"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Simţeai cum cerul se cobora, vedeai feţe radiind de bucuria divină şi minunate rugi şi laude rostite în limbi neştiute.  Frica de Dumnezeu încărca aerul tumultuous al laudelor şi cântărilor.  Era vara, sâmbătă seara în subsolul acela din Detroit.  Am fost “furat” într-o clipă în extazul părtăşiei binecuvântate cu Creatorul meu…  În mintea şi în inima mea nu erau întrebări în clipele acelea.  Era doar acea minunată îmbrăţişare a ceea ce este pământesc cu ceea ce nici nu credeam că poate fi atins…  Cu cerul…  Era plăcerea negrăită a unei intimităţi adânci şi sfinte.   De undeva din adâncul fiinţei mele dorul tainic de limpezime a umplut cu lacrimi ochii mei neobişnuiţi cu plânsul.  Atunci când bătrânul nostru prieten ne-a spus despre a merge în Detroit la rugăciune, atât eu cât şi soţia mea am fost mai puţin decât încântaţi dar la insistenţele prietenului nostru am decis să mergem.  De fapt în toate începuturile în Domnul, există o putere împotrivitoare care tinde să le zădărnicească.  Seara aceea la Detroit a schimbat cursul vieţii mele înflăcărând o mişcare nouă, cu totul nouă, dând vieţii mele un sens al adevăratei angajări, în care toată fiinţa mea era cuprinsă…  Şi totuşi privind în urmă, mă simt obligat să văd că în aşa numita mea “creştere” de atunci şi până azi, ceva din inefabilul acelei dulci părtăşii pe orizontală şi verticală a pălit.  Flacăra generatoare a spiritului pare a slăbi în timp ce voinţa şi raţiunea îşi continuaseră drumul faptelor bune în Domnul.  În desele mele conversaţii cu Delia, fiica noastră mai mare, ne-am angajat în a “evalua” valoarea clipelor pline de emoţii din primele noastre întâlniri cu Domnul…  De ce emoţiile de atunci nu ne însoţesc şi în prezent deşi, cum am mai spus, voinţa noastră, şi motivaţia raţională stăruie în aceeaşi direcţie?  De ce?  Ei bine, am aflat în decursul anilor că eu nu sunt singur pe făgaşul acestor întrebări, că înaintea noastră şi după noi, oamenii au trecut şi vor trece prin stări asemănătoare.   În căutarea adevărului am auzit “răspunsuri” din toate părţile care mai degrabă căutau să liniştească cugetul decât să “răspundă”…

Experienţa pustiei sau “the desert experience”  ar fi una dintre cele mai vehiculate idei prin bisericile contemporane.  Acoperirea biblică a acestei teze este tentantă şi poate fi liniştitoare pentru un cuget chinuit de neodihnă.  Poate fi, îmi zic, Moise a experimentat asta de două ori câte patruzeci de ani!  Domnul Isus a fost dus de Duhul în pustie şi a stat acolo patruzeci de zile…  Sună bine, nu-i aşa?  Dar în ultima vreme acest antidot nu-mi mai ajută pentru că descopăr pe paginile Noului Testament o altă realitate.  De fapt însăşi comparaţia experienţei lui Moise cu pustia nu prea poate fi aplicată drept răspuns uscăciunii spirituale pe care uneori o simţim…  Experienţa pustiei este mai degrabă o ilustrare a şcolii prin care ne trece Domnul întru obţinerea îndelungei răbdări şi a mult râvnitei tenacităţi în lucrare.  Asta nu implică lipsa emoţiei primei iubiri şi nici lipsa bucuriei cereşti în slujbă!  Iată ce zice Domnul printr-unul din heralzii Lui: 
 

Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, Rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi Bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii Mele!  (Habacuc 3:17, 18).
 

