneri, pozând în politician rațional și de încredere. Adânc în inima sa, în orice caz, el rămâne convins că acel capitalism de tip occidental nu este nici posibil, nici dezirabil pentru țara sa. Populismul etnocentric este șovin, obsedat de conspirații și conține o abia deghizată încercare de a reabilita regimul comunist. moldova.europalibera.org / 14.07.2020 Mâine, Internaționala... Internaționalismul comunist a reprezentat cu mult mai mult decât ambițiile Moscovei. În Revoluția globală, istoricul italian Silvio Pons, specialist în Antonio Gramsci și stânga marxistă, a arătat care sunt rădăcinile sociale ale partidelor leniniste internaționale precum și adaptarea lor la condițiile locale. Rezultatul acestui efort este, de fapt, o tratare aproape exhaustivă a unora din cele mai dramatice și întortocheate capitole din istoria comunismului global, de la începuturile sale în Revoluția bolșevică și până la dezintegrarea sa în anii 1980 și 1990. Unele din cele mai informative pagini ale acestei lucrări se ocupă, așa cum ne-am fi putut aștepta, de filiera italiană a poveștii. Stalin a avut încredere în Palmiro Togliatti (1893–1964) și, la un moment dat, chiar și-a imaginat numirea lui ca șef al Cominformului controlat de Moscova, organizația creată în 1947 spre a coordona activitățile partidelor comuniste din Europa. Liderul comunist italian a refuzat „onoarea”. Amurit în vacanță în Crimeea, în august 1964, cu doar 2 luni înainte de îndepărtarea lui Nikita Hrușciov. Testamentul politic al lui Togliatti, cunoscut ca Memorandumul de la Ialta, rămâne una din cele mai bune articulări ale insolubilelor tensiuni din sânul comunismului mondial. Togliatti a contestat ambițiile hegemonice ale lui Mao și Hrușciov, și a schițat o poziție care, în anii următori, va da naștereeurocomunismului,uncurentantistalinistsusținut cel mai vocal de către Spania și Italia. Eurocomunismul se opunea autoritarismului birocratic de tip sovietic și clama reconcilierea dintre socialism și democrație. Uitându-se la direcția radical stalinistă adversă, Silvio Pons explorează (pe lângă comportamentul imprevizibil și condescendent al lui Hrușciov) și opoziția lui Mao la destalinizare drept cauză majoră, deopotrivă politică și psihologică, a rupturii sino-sovietice. Principalul personaj al poveștii rămâne Iosif Vissarionovici Stalin, fără de care dictatura ideocratică a lui Lenin nu s-ar fi putut materializa. Așa cum arăta și istoricul de la Princeton StephenKotkin în primul volum al biografiei salea lui Stalin, a fost nevoiededeterminarea inflexibilă a Plăieșului de la Kremlin pentru a duce la îndeplinire și radicaliza proiectul originar. Spre deosebire de rivalii săi din Politburo, Stalin nu era un intelectual cosmopolit, și totuși, revoluția conta pentru el la fel de mult ca pentru ei. A folosit Internaționala comunistă (Cominternul, fondat în 1919) pentru a urmări obiectivul expansiunii bolșevice la scară planetară. Pons pretinde că Stalin era pregătit să îngroape această organizație încă din 1941, cu doi ani înainte de desființarea sa de facto. Probabil, însă aceea ar fi fost doar o mișcare tactică. Revoluția mondială a rămas scopul suprem, așa cum a demonstrat-o fără tăgadă sovietizarea Europei de Est și Centrale după 1945. Imaginea comunismului internațional pe care o creionează Pons după moartea lui Stalin (în 1953) este una a tendințelor centrifuge și a rivalităților acerbe din jurul celei mai bune interpretări a dogmelor sacrosancte. Comunismul n-a fost doar un set de propoziții filosofice și o sociologie a schimbării revoluționare, ci și o ecleziologie în care rolul Partidului Comunist ca depozitar al adevărului era incontestabil. Cei botezați „revizioniști” pentru a fi încercat să reformeze un sistem înghețat au fost echivalentul susținătorilor Reformei în sânul creștinismului. De aceea, este cu atât mai enigmatic de ce Pons nu insistă asupra rolului jucat de revizionismul marxist (numit adesea marxism critic) în erodarea religiei seculare leniniste. Istoricul italian nu menționează, spre exemplu, contribuțiile lui Leszek Kołakowski la expunerea comunismului ca piramidă a minciunilor. Ideile lui Kołakowski au inspirat enorm bărbații și femeile care au alcătuit Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR) din Polonia și care, în 1980, au fost implicați în geneza independentei și auto-guvernatei Solidarități. Nume precum Jacek Kuroń sau Karol Modzelewski sunt, înmod regretabil, absente din această carte.AdamMichnik este menționat doar o singură dată. Și totuși, fără a înțelege întreaga saga a revizionismului marxist est-european, ar fi greu să pătrundem tainele strategiei reformiste a lui Mihail Gorbaciov, aparatcicul sovietic care i-a interiorizat mesajul și a fost ales secretar- general în martie 1985. Cum putem explica rezistența și longevitatea comunismului global? Cum a fost posibil ca intelectuali sofisticați să creadă născocirile propagandistice ale stalinismului? Silvio Pons se referă la chemarea antifascistă așa cum a fost ea descrisă de François Furet. El identifică, de asemenea, sâmburele mitologic din inima comunismului, capacitatea acestuia de a galvaniza pasiuni și emoții puternice. Într-adevăr, ceea ce face Revoluția globală o carte extrem de utilă este abilitatea autorului de a combina materiale de arhivă anterior necunoscute cu o înțelegere profundă a matricei psihologice a sistemului de convingeri comunist. Vreme dedecenii,UniuneaSovietică a încarnat speranța, oferind un model de modernitate alternativ și opus democrației liberale. Unica lui legitimitate a fost ideologică. Odată ce pretenția ideologică a început să se sfărâme, sistemul era deja condamnat. Nikita Hrușciov a fost probabil ultimul lider sovietic care a crezut în venirea Mileniului comunist pe pământ. Succesorii săi, de la LeonidBrejnev laMihail Gorbaciov, doar au încercat să salveze sistemul: primul, de o manieră conservatoare, ultimul, într-una mai curajoasă, angajându-se în reforme până la dizolvarea completă a sistemului.Atuncicândadeclarat,în1988,căideologianu ar trebui să influențeze relațiile internaționale, Gorbaciov a spus practic adio internaționalismului comunist. În eforturile sale de a demonstra un lucru imposibil, el a distrus fără să vrea statul și partidul leninist. Dar, cu sau fără Gorbaciov, întregul proiect comunist a eșuat pentru că, așa cum ne spune Silvio Pons, „n-a putut rezista provocării unor procese și mișcări ghidate de influențe și aspirații globale din ce în ce mai civice, democratice și individualiste”. (continuare in pagina 20)

RkJQdWJsaXNoZXIy Mjc3NjY=