"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

1. Dumnezeu nu lucrează arbitrar (Is.6:9-10),

Este cunoscută beţia de alcool. Se vorbeşte şi de beţie de vorbe, şi-ţi imaginezi imediat un om care bate câmpii până la nebunie; în cazul acesta, omul poate fi călăuzit de un duh necurat şi se manifestă ca un anormal. La polul opus se poate vorbi de bucurii exuberante „în Duhul Sfânt” (cf. Rm.14:17), dar întotdeauna poţi fi sigur că totul se află sub controlul absolut al unei minţi limpezi. Însuşi Dumnezeu este un Dumnezeu al orânduelii (cf. 1.Co.14:33). Dumnezeu cere copiilor Lui un caracter, zicem noi, divin (cf. Gal.5:22-23), sub călăuzirea Duhului Sfânt (cf. v.16). Un astfel de om dovedeşte că este „în Hristos” rodind faptele care-I plac Tatălui Ceresc – prin care El va fi slăvit (cf. In.15:8) – şi are asigurată Viaţa Veşnică.
În baza celor spuse până aici, Tatăl Ceresc nu poate fi caracterizat decât ca având un caracter divin desăvârşit. În cazul acesta, criticii, în obtuzitatea lor, văd pe Dumnezeu arbitrar în deciziile Lui: îi duce pe copiii lui Israel în Egipt (cf. Gn.15:13), unde întărâtă pe egipteni împotriva lor (cf. Ps.105:24-25) punându-i sub o robie aspră, apoi îi pierde prin pustie 40 de ani, după care-i duce în Canaan folosind porunci drastice (ucigând pe Acan cu pietre), ca în sfârşit, să-i blasteme crâncen (cf. Is.6:9-10). Credinciosul care nu a fost învăţat să privească lucrurile esoteric – dinspre Dumnezeu înspre afară – ci numai exoteric – adică din afară, din exterior, rămâne uimit de „exactitatea” criticului. Pentru cei ce gândesc esoteric, toată „exactitatea” criticului nu e decât o „beţie de cuvinte” ieftină.

 


a. Dumnezeu i-a înrobit pe evrei în Egipt – (Ps.105:24-25). Dumnezeu l-a iubit pe Noe şi în apreciere pentru dreptatea în care a trăit înaintea Sa în mijlocul unei lumi pierdute, a salvat viaţa lui şi a familiei lui. În sânul acelui cuib „fericit” se afla şi un „blestemat”, fiul său Ham. Dar, întrebăm noi, ceilalţi doi fii, Set şi Iafet, n-or fi având în codul lor genetic nimic rău, de la strămoşii lor? Suntem îndreptăţiţi să zicem „DA”. Totuşi, Dumnezeu a îngăduit ca toţi trei să fie patriarhii oamenirii. Privind spre Israel, ne întrebăm de ce Dumnezeu nu a procedat altfel: cum Dumnezeu a făcut ca oamenii să se înmulţească şi să umple pământul, tot la fel ar fi putut îndepărta de pe harta lumii popoarele canaanite ca în locul lor să-l aducă pe Avraam, patriarhul lui Israel, fără probleme. Adevărul e că, privind din exterior, ar fi putut. De vom ţine cont de gândirea lui Dumnezeu, vom observa că El are în vedere libertatea fiecărui om, în voinţă şi acţiuni.

Nu este nevoie de o ştiinţă înaltă pentru a înţelege că în comportările copilului se poate întrezări viitorul om matur. În Ps.139:16, David a lăudat ştiinţa lui Dumnezeu: „...În cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele”. El a pre-ştiut că vor veni zile când fiii lui Iacov se vor vinde între ei robi egiptenilor: e vorba de Iosif vândut de cei nouă fraţi de-ai lui. Binecuvântarea lui Dumnezeu era peste ei, prin promisiune, binecuvântare ce nu a permis prezenţa răului în caracterul lor. Aşa că Dumnezeu a intervenit pentru a îndepărta ultimul grăute de răutate ce s-ar putea manifesta în sânul lor – ei între ei. Acesta este un principiu al lui Dumnezeu pe care avea să li-l descopere mai târziu: măsură pentru măsură. Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu a lucrat arbitrar cu israeliţii acceptând ca aceştia să ajungă robi în Egipt. Răutatea aceasta de care am vorbit a făcut ca spiritualitatea triburilor lui Israel să nu se ridice mult de-asupra celor din Egipt. Aşa se face că Dumnezeu îngăduie ca Iosif să fie vândut rob în Egiptul acelui timp: pe de o parte „nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful”, şi nici înapoi nu se mai putea întoarce, iar pe de altă parte, tribunii lui Israel nu puteau fi scutiţi din pricina promisiunii.