Poate că nu emoţia primei iubiri lipseşte ci chiar prima iubire sau “dragostea dintâi”!  Crede-mă, cititorule, nu sunt pornit să tai craca de supt picioarele tale pentru că pe aceeaşi creangă sunt şi eu şi mulţi alţii ca mine şi ca tine.  Poate că mesajul acestui articol ne va ajuta pe amândoi.  Atâta vreme cât suntem în căutarea răspunsului, suntem încă temeinici candidaţi în regăsirea primei iubiri.  Experienţa pustiei, spun heralzii ei, este şcoala umblării prin credinţă şi raţiune.  Este Adevărul, spun ei, cel care ar trebui să ne motiveze şi nu emoţia primară.  Desigur, adevărul trebuie să fie miezul credinţei noastre dar nu fără flacăra vie a dragostei dintâi…  Acum, acum când scriu asta, sunt şi mai convins că nu ea flacăra ne-a părăsit ci noi am părăsit dragostea dintâi.  Iată, spre meditaţie un text din Apocalipsa care pare să reveleze ceva în acest sens.  Domnul se adresează efesenilor astfel: 
 “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi, că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt,  şi i-ai găsit mincinoşi.  Ştiu că ai răbdare, şi că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.  Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi…” (Ap. 2: 2-4).           

Hmm…  Iată un text greu de digerat!  Evident se adresează trupului Bisericii dar este aplicabil şi la inidivid ca de altfel, toate celelalte mesaje adresate bisericilor din Asia Mică.  Voinţa de a umbla în faptele bune este acolo, umblarea este acolo, răbdarea, tenacitatea, râvna pentru Domnul şi pentru adevăr, şi toate acestea până la sacrificiu…  Tot ce trebuie unui portret de creştin adevărat.  Mai puţin ceva, ceva ce nu poate fi văzut şi măsurat, ceva ce transcende multitudinea faptelor, ceva ca un fir nevăzut dintre inima omului şi cer…  Iubirea, şi nu doar iubirea ci dragostea dintâi.  Dacă privim Biserica din Efes prin Ioan 14:21, vedem că Efesenii au trecut examenul dragostei cu brio.  “Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de tatăl Meu…”  Este ceva ce Efesenii mai trebuiau să facă pentru aşi dovedi dragostea faţă de Domnul şi mai ales dragostea dintâi?  Biserica din Efes ar putea stârni admiraţia oricărui judecător omenesc, s-ar putea spune…  Oare?  La o analiză mai aprofundată a acestui text, în comparaţie cu celelalte mesaje, vedem că din acest portret lipsesc două elemente vitale în definirea iubirii adevărate, iubirii care a acceptat cuiele şi ruşinea în favoarea celor ce pier.  De fapt, cele două elemente, au ocupat inima Domnului nostru Isus Christos în tot timpul umblării Lui printre cei muritori.  Acum putem vedea care sunt acestea?  Simplu.  Sunt două, şi numai două din şapte biserici care nu au fost mustrate de Domnul şi acolo vom găşi răspunsul:  Smirna şi Filadelfia.  Ce aveau ele şi Biserica din Efes nu avea?  Ei bine, vedem că lista realizărilor este cu mult mai scurtă decât cea a Efesenilor încă de la prima citire!  De fapt în Luca 10: 38-42 vedem două caractere, Marta şi Maria, femei care ocupau un loc aparte în viaţa pământească a Domnului, care au primit o evaluare divină a umblării lor…  Marta, spune Luca, L-a primit pe Domnul în casa ei.  Şi nu numai că L-a primit ci s-a angajat în totul în “multă slujire”.  Sora ei Maria stătea la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui…  Marta a fost mustrată în ciuda sacrificiului ei, iar Maria a fost lăudată…  Desigur, vedem în Marta un exemplu de dăruire în slujbă dar nu în Domnul.  Marta îşi face datoria onorându-şi oaspetele.  Maria pe de altă parte, este cu totul adâncită în adorare.  Maria şi-a găsit loc smerită, loc la picioarele Domnului şi absorbea cuvintele Domnului aşa cum mireasa absoarbe cuvintele preaiubitului ei…  Revenind la seara aceea de la Detroit văd mai clar starea inimii mele de acum…  De altfel Cuvântul Domnului ne îndeamnă:  “Aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te”.  Slujba în sine este o chemare cerească dar răspunsul la această chemare sau mai bine zis umblarea noastră în ea poate determina starea inimii faţă de Domnul.  Împărţindu-ne ca şi Marta în slujire, în multă slujire, se poate întâmpla ca noi să uităm cine este sursa puterii noastre şi începem să facem lucrurile la care suntem chemaţi bazându-ne pe propriile noastre puteri…  Aici cred că se află Biserica din Efes în momentul în care Duhul Domnului îi vorbeşte…  Jugul care ar fi trebuit să fie bun şi sarcina care ar trebuit să fie uşoară, devin dintr-o dată poveri greu de purtat.  Oboseala fizică şi spirituală încep să cuprindă pe slujitori…  Criza de timp şi îngrijorarea pentru lucrurile care mai trebuie făcute se interpun treptat între inima slujitorului şi Dumnezeu.  Experienţa pustiei prin care Moise a trecut, nu cred că poate fi aplicată aici.  Antidotul stării noastre de “secetă emotivă” în relaţia noastră cu Domnul cred că stă exact în îndemnul Domnului către Biserica din Efes:  “Aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te!”
   De câte ori mă întorc şi citesc Cuvântul Domnului adresat Bisericii din Efes simt cum Duhul Domnului lucrează o adâncă şi binecuvântată chirurgie spirituală înlăuntrul meu… 

