"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

 

Întâmplător sau nu, am aflat că la Portland, în după amiaza zilei de 29 februarie 2012, va avea loc o seară culturală românească în una din sălile Portland State University la ora 4 p.m. În ce consta acest eveniment: ziarul Romanian Times publicase anunţul respectiv şi un interviu din care reieşeau câteva date despre Liliana Ursu – o poetă din România, care va prezenta câteva din poeziile sale.

 

Liliana Ursu? Numele îmi suna cumva familiar, cunoscut. Cu greu am reuşit să-mi amintesc că, prin anii ’70, în România, fusesem colegi la TVR. O ştiam doar din vedere. Nici acum nu-mi amintesc cum şi dacă ne cunoscusem; fiecare lucram în alt compartiment. Când, întâmplător ne întâlneam prin holul TVR sau pe coridoare schimbam câte un salut formal şi, …atâta tot! Cred că nu greşesc când afirm că “frunzărisem” câteva din versurile tinerei Liliana Ursu. Cuminţi, fără osanale, simple şi cu bun simţ poetic.

 

Cu acest bagaj retrospectiv am ajuns în Downtown Portland, am intrat în corpul de clădire Smith Memorial Student Union at Porland State University. Vremea umedă, rece. Am intrat în sala unde avea să aibă loc o altă după amiază pierdută. Desigur că nu este bine să ai idei preconcepute.

În holul din faţa lăcaşului, - unde amfitrionii americani organizaseră evenimentul şi nu Institutul Român de Cultură, aşa cum crezusem inţial - oamenii deja prezenţi discutau plini de voie bună. Săracii americani, gândeam eu, vor regret timpul pierdut. Ce să mai spun?! Eram gata să plec – puteam să mă plictisesc şi acasă! Mai mult formal, încerc să disting cine ar putea fi Liliana Ursu. Cum – necum, reuşesc să nu greşesc şi mă duc la doamna căreia cineva i se adresase cu Liliana! Nu mai era, fizic vorbind, cea din anii ‘ 70; parcă eu mai eram ca atunci? Mă prezint şi greu ne-am recunoscut. Ce nu se schimbase la Liliana Ursu erau ochii: luminoşi, sinceri, plini de viaţă şi bucurie. Şi asta nu din cauză că se întâlniseră doi foşti colegi din “uzina visurilor”, cum i se spunea televiziunii de atunci. Nu am putut vorbi prea mult – nici nu prea aveam ce! Dar mai mult de atât, ea era mereu solicitată de amfitrionii americani.

Am intrat în sală, am ales un loc mai în faţă şi aşteptam să ascult versuri care, eram sigur, mă vor plictisi şi enerva prin cine ştie ce mofturi aşa-zise moderne – versuri scrise, nu simţite, totul pentru a impresiona audienţa. Iar am luat o lecţie: nu-i bine să spui că o mâncâre nu-ţi place, decât după ce o guşti.

Ascultam versurile Lilianei Ursu – le recita în engleză, dar şi în română - şi descopeream o poetă nu o “mazetă”, cum ar fi spus Caragiale. Simplitate, sinceritate, căldură sunt versurile ei. După fiecare poezie explica publicului american cuvinte, nume, denumiri specific româneşti. Şi o făcea nu din Olimpul în care se cred a fi unii, ci de la om la om. Şi americanii dialogau cu ea, curioşi, veseli de parcă erau prieteni buni şi de demult; parcă stăteam la o şuetă! Ce să mai spun, îi câştigase.


Au urmat fireştile întrebări, la care Liliana Ursu răspundea simplu şi frumos, chiar şi unor întrebări grele. Când evenimentul s-a consumat, discuţiile au continuat. M-am bucurat văzându-i pe americani avizi să ştie cât mai multe despre România şi români. Liliana Ursu le răspundea cu bucurie – este fluentă în engleză - şi fără să trişeze. Asta i-a câştigat pe americani; au ceva de detectiv, simt sinceritatea, sau neadevărul.


Timpul afectat evenimentului trecuse şi americanii o înconjuraseră şi continuau o “interogheze” despre fel de fel de lucruri, aspecte şi particularităţi româneşti.

Liliana Ursu a fost un autentic ambasador al României! Un ambasador izvorât din dragoste pentru România şi nu din obligaţii de serviciu… diplomatic.

Când credeam că, în final, americanii vor înceta “atacul”, cineva vine şi îi oferă doamnei Liliana Ursu un mic bucheţel de ghiocei. Americanii sunt mari amatori de tot ce este nou, sau necunoscut lor – parcă noi românii nu suntem tot aşa?

Ghioceii treceau din mână în mână, erau priviţi, se adulmeca discretul parfum al gingaşelor flori şi erau destule persoane care se întrebau de unde vine această floare – bun prilej pentru poetă să explice curioşilor simbolul ghioceilor – prima floare dintr-un început de an nou. Păcat că nu s-a înregistrat prezentarea lor, făcută de poetă, ar fi fost un gingaş poem al Speranţei şi al Renaşterii Naturii. Nu ştiu de unde a făcut rost Jean Dinu de ghiocei, dar merită laude pentru asta!


O fotografă, probabil profesionistă a imortalizat ghioceii din diferite unghiuri şi încadraturi, foarte bine gândite, fie la inima poetei, fie în palma ei, ca o ofrandă.

A trebuit să evacuăm sala – mai urma să fie şi alte activităţi acolo. Pe coridor, am reuşit să-i mulţumesc Lilianei Ursu pentru bucuria ascultării versurilor ei, explicaţiile, dialogurile cu participanţii şi mai ales, pentru că a reuşit să mă facă să mă simt mândru, că sunt român.


Notă: La această seară cu adevărat de cultură românească au participat PATRU români. Scuzaţi, am greşit – cinci – doar şi Liliana este româncă. Oare în P.S.U. nu este niciun student român?

de Stefan Traian ROMAN