b. Dumnezeu întărâtă pe egipteni împotriva evreilor din Goşen – (Ps.105:24-25). Criticul se arată a fi destul de tendenţios, motiv suficient să cunoaştem şi acest amănunt. În Egipt s-au perindat 31 de dinastii printre care una foarte diferită, de toate celelalte: hicsoşii. Ei au fost un popor de păstori veniţi din Asia Mică, oameni deosebit de duri, fără milă, dar şi fără nici cea mai mică urmă a vreunei educaţii: şi ei miroseau ca şi animalele lor, dacă nu mai rău. şi au dominat delta pentru 108 ai. Localnicii au ajuns să urască pe toţi crescătorii de animale şi să-i socotească necuraţi chiar şi din punctul de vedere al spiritualităţii lor: egiptenii au ajuns să creadă că până şi zeii îi urăsc pe crescătorii de animale. Nu trecem mai departe până nu amintim că venirea hicsoşilor, ca şi căderea lor nu a fost un program predestinativ al lui Dumnezeu. El nimiceşte o împărăţie (cf. Ier.51:20) şi răstoarnă pe împărat (cf. Dn.2.21), dar pe toate le face doar în baza principiilor şi legilor Lui. Egiptenii au decăzut atât de mult, încât venirea hicsoşilor peste ei a fost o pedeapsă binemeritată. Afirmaţia aceasta am făcut-o în baza credinţei că El toate le face în aşa fel, încât „să fie găsit drept în Cuvintele Lui şi să iasă biruitor când va fi judecat” (Rm.3:4).

Pe vremea lui Iosif, în cei şapte ani de foamete, întregul Egipt devenise rob lui Faraon. După trecerea generaţiei lui Iosif, corupţia a crescut atât de mult, încât tensiunea politică a dus la o lovitură de stat. La putere a venit o nouă dinastie şi a început robia crescătorilor de animale din deltă, a evreilor care până aici nu au dus lipsă de nici un bine. A venit vremea în care copiii lui Israel, noul popor în formare, să fie curăţaţi de dorinţa de a fi „numărul unu” în raport cu fraţii lor. „Iehovah a înmulţit pe poporul Său şi l-a făcut mai puternic decât potrivnicii lui. Acestora le-a schimbat inima, până acolo că au urât pe poporul Lui şi s-au purtat mişeleşte cu robii Săi” (Ps.105:24-25). Cum anume „a schimbat inima” egiptenilor am văzut: poporul hicsos a lăsat o umbră neagră mai ales în memoria nobililor egipteni. Dinastia de dinainte caracterizată prin anarhie şi corupţie, a moştenit înţelegere pentru poporul de păstori din Goşen. Aşa se face că noua dinastie care a preluat puterea a fost împotrivă la tot ce dinastia de dinainte a acceptat. În felul acesta înţelegem cum „acestora”, Dumnezeu „le-a schimbat inima, până acolo că au urât pe poporul Lui şi s-au purtat mişeleşte cu robii Săi”. Dumnezeu a controlat toată mişcarea istoriei funcţie de nivelul spiritual al individului şi al grupării sociale. „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei: acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu...” (Gn.15:13-14). Practic, Dumnezeu nici nu i-a înrobit pe evrei şi nici nu a întărâtat pe egipteni împotriva lor, ci a îngăduit toate acestea.

De ce a scris David că Dumnezeu „a schimbat inima ţegipteniloră până acolo că au urât pe poporul Lui”, Israel? Pentru a înţelege, oarecum, alambicul lingvistic al antichităţii ebraice, vom da un alt exemplu, mai uşor de înţeles. În apropierea oraşului de azi Cairo al Egiptului, exista un orăşel numit On, locuit, în majoritate, de preoţii zeilor egipteni. Nu oricine avea voie să locuiască în oraşul On. De aceea „mai marele peste toţi preoţii”, slujbă instituită de faraon, a devenit atât de vestită, încât toată lumea îl numea pe marele preot „preotul lui On”, deşi se ştia că niciodată în istoria Egiptului nu a fost vreun zeu cu numele On. Acum ne întoarcem la limbajul psalmistului, după aproape 1000 de ani. David a fost conştient că nimic nu se întâmplă în afara controlului lui Iehova (cf. Ps.139). Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a controlat şi acceptat, în limbajul psalmistului a fost fapta lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne mai oferă astfel de cazuri: de exemplu, „Dumnezeu a dat un duh necurat lui Saul”, când în realitate, El doar a acceptat schimbarea ce a avut loc, ca o „contra-măsură” „măsurii” ce Saul şi-a umplut-o singur. Cât despre egipteni şi Israel, Dumnezeu Însuşi a explicat lui Avraam că în lucrurile ce ţin de partea Lui, El îi va pedepsi pe egipteni.