“Aduţi aminte dar de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi.”  “Faptele dintâi”?  Hmm.  Cât de departe sunt gândurile lui Dumnezeu de gândurile noastre!  Păi cum, Doamne, vom spune, acum suntem maturi şi tu vrei să mergem înapoi la copilăria noastră?  O nu, nu de copilăria noastră în Domnul este vorba!  Dimpotrivă, avem din Scriptură atâta bogăţie de îndemnuri care ne cheamă la creştere, la maturitate.  Şi apoi, după ce am citit biblioteci întregi, am iniţiat misiune după misiune, am strâns provizii pentru văduve şi orfani, ne-am definit cu fieare literă greutatea doctrinei în strictă conformitate cu Scriptura, suntem noi maturi?  Poate că nu…  De ce spun asta?  Ei bine, tot binele înşirat mai sus, aparte de gândul şi inima lui Christos, definesc mai degrabă o instituţie decât un trup şi cu atât mai puţîn trupul lui Christos care este biserica.  Poate că biserica din Efes era tocmai în această poziţie când Duhul Domnului îi vorbeşte, sau cel puţîn aproape de această poziţie.  Şi dacă acest cuvânt nu ne aduce la realitate, atunci poate că luptăm pentru o cauză pierdută şi osteneala noastră este zadarnică…


“Altfel voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”
 
Sfeşnicul este purtătorul luminii şi Cuvântul ne previne că putem face multe lucruri măreţe pentru cei din jur, ba că putem chiar crede că le facem în numele Domnului, şi totuşi să fim întru totul în afara voii şi inimii lui Dumnezeu.  Fără acest sfeşnic biserica din Efes ar fi doar o instituţie de  caritate bine organizată şi vorbită de bine.  Unde este lumina, unde este flacăra dragostei dintâi?  Cu ajutorul Domnului voi încerca să expun cele două ingrediente care erau prezente în Smirna şi Filadelfia şi lipseau efesenilor.
 


Oglindirea sinelui


Procesul introspecţiei, al cunoaşterii stării noastre lăuntrice, este de neînlocuit în umblarea noastră în Domnul.   Citirea regulată a Bibliei trebuie să ducă la acest proces or altfel putem citi în zadar…


“Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească în oglindă; şi după ce s-a privit pleacă şi uită îndată cum era.” (Iacov 1:23, 24).


Cineva a spus odată că “atunci când citeşti cu adevărat Cuvântul, Cuvântul te citeşte pe tine”.  Aceasta este adevărata oglindire a sinelui…  Biserica efesenilor îşi oglindea faţa firească în contextul vremii şi nu în Cuvânt.  Lucrurile bune în care a fost angajată mărturiseau despre ea în urechile tuturor celor de pe orizontală.  Cei de pe orizontală, la rândul lor mărturiseau faptele ei bune.  De aici încolo panta căderii devine deosebit de abruptă.  Umblarea care ar trebui să vină din citirea Cuvântului şi oglindirea în inima Tatălui este deviată înspre citirea opiniei publice…  Nu cunosc evoluţia spirituală a bisericii din Efes după primirea mesajului apocaliptic, dar dacă Efesenii nu s-au pocăit, ei au ajuns mai târziu (probabil) în postura bisericii din Sardes.
 

“Îţi merge vestea că trăieşti, dar eşti mort”. 
 

Faima între semeni va duce invariabil la statura laodiceenilor care mărturiseau despre ei înşişi că sunt “buni”. 

“Pentru că zici…”, zice Domnul când se adresează laodiceenilor. 
Laodiceenii mărturiseau şi lăudau propriile realizări, dovedind lipsa lor de intimitate în relaţia cu Domnul, deci, exprimându-şi astfel independenţa. 

