Home Slavomir Almajan Lacrimile …
Lacrimile … PDF Print E-mail
Written by Slavomir Almajan   
Sunday, 19 October 2014 12:31

Îmi dăduseră lacrimile și o adâncă nostalgie mi-a cumprins lăuntrul mistuindu-mă într-o tristețe care s-a îneverșunat împotriva confortului meu lăuntric, urnindu-mă la masa de scris… Apoi, intrigat oarecum de puterea de pătrundere a poetului mi-am pus mintea și inima în a înțelege adâncimea, lungimea și lățimea sursei din care o minte ca a lui Blaga și o inimă ca a lui putea distila comori de o astfel de frumusețe.

 

“Când izgonit din cuibul veșniciei

întâiul om

trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii, - și din orice floare

Îl săgeta c-o amintire paradisul -

Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

Al primăverii,

Cu suflet de copil întâiul om

Căzu cu fața-n pulberea pământului;

“Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii

c-un giulgiu,

să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,

Caci, vezi – lumina lor mă doare”.

Și-atunce Milostivul într-o clipă de-ndurare

îI dete – lacrimile”.

Același autor, și nu e singurul, vedea veșnicia, ca simbol al perenului, născută la țară, pe cărările șerpuite ale Mioriței sau la hanul Ancuței sau undeva la vreuna din șezătorile vechi, mai vechi dacât Aeropagul sau Agora… Păstrând proporțiile bunului simț cer si eu Milostivului să-mi umple ochii cu lacrimile acestea ca un giulgiu pentru că amintirile mă dor, mă dor după săpătorii de fântâni si născătorii de legende, după gânditorii proverbelor, după ascuțitorii de sabie ai lui Ștefan și Țepeș și Iancu, după dascălii de grai și simțire ai titanilor literelor românești… Și era și firesc să fie așa; ei, păstorii fără timp ai Carpaților ascultau pământul și pământul părea că le vorbește, priveau cerul și cunoșteau stelele și constelațiile după nume, mângâiau piatra înainte de a-și face culcușul pe ea și mai târziu, ca semn, îi dădeau nume și agățau ciorchini de legende de toate colțurile ei… Și, mă gândesc cum, în naivitatea lor, se trudeau să proptească cerul cu turlele maiestuoase ale mănăstirilor, întărind dreapta obosită a Meșterului Manole, prin darul atât de bine învățat al plângerii. Și umbra lui Dumnezeu părea a-i odihni cu binecuvântata răcoare în arsita Bărăganului, sau podișurile Ardealului, sau înălțimile Bucovinei…

“…Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește rar,

Ca și cum nu ți-ar bate în piept,

Ci adânc în pământ undeva.

……………………………..

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfăie pe lângă noi,

Ca un miros sfios de iarbă tăiată,

Ca o cădere de fum din streșini de paie,

Ca un joc de iezi pe morminte Înalte.”( Sufletul Satului - Lucian Blaga)

Ce discurs! Câtă sursă de nostalgie deschid aceste versuri!… Și acum, lacrimile binefăcătoare vărsate la capul patului par a fi singura alinare venită de sus la durerea lucrurilor pe care le știm și le vedem acum. “Cât a mai rămas din noapte?” strigă sufletul meu mâhnit de prăpădul căderii, al desnădejdii, al înstrăinării de sine, de trecutul tău, al desrădăcinării pe pământul propriei tale patrii! În dimineața aceasta am vorbit la telefon cu soacra mea de undeva din inima Ardealului. Nu mai au vecini, spun ei, mai sunt doar câțiva, batrâni și ei, deopotrivă de necăjiți în singurătatea lor… Unde sunt tinerii tăi, țară, unde sunt ținătorii de plug și, mai ales, unde sunt doritorii de bine de altădată? De ce clatină vântul porțile tale, țară? Unde sunt jelitorii tăi și condeierii doinelor tale? Unde sunt făuritorii proverbelor și ai zicătorilor?

Imi amintesc, acum vreo patru ani, am mers în vizită în România. Și am dorit atât de mult să-mi văd prietenii copilăriei mele, prietenii cu care mă scăldam în apele limpezi ale Nerei și hăuleam pe munții Locvei. Voiam să le povestesc despre harul care mi s-a dat în a cunoaște voia desăvârșită a Tatălui pentru viața mea și pentru viețile lor. Voiam să le strig precum profetul odinioară: “Întoarceți-vă la Domnul și se vor auzi din nou pe ulițele voastre cântecele mirelui și cântecele miresei, se vor auzi strigăte de bucurie pe ulițele voastre…” Am fost și am văzut… Și am plâns. Am întâlnit doar pe unul din ei și ne-am vărsat amintirile la un pahar răcoritor de Coca Cola. “S-au dus oamenii de bine; nu mai sunt!” Am auzit de divorțuri și prieteni alcoolici, despre unii care s-au dus demult (prinre ei propriul meu frate un an mai târziu). Bâtrânii care se salutau cu “Doamn’ajută-ți” nu mai sunt. Cei ce se adunau seara sub tei și-și rosteau durerile sunt astăzi amintiri.

Străjerule, cât a mai rămas din noapte? Și, milostive Tată, vei mai readuce Tu laolaltă pe tinerii și tinerele satului meu cu batrânii care au mai rămas și-și mai aduc aminte de gloria de altădată a satului de dincolo de timp? Dar mai ales cât mă va costa bucuria vederii acestui fericit eveniment? Pune pe seama mea și a celor ca mine povara plângerii, povara adevăratei plângeri… Pune izvoare de lacrimi în ochii fraților mei de grai, bătătorește-ne genunchii în așteptarea binecuvântărilor promise. Căci amintirile mă dor, o, Doamne, și mireasma teilor de-atunci și cumsecădenia celor ce nu mai sunt…

Să mai vie tineri desculți prin satele noastre și să culeagă nectarul doinelor și al bocetelor deopotrivă, să curgă mierea Miorițelor și a Luceferilor de pe condeiele lor… Să crescă în frică de Tine o generație nouă, învățată cu prezența Ta dătătoare de viață!

Luați aminte, fraților mei de grai și în Domnul, Cât va mai fi din noapte nu știm, dar știm puterea binefăcătoare a lacrimei vărsată în uitare de sine!

 

Last Updated on Sunday, 19 October 2014 12:31
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website