"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Omul, în esenţa lui, este predestinat convieţuirii cu taina şi se manifestă, în mod ideal, cu deschiderea absolută, cu desprinderea de centrul lui de greutate şi, asemenea unui ghem în care capătul de dinlăuntru nu există, el se risipeşte, se desface în imensitatea tainei contopindu-se cu ea într-o armonie nepământească.

Hmm… Poate că văzusem de mult lucrurile acestea, întâmplări undeva, cândva, deci în spaţiu şi timp, întâmplări care par a continua lanţul urmărilor în chiar dincolo de dincolo. Să fie doar febra imaginaţiei cea care mă duce în acest labirint al mirărilor? Imposibil! Să fie doar generozitetea mea în relaţie cu taina? S-ar putea dar cred că este cu mult mai mult decât atât.

Faptul că exist sau poate cunoştinţa acestui fapt mă pune la capătul iluzoriu de dinafară al firului care se continuă îspre un centru imaginar al unui ghem care trece cu mult dincolo de mirare. Continuarea acestui fir înspre un centru iluzoriu, înspre un centru care este şi nu este… Cum ai putea explica realitatea unui ghem la care capătul de dinlăuntru nu există? Câte semne de mirare aş putea adăuga întrebării de mai sus? Dar celei de mai sus? Dar celei de mai sus? Observaţi? Există o dialectică cel puţin misterioasă într-o întrebare care nu poate avea răspuns. Ea declanşează o infinitate de alte întrebări fără răspuns care se continuă precum firul ghemului misterios pe care încercam să-l descriu mai sus. De fapt procesul creări acestui soi de întrebări poate deveni procesul creării unei realităţi capabile să poarte răspunsul. Virtualitatea unei astfel de “realităţi” nu implică în mod necesar o relaţie virtuală cu aceasta. Aici este taina omului care se continuă precum firul nesfârşit la un capăt, rotunjindu-se înspre un centru imaginar sau mai degrabă iluzoriu, undeva în masa ghemului. Un fel de continuă prăbuşire în sine comparabilă doar cu avalanşa nesfărşită a întrebărilor care se cheamă una pe cealaltă, generatoare de realitate virtulaă şi implicit de atitudine.

În egoismul lui, omul ar numi acest proces drept un proces al deplinei cunoaşteri. Vorbeam în articolele precedente despre fizicienii în căutarea unei teorii unitare care să explice universul, spuneam de asemenea despre poetul în încleştarea lui cu grotescul, căutând să descopere “firul roşu” al artei care să existe în ceva, un singur ceva, dincolo de cuvânt, dincolo de sunet, dincolo de culoare, dincolo de formă. Ei bine, pentru cel din urmă, pentru artist, există şansa reconcilierii cu taina: acceptarea ei. El nu capitulează sub povara ei ci respiră aerul ei şi aripile lui bat în atmosfera unei existenţe care nu-i este ostilă.

Pe de altă parte, omul de îndoielnică ştiinţă este ostil cu taina, atât de ostil încât scopul existenţei este eradicarea ei. Absurdul căutărilor lui devine şi mai absurd dacă ai în vedere finalitatea iluzorie a acestora. Aici putem aminti că omul unor astfel de căutări vieţuieşte căutând o ieşire imposibilă din labirintul “cercetărilor fără rost”.

Omul, în esenţa lui, este predestinat convieţuirii cu taina şi se manifestă, în mod ideal, cu deschiderea absolută, cu desprinderea de centrul lui de greutate şi, asemenea unui ghem în care capătul de dinlăuntru nu există, el se risipeşte în imensitatea tainei contopindu-se cu ea într-o armonie nepământeasă. Cu cât mai multă desfacere din sine, cu atât mai bogată îmbrăţişarea lui cu taina. Ce mod minunat de a sfinţi universul! Această parte a esenţei umane este înecată, deşertăciune cu deşertăciune, în infatuare, în plinătatea de sine care incearcă să adune ghemul la loc. Astfel de oameni sunt îngropaţi cu taina în ei pe când artistul sau omul de ştiinţă vizionar se risipesc în ea.

Creatorul ne-a aşezat în mijlocul unei creaţii în care El s-a revărsat înspre ochiul avid de cunoaştere prin absolutul splendorii. Creaţia este un fel de întrupare a tainei, este, îndraznesc să afirm, o metaforă divină. Înspre edificare îndraznesc să-l parafrazez pe împăratul Solomon şi să numesc creaţia o “Continuare a continuărilor”. Înspre pătrunderea în adâncul ei, ochiul nostru trebuie să caute în dincolo de dincolo. Spuneam că suntem, în esenţă, meniţi pentru îmbrăţişare cu taina şi asta pentru că Dumnezeu insuşi a găsit cu cale să se reveleze prin taina (!). Pare paradoxal dar nu e… Taina este astfel singurul mod prin care infinitul, eternul şi divinul pot intersecta spaţiul nostru tridimensional. Cum altfel, mireasma florilor de tei, ţipătul păsării de noapte, cântecul privighetorii, zborul lăstunilor, răsăritul şi apusul soarelui, aceste “simple” manifestări “naturale”, par a ne prelungii fiinţa înspre un deliciu prea adânc pentru a fi pământesc? Cum altfel? Cum altfel putem fi compensaţi de pierderea frumuseţii orbitoare a Edenului?

Da, sunt situaţii în care povara omului prăbuşit în sine duce la nimicire, o nimicire continuă în care procesul nu duce la finalitate ci el insuşi este finalitatea. Vă amintiţi tragedia ghemului în care capătul de dinlăuntru nu există? Da, este o taină cu mult mai adâncă decât mintea omenească poate cuprinde. Când vorbim despre om, el insuşi o taină, deci o intersecţie a eternităţii cu realmul nostru tridimensional, anihilarea lui este imposibilă. În cazul acesta există doar procesul de anihilare, un proces continuu, care se va manifesta nu etern ci pentru totdeauna (!). Un alt paradox? Nicidecum! Omul vindecat de moarte va pierde până şi tangenţa cu realmul material. Bucuria şi existenţa lui vor fi eterne! Omul condamnat la moarte prin osânda cerească va fi robit pentru totdeauna de procesul desprinderii de etern. Aţi înţeles? Dacă da, tot efortul meu de pune pe hârtie această meditaţie a fost zădarnic. Noi nu vom putea înţelege pe deplin niciodată. Glorie lui Dumnezeu! Astfel îmrăţişarea noastră cu taina este posibilă şi nu numai atât, ci şi demnă de a fi căutată…