Iată, pe de altă parte, atitudinea de inimă a credincioşilor din Smirna:  “Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat!) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a satanei”  (Apoc. 2:9).  Recunoaştem din acest mesaj inima unui popor pe genunchi, inima unui popor sărac, fără titluri academice, aşa mărturiseau ei înşişi, dar Domnul îi contrazice:  “dar eşti bogat!”.  Bogăţia lor nu venea prin multitudinea faptelor “văzute”, ci din dependenţa lor totală de sursa puterii şi a bogăţiei.  Poate că doctrina lor şi statutul lor nu erau scrise în piatră ca la efeseni, poate că “faptele” lor bune erau umbrite de mulţimea greşelilor, dar inima lor era zdrobită şi genunchii bătătoriţi în disperarea rugăciunii.  Lucrul cel mai minunat în cazul lor este că domnul îi laudă şi nu oamenii.  Desrpe ei, spune Cuvântul în versetul 10, că erau batjocura sofisticaţilor iudei care credeau că erau iudei şi mărturiseau despre ei înşişi că sunt iudei.  Numai harul Domnului şi dragostea dintâi a credincioşilor din Smirna au făcut ca flacăra credinţei lor să nu se stingă ci să sporească.


Iubite cititor, Domnul m-a dus de mână pe făgaşul acestor meditaţii ca să-mi arate că atât vremea marilor izbânzi cât şi vremea sfârşiturilor slabe sunt deopotrivă de aproape.  O inimă îngâmfată nu poate vedea adevărul.  Oglindirea sinelui în Cuvânt este un act nobil făcut în smerenie.  Puterea desăvârşită a lui Dumnezeu începe a se manifesta prin cunoaşterea şi mărturisirea propriilor neputinţe.  Inima celui ce scrie aceste gânduri a gustat din amărăciunea descoperirii adevăratei stări lăuntrice prin oglindirea în Cuvânt, dar şi bucuria negrăită a izbânzii prin pocăînţă şi recunoaşterea deplină a dependenţei de Dumnezeu.  Nu te lăsa amăgit că vei putea forţa mâna lui Dumnezeu mărturisind îndelunga lui răbdare ca să-ţi justifici starea deplorabilă a inimii!  Cuvântul spune că Dumnezeu dă har celor smeriţi şi stă împotriva celor mândri.  Nu ştiu la câte întrebări am răspuns prin acest articol, dar ştiu că scrierea acestor gânduri este deosebit de benefică pentru sufletul meu, cum, trag nădejde că şi citirea acestora va fi pentru tine.
 


Revelaţia
           

Haideţi să aruncăm o privire scurtă în tabăra celor din Filadelfia!  Fraţii noştri din Filadelfia erau călăuziţi de înţelepciunea primită din felul în care Dumnezeu li se revelează:
“Iată ce zice Cel Sfănt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni vu va deschide:” (Apoc 3:7) 

Îşi plângeau probabil neputinţa lor către Domnul, în disperarea lor de a atinge o lume care era cu mult dincolo de ceea ce puterile lor pot atinge. 

Lumea din jurul lor devenea din ce în ce mai sofisticată şi cu norme morale din ce în ce mai ceţoase… Şi apoi ei înşişi, filadelfienii, realizau probabil că nu erau chiar perfecţi, la care Domnul le răspunde că El este sfânt şi propria lor sfinţenie este în El.  Deasemenea ei probabil că realizau că nu sunt chiar stăpâni pe adevăr  şi pe doctrină la care Domnul le răspunde că El este Adevărul şi că prin ascultarea lor şi dependenţa lor de El, ei vor fi în stare să răspundă celor care se îndoiesc de temeinicia Cuvântului. Şi apoi, vedeţi, ei nu aveau, probabil, persoane influente şi nici putere care să le deschidă uşi de vestire şi ei se plângeau Domnului de asta. Domnul le răspunde că El este Cel care va deschide şi va închide .
 

“Căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu.” ( Apoc 3:8)
 

Este adevărat că şi ei se oglindeau în ceea ce vedeauîn jur dar cu o atitudine smerită.  în ciuda slăbiciunilor ei vedeau că lumea are o nevoie disperată de Dumnezeu şi că ei fără Dumnezeu nu vor putea face nimic. Dumnezeu a văzut de fapt în ei ceea ce ochiul omenesc nu putea să vadă:


“Harul Meu îţi este deajuns; căci putera Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”
(2 Cor 12:9)
 


VA URMA