Viaţa petrecută în mijlocul egiptenilor a aplecat inima evreilor spre idolatrie (Ez.20:6-9). Au văzut cu ochii lor marile urgii aduse peste egipteni; au trecut Marea Roşie cu piciorul; la cincizeci de zile după ieşierea din Egipt, au primit Legea la poalele piscului Sinai, chiar din gura lui Dumnezeu, când s-au umplut de groază şi au cerut lui Moise ca Dumnezeu să nu le mai vorbească. Pe lângă toate acestea, după patruzeci de zile ei şi-au făcut un viţel de aur, l-au sărutat şi au dansat înaintea lui lăudându-l că el este Cel ce i-a scos din robia egipteană. Prin chiar faptul că au fost urâţi de egipteni, ar fi trebuit să se întoarcă cu toată inima la Dumnezeul lor adevărat, nu la zeul Apis, „taurul sacru” al Egiptului.

Dumnezeu a făcut ca acestea toate să le rămână scrise şi în istorie şi în memorie, pentru toate generaţiile, până azi. Pe tot pământul se ştiu aceste lucruri, chiar dacă Satan se luptă ca oamenii să creadă că totul nu e decât legendă. Cu alte cuvinte, robia egipteană şi eliberarea au avut scopul apropirii lor de Dumnezeu.


c. Dumnezeu îi pierde prin pustie 40 de ani (Nm.14:20-28). De câte ori ni s-a oferit ocazia am subliniat un lucru deosebit de important: privirea, observarea, analizarea lucrurilor din exterior oferă posibilitatea multor greşeli. De exemplu, cineva poate afirma despre altcineva că-l cunoaşte foarte bine, pentru că-i este vecin. Totuşi, numai cei din casă cu el pot oferi un adevăr în ce priveşte cunoaşterea lui. Tot aşa, mulţi cititori – ştiind că Dumnezeu este pre-cunoscător a toate – condamnă pe Dumnezeu că i-a scos pe evrei din robia egipteană, ca apoi să-i piardă prin pustie timp de 40 de ani. De vor privi lucrurile prin prisma lui Dumnezeu, vom fi scutiţi de astfel de greşeli.

Credem necesar a insista asupra unui anume aspect al relaţiei Dumnezeu-om: El lucrează cu omul funcţie de nivelul spiritual al acestuia. Legământul pe care l-a încheiat cu Israel a avut ca scop „un singur Dumnezeu pentru un singur popor” (Ier.7:23). Această exprimare nu ne descopere un „Dumnezeu” la înălţimea unui om superior, ci pe Dumnezeul Cel adevărat din orice punct de vedere: Stăpân peste propria-I „Casă a lui Israel”.

Cele zece iscoade au muiat inima poporului, tăindu-le orice speranţă că vor putea intra în ţara promisă: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia căci este mai tare decât noi” (Nm.13:31). Cei zece bărbaţi (din douisprezece), nu-L aveau pe Dumnezeu în calcul, deloc; nici măcar tangenţial. Desigur, această faptă i-a condus în jos, arătând cu câtă uşurinţă i-a înduplecat Satan şi duhurile lui necurate: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului, sau de ce n-om fi murit noi în pustiul acesta?... Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt” (Nm.14:1-4). Cu toate minunile pe care le-au văzut, Satan a reuşit să le blocheze mintea şi să nu vadă valoarea „Dumnezeului adevărat”. În faţa acestei situaţii spirituale deplorabile, Dumnezeu revine la decizia Sa de a nu duce acest popor în ţara promisă, conform „măsurii” pe care singuri şi-au umplut-o: „Iert cum ai cerut... Pe viaţa Mea, zice Iehovah, că vă voi face întocmai după cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele!” (Nm.14:20-28); adică va duce pe Israel în Canaan, dar nu pe oamenii aceştia care au cârtit. Dumnezeu nu S-a răzbunat pe creatura Sa, întrucât nimeni nu I-a putut face ceva rău. Nivelul lor spiritual a fost în zona duşmanului, a lui Satan; cele două părţi – care să intre în Canaan şi care să nu intre – trebuiau despărţite. Ei singuri au intrat sub plata muncii lor. În spiritualitatea lor negativă ei vedeau pe Dumnezeu ca duşman al lor (cf. Dt.1:27); se vede că n-au pus preţ pe Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu ei.

Există un fel de „triunghi” spiritual, să-l numim aşa: Dumnezeu (Creatorul a toate şi Promotorul a tot ce e bun), Satan (duşmanul lui Dumnezeu şi al creaturilor Sale) şi omul (după unii, „câmpul de bătaie” dintre Dumnezeu şi Satan). „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (In.15:5); este vădită lipