"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Anca Mizumschi este o autoare româncă din Portland, Oregon și  București, România. A publicat poezie: “Est” (1993), “Opera Capitală” (1996), “Poze cu zimți” (2008), “Anca lui Noe” (2009), “Versouri” (2010), “În moalele cerului” (2012), “Carte de citire” (2012), “Madrugada” (2013), “Metropolitana” (2018) și articole pe teme sociale în mai multe reviste din România.

Preocupările ei ca scriitor și psiholog includ teme ca: identitate și exil, conceptul de demnitate, imaginarul colectiv și teoria socială a emoțiilor. Poemele sale au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă și albaneză. De putin timp ea s-a mutat în Arizona, dar cartea ei Țara mea suspendată, de care ne vom ocupa în paginile ziarului nostru în viitor, a fost scrisă în Portland.

 

Citez în continuare câteva păreri exprimate de oameni de cultură despre cartea ei.

 

Andrei  Crăciun         

Scriam odată, acum vreo zece ani, că România este ca o fată frumoasă și naivă născută la țară, cu care toată lumea se culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă. Ea se îndrăgostește și de primul întâlnit și de al doilea întâlnit; ea se îndrăgostește la fiecare alegeri, crezând că, în sfârșit, cineva îi va oferi stabilitatea unui statut și o va respecta. Ceea ce nu se întâmplă. Și ea continuă să spere, pentru că nu are altceva.
Acum nu mai cred că e doar naivitatea României de vină, sau lipsa ei de educație, sau faptul că e atât de frumoasă, ceea ce s-a întors de multe ori împotriva ei în istorie.
Acum cred că țara asta cu nume de fată s-a privit de la începutul timpului într-o oglindă care s-a spart și s-a transformat într-o grămăjoara de cioburi. Un ghinion cât pentru un mileniu.
De aceea, toți cei născuți aici vin pe lume cu un ciob de oglindă în mână, în care se taie și sângerează în gol. Zi de zi, se oglindesc în aceeași grămăjoara de cioburi, în care s-au oglindit părinții lor și se vor oglindi și copiii lor. La nesfârșit. Grămăjoara le este și casă, și masă, și cerul înstelat. Până când vor muri sau vor pleca.
Rana mea, țara mea suspendată în gol, acesta carte îți este dedicată. Și eu continui să sper pentru că nu am altceva.

Cartea Ancăi Mizumschi vine la timpul potrivit. E o modă rea printre noi: ne-am deprins să ne disprețuim țara, să o facem de două parale și să o găsim vinovată pentru toate neîmplinirile noastre.

Anca Mizumschi, care știe ce înseamnă un exil, ne dă o carte care, dimpotrivă, ne invită să ne iubim rădăcinile. Sigur că se poate trăi cu rădăcinile smulse, e secolul XXI, se poate trăi oricum, dar – ne arată Anca Mizumschi – rădăcinile, chiar și smulse, continuă să existe și să lucreze în oameni.

Așadar, o invitație de a ne iubi țara. Încă una? Încă una din aceea?  Nu. Anca Mizumschi nu a scris încă un volum patetic și inutil, acum, în prag de centenar. A scris o carte sinceră și personală, care ne privește însă și pe noi.

Până la urmă, orice carte e o călătorie, iar călătoria în țara suspendată a Ancăi Mizumschi ne face bine.

Bineînțeles că trăim în universul propriilor sentimente, iar realitatea de prea puține ori  vine să sprijine această lume interioară. Dar așa au trăit oamenii dintotdeauna și, probabil, așa vor trăi întotdeauna: mai degrabă în imaginar. De aceea e atât de important imaginarul nostru colectiv.

Iar Anca Mizumschi înțelege acest adevăr, și de aceea trăiește – cu groază – degradarea României în imaginarul nostru colectiv. Ideea pe care o scrie Anca Mizumschi iar și iar: țara noastră tânără, care cu greu a ajuns iată și la o sută de ani, nu e coșul de gunoi al istoriei ratărilor noastre! Țara noastră ne privește.

Anca Mizumschi ia iernile aspre din sudul Dobrogei, apa Dunării și Paștele la Cracii Preotesei, ia Păcuiul lui Soare și o fântână musulmană, ia toată insula Tâlchia, cimitirele de fier vechi și scenariile apocaliptice despre sfârșitul lumii din Piața Domenii, își ia amintirile și le pune la temelia unui manifest.

Nu sunt de acord cu Anca Mizumschi în multe puncte din cartea ei, și e bine că nu sunt. Sunt un om care se vrea membru cu drepturi depline în Internaționala Oamenilor Buni de Planeta Pământ, nu găsesc virtuți în naționalism, dar pot înțelege nevoia de patriotism și de a îngriji o moștenire.

Pot înțelege și toată disperarea cu care această carte a fost scrisă – Țara mea suspendată e o declarație de dragoste, dar este și un avertisment teribil: România dispare.

 

Paul  Gabor  -  SPANIA

Am avut senzația, parcurgând unele pagini, că Anca Mizumschi urlă pur și simplu pentru a se face auzită, țipă în fața unei societăți surde, anesteziate, căreia îi lipsesc cu desăvârșire cilii care palpează realitatea, adevărul și firea lucrurilor, așa cum aceasta din urmă ar putea fi tradusă dacă am avea răbdare și stăruință. Anca a lăsat pentru un timp poezia deoparte și a construit un manifest pentru vindecare, pentru reașezarea valorilor umane la locurile lor, a scris o carte prin care aduce în fața publicului, fără niciun fel de rezervă sau pudoare, violența oamenilor, pofta lor pentru parvenire, tarele care ne țin legați prin parâma ignoranței de malul odios al fricii de noi înșine, de propriul destin pe care-l mozolim  zilnic ca pe o scobitoare de unică folosință.

„Capacitatea fiecăruia dintre noi de a rezista asaltului violenței, injustiției și imposturii actuale, de a-și menține starea de asepsie mentală și emoțională și, nu în ultimul rând, de a găsi resurse individuale în a crede că se poate schimba ceva este, după mine, singurul indiciu că o normalitate viitoare mai poate exista.” - spune autoarea într-un capitol al cărții. Sunt cuvinte care alcătuiesc nucleul în jurul căruia s-ar fi putut ridica edificiul volumului, dacă Anca Mizumschi ar fi fost, prin absurd, în pană de inspirație. Doar în acest mod se poate declanșa orice fel de schimbare în mentalitatea individuală și colectivă.

„Țara mea suspendată” ne ajută să călătorim prin România comunistă, cu frig și tramvaie congelate, cu avorturi pe bandă rulantă, cu bara de bătut covoare în rol de buric ancestral al regimului totalitar, ne transportă prin egoismul și falsitatea elitelor de atunci și de acum, mergem în plină tranziție către democrație și libertate, și constatăm în final că nu suntem capabili să trecem clasa către o lume „aparent normală”. Pentru că normalitatea nu există în medicină și psihologie, așa cum bine ne avertizează autoarea cărții.

Am citit cartea dintr-o suflare. Este amară, dură. Plină de revoltă, dar necesară într-un ocean de superficialitate în care ne scăldăm cu nonșalanță. Anca Mizumschi nu dojenește, nu ceartă, nu persiflează și, cel mai important, nu-și bate joc de români și de România. Urlă doar - și repet această senzație pe care o am și acum, când scriu aceste rânduri - de neputință, de dor și din dorința ca măcar acum, poate noi, poate generațiile care vin după noi, să așeze țara aceasta suspendată pe o traiectorie proprie. O carte care merită citită din plin. Realistă, rece, nostalgică și dulce totodată, ce are toate ingredientele unui manifest al exilatului care nu se va putea rupe niciodată de pământul din care a ieșit.