"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Clipa trairii noastre pe rotocolul acesta de praf, in colivia timpului, in catusele propriului nostru trup, este golita de nonsens numai in El. Micile noastre infrangeri sunt infrangeri numai atunci cand nu invatam nimic din ele.


Cand privesc pretul nemasurabil al zilei, clipele care se scurg prin clepsidra fiintelor noastre obosite de asteptari, dincolo de ritualul de automultumire al limbii cu care ne vorbim noua insine, vad un ocean de intrebari la care nu am avut nici puterea, nici vointa de a raspunde, si poate ca, dincolo de frica de a accepta raspunsurile, este frica de a ma pune fata in fata cu o realitate pe care totusi doream s-o accept… Da, realitatea propriei noastre treceri inspre un glorios altceva, cu picioarele puternic infipte intr-un prezent mai mult decat dureros.

 


Clipa de fata este una din clipele acelea lungi, nebanuit de lungi care nu par sa incapa in tiparul zilnic a ceea ce noi stim ca e clipa. Este acea infuzie de sus, compania nevazuta a Duhului care pare sa extinda clipa cu mult dincolo de valoarea ei prezenta. Lupt cu prezentul chinuit de neputinta de a modela trecutul, framantat de ideea ca viitorul este doar o fateta a trecutului in ochii Celui ce pare a ma striga ca sa ma adune dintre lucrurile in care m-am risipit. “Aduna-ti ostile, ridica steagul, porneste!”


Da , chiar in clipa in care zidurile Ierihonului dadeau sa cada, coplesit de micimea trecutului, eu nu puteam vedea maretia prezentului pregatit sa deschida viitorul, mi-am plecat steagul si mi-am retras ostirile.


Nebanuitele fatete ale realitatii care pare ca nu vrea sa incapa in tiparele gandirii noastre au inceput dintr-o data sa-mi dezvaluie maretia Creatorului care nu a incetat niciodata sa ma surprinda prin adancimea mustrarii Lui dar si prin blandetea acesteia. Parea sa-mi spuna ca dincolo de colivia mea tridimensionala, dincolo de universul aparent perceptibil de privirile mele, dincolo de modelele realitatii facute sa incapa in restransa noastra capacitate de a patrunde, dincolo de cifrele care nu au fost niciodata suficiente sa exprime ceea ce parea rezultatul celei mai perfecte matematici, dincolo de toate acestea este El. Eram tentat sa cred ca in toate acestea este El dar mustrarea Lui imi striga: “dincolo!”


De ce mi-am depus steagul de lupta? De ce eram obosit? Pentru ca am fost prins in capcana nonsensului, pentru ca ma istoveam in lucrurile de o minima relevanta pentru relatia mea cu El. Eram ca si cainele care se istoveste fugarindu-si propria coada. Cuvantul spune ca in El suntem mai mult decat biruitori… Am primit astfel revelatia biruintei. Cuvantul suntem exprima mai degraba starea continua care in contextul relatiei noastre cu El defineste existenta noastra. Biruinta nu este pentru noi, copii lui Dumnezeu, un eveniment care se petrece din cand in cand. Biruinta este un mod de a fi.


“Eu sunt Cel ce sunt” ii spune Domnul lui Moise din rugul aprins. Cu alte cuvinte El este existenta iar tot ceea ce noi numim existenta este doar o manifestare a Cuvantului Sau atat in creatie cat si in sustinerea acesteia. Privilegiul, daca pot spune asta, de a fi in El este in acelas timp si privilegiul de a exista. Insuflarea divina a nasterii din nou ne-a zidit in El pentru ca, asa cum El exista fara effort de a exista, El insusi fiind existenta, si noi copii Lui sa existam prin ceea ce avem din El…


Copii lui Izrael se istoveau in efortul de a-si castiga iertarea si clipa de a fi in gratia Lui. Izbanzile lor erau vremelnice, erau evenimente pe care scriitorii Bibliei se osteneau sa le marcheze cu grija pe paginile scripturii. Fiecare izbanda era o cununa de lauri si fiecare infrangere era un stigmat al rusinii. Fiinta umana urma neputincioasa destinul implacabil al degradarii impus intregii creatii. Ei erau cu El sau fara El. Noi suntem in El sau nu suntem in El. ObservatI diferenta dintre relatiile lor si relatiile noastre cu El?


Chiar azi am fost surprins de gandul ca relatia lui David cu Dumnezeu a fost cu totul aparte de contextul vechiului testament. Sensibilizat de gandul ca David era si el poet, era beneficiarul ,ca si noi, al binecuvantarilor nemeritate si al harului divin, descoperisem in psalmii pe care i-a adus ca ofranda Domnului unalt fel de a scrie… Erau date de sus si erau menite sa ajunga sus, doar lemnele jertfei erau ale lui David pe cand focul era al Domnului. Il vedem pe David laudand maretia Domnului, credinciosia Lui, frumusetea creatiei lui. De ce David nu mentiona biruinta lui asupra lui Goliat si tot sirul de biruinte pe care le vedem mentionate in cartile lui Samuel, 1Imparati si Cronici? Ele erau repere istorice pentru ceilalti dar pentru David ele nu meritau sa fie mentionate. Mai degraba, ca proces de curatire, vedem plangerea caderilor lui. Pentru David izbanda era un mod de a fi, era existenta. Biruinta lui David era pagina pe care evenimentele erau scrise.


In Domnul…

Clipa trairii noastre pe rotocolul acesta de praf, in colivia timpului, in catusele propriului nostru trup, este golita de nonsens numai in El. Micile noastre inrangeri sunt infrangeri numai atunci cand nu invatam nimic din ele. Ele sunt doar niste lectii ale uitarii de sine pe care le invatam in Domnul. Dincolo, da, dincolo de ceea ce pare ca este, acolo unde inima noastra ar trebui sa fie, este existenta noastra, care nu trebuie sprijinita de carjele realmului acesta al materialului.


Dincolo de ceea ce simturile pot percepe este casa sufletului nostru pe care, doar cu mana credintei o putem atinge. Clipa vietii noastre, izbanda, este pagina scrisa cu sange, reverberand in colivia noastra de lut prin marturia de netagaduit a Duhului.