"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

 

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea.

Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

 

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, un pic profană, putem înlocui adjectivul pronominal nehotărât cu pronumele nehotărât corespunzător, pus în formele lui flexionare: c-unul, c-una, c-unii, c-unele, pe care probabil nu ne-ar veni să le scriem cu-nul, cu-na, cu-nii, cu-nele.

 

În standarde gramatical-morfologice, e vorba de o prepoziție (aici, cu) și adjectivul pronominal nehotărât un. Ambele pot fi folosite în formă plină (cu un), dar adesea se pronunță în tempo rapid. Cu atât mai mult cu cât în cazul dat un cuvânt se termină în u, iar celălat începe cu aceeași vocală, se economisește de multe ori un u mai ales în exprimarea neprotocolară, prepoziția fiind supusă fenomenului fonetic al eliziunii. Cum, fenomenele de limbă se produc spontan și abia apoi vin lingviștii să facă legea, răspunsul la un eventual „de ce prepoziția?” este că așa i-a venit bine poporului, care și în alte asemenea situații tot prepoziția (cu sau fără u final) a sacrificat-o: dintr-un, dup-un, făr-un, într-un, pentr-un, printr-un, unele putându-se pronunța și în tempo lent, adică cu prepoziția întreagă (după un, fără un, pentru un), altele (azi) rar, doar pentru un efect stilistic arhaic (dintru un, întru un, printru un). Proba pentru „-un” se poate face tot prin substituție cu pronumele nedefinit. Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de afereză la adjectivul pronominal nehotărât un.

 

Scurt, pentru cei pe care termenii lingvistici îi intimidează: CORECT este c-un.

 

Angela-Monica Jucan