Noaptea de 24 spre 25 decembrie 2016, va rămâne în amintirea comunității românești ca una dintre cele mai tragice seri din ultimii ani, când tânărul Samuel Chiriac și-a pierdut viața la numai 16 ani. Vestea trecerii în veșnicii a acestui tânăr într-un accident tragic auto, chiar în noapte când comunitatea românească de pretutinderi se bucura de Sărbătoarea Nașterii Domnului Isus Hristos prin tradiționalele colinzi de Crăciun, ne-a surprins trist pe toți. Viața acestui tânăr, a lăsat un impact covârșitor asupra bisericii Philadelphia și implicit asupra comunității românești din zona Portland și din împrejurimi.

 

Tragedia trecerii în neființă a unei ființe dragi, nu este o experiență plăcută, nici un eveniment așteptat în viață. Două lucruri sunt sigure în viață: nașterea și moartea (unii spun că și … taxele). Glenn Yarbrough într-una din melodiile sale, spune că “toată lumea vrea să meargă în cer, dar nimeni nu vrea să moară”.

Nici pentru familia Chiriac nu este ușor. Înconjurați de familie, prieteni și membrii ai bisericii, durerea adâncă a despărțirii temporare de fiul lor, este oarecum alinată. În plus speranța revederii și credința că Dumnezeu ne-a pregătit o viață dincolo de … viața aceasta, este puterea care întărește familia în aceste momente grele ale vieții.

Suntem doar niște străini într-o țară străină, oriunde ne-am găsi. Rugăciunile celor din jur și o vorbă bună sau chiar prezența în jurul familiilor lovite de tragedii ca acestea, face mai mult ca orice în lumea aceasta. Sau câteodată, chiar o tăcută bună face mai mult decât o mie de cuvinte.

Pentru viața scurtă a lui Samuel, Sami cum îi spuneau prietenii, acesta a trăit o viață exemplară pentru mulți dintre noi. Avea tot timpul zâmbetul pe buze și avea o atitudine inspirațională pentru cei din jurul lui. Era implicat în formațiile muzicale din biserică, la fanfară, orchestră și corul de tineri. Parcă se pregătea pentru o cursă spirituală iminentă. Copiii de la Școala Duminicală îl iubeau, tinerii de vârsta lui se simțeau bine în prezența lui. Potrivit unui profesor al liceului Ridgefield din statul Washington, Tony, care a participat la seara de priveghi de vineri 6 ianuarie, Sami era printre elevii de elită ai generației lui, era bun la învățătură. Participa și la clase suplimentare pentru facultate. Era un elev exemplu și pentru profesorii liceului.

“Samuel a host un tânăr credincios, talentat și dedicat, căruia îi vom simți lipsa. Călătoria lui pe pământ, a fost scurtă dar cu folos!”, a remarcat Pastor Sr. Vasile Cinpean, de la Philadelphia.

Ce este de fapt moartea? De ce murim?

Bineînțeles că sunt întrebări aparent simple și totuși atât de complexe. Există tot atâtea răspunsuri la aceste întrebări câte credințe sunt pe pământ. La aceste întrebări, ne răspunde Sfânta Scriptură în multe locuri. Prima mențiune a morții în Sfânta Scriptură este în Genesa 4:8. A fost prima dată când omul a experimentat gustul amar al morții. Nu pot să îmi imaginez care au fost sentimentele prin care au trecut părinții lui Abel, Eva și Adam când au realizat că fiul lor nu se mai întoarce acasă, când au văzut și simțit trupul neînsuflețit al fiului. Durerea morții, a despărțirii nu poate fi descrisă. Hristos a venit în lume pentru a învinge moarttea și prin El să trecem de la moarte direct la viață.

Moartea a intrat în lume în urma păcatului omului şi, după cum citim în Romani 6:23, este „plata păcatului”, de care au parte toţi oamenii, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Expresia ebraică pentru ucidere din Exodul 20:13, ratsach, descrie crima cu premeditare, cea mai condamnabilă infracţiune umană. În Vechiul Testament, verbul este folosit în cazurile în care o persoană în mod intenţionat loveşte o altă persoană cu un instrument din fier, piatră sau lemn, cauzând moartea individului (Numeri 35:16-18). Hristos a reafirmat explicit porunca şi a legat crima de originea ei – mânia omenească şi lipsa dragostei – în Matei 5:21,22. Interdicţia „să nu ucizi!” este fundamentată pe doctrina creaţiei şi a răscumpărării: viaţa este respectată pentru că Dumnezeu l-a creat şi l-a răscumpărat pe om. Așadar, cred că toți suntem vinovați de moarte. La Romani 3: 23 citim “căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Și totuși, prin jertfa și Harul Lui Hristos, suntem răscumpărați și vom fi niște OAMENI MARI în Împărăția cerurilor. “Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. (Mat 11:11)

Tot despre acest subiect, Dr. Rymond Moody vorbește destul de clar și din punct de vedere științific, în lucrarea sa publicată pentru prima dată în 1975, “Viața de după viață”. Dr. Moody este un filozof, pshiholog, fizician și autor care este cunoscut este cunoscut după lucrările sale scrise despre viața de după moarte și experiențele de moarte clinică.

“Aceasta este o întrebare pe care umanitatea și-a pus-o de la începuturile civilizației pe acest pământ. De-a lungul a câtorva ani, am avut ocazia de a pune această întrebare mai multor persoane. Aceste grupuri de persoane au variat de la clase de psihologie, filozofice și sociologie, până la organizații bisericești, audiețe de televiziune, cluburi civice profesionale și societăți de medicină. În baza acestor expuneri, pot spune cu certitudine că acest subiect trezește cele mai puternice sentimente ale unor oameni din toate clasele sociale, cu multe tipuri emoționale și feluri de viață.

Și totuși, în ciuda acestui interes major, rămâne adevărat că este foarte dificil pentru mulți dintre noi să vorbim despre moarte. Pentru aceasta, sunt cel puțin două motive. Unul din ele este psihologic și cultural. Subiectul morții este un tabu. Simțim probabil numai în subconștient, că venind în contact cu moartea în orice fel, chiar și indirect, ne confruntăm oarecum cu prospectul propriei noastre morți, care devine astfel mai aproape, mai reală, mai de gândit. De exemplu, mulți ditre studenții de la medicină, au descoperit că chiar și cea mai scurtă întâlnire cu moartea care se întâmplă la prima vizită în laboratoarele de anatomie din primul an de medicină, poate să trezească în persoana fiecăruia sentimente puternice de neliniște, de teamă.

De cele mai multe ori, nu a fost neapărat un interes, o grijă pentru persoana a cărei rămășițe pământești le văzusem, deși era și acel sentiment.

Tot astfel, a vorbi despre moarte, poate deveni, la un nivel psihologic, altă cale de a ne apropia de ea în mod indirect. Fără îndoială, mulți oameni simt că a vorbi despre moarte, înseamnă de fapt să ne acomodăm mintal cu ea, să o aducem mai aproape, atât de aproape încât să putem să stăm înaintea inevitabilității propriei dispariții. De aceea, pentru a ne scuti pe noi înșine de acest traumatism psihologic, decidem să încercăm să ocolim acest subiect cât mai mult posibil.

Al doilea motiv pentru care este dificil să discuți despre moarte este mai complicat, dat fiind felul în care este înrădăcinată în însăși natura limbii (dată fiind originea lingvistică a acestui cuvânt). Pentru că în majoritatea lor, cuvintele limbii umane se referă la lucruri a căror experiență o avem prin propriile simțuri fizice.

Moartea, totuși, este ceva care stă dincolo de experiența conștientă a multora din noi, pentru că majoritatea nu am trecut niciodată prin ea.

Dacă totuși vrem să vorbim cât de cât despre moarte, atunci trebuie să ne lepădăm atât de tabuurile sociale cât și de dilemele lingvistice adânci care derivă din propria noastră lipsă de experiență. De aceea, adesea încheiem prin a vorbi prin analogii și euforisme. Comparăm moartea sau experiența morții cu lucruri mai plăcute din viața noastră, cu întâmplări cu care suntem familiarizați.

Probabil că cea mai comună analogie de acest fel este comparația dintre moarte și somn. A muri, ne spunem noi înșine, este ca a dormi. Această figură de stil se întâmplă foarte obișnuit în gândirea și vorbirea de zi cu zi, ca și în literatura multor culturi și civilizații. Era, aparent, comună chiar și în timpul vechilor greci. În ILIADA, de pildă, Homer numește somnul “sora morții” iar Platon, în dialogul său APOLOGIA, pune în gura învățătorului său Socrate, care tocmai fusese condamnat la moarte de un tribunal atenian, următoarele cuvinte: “Acum, dacă moartea este numai un somn fără vise, ea trebuie să fie un câștig minunat”.”

Creștini fiind, putem să spunem ca Pavel “Căci, pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.”(Fil. 1:21). Cât suntem în viața aceasta, Hristos trăiește în noi “și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” Când murim, ne mutăm noi în Hristos, cum ne spune Scriptura la Luca 16:22 “săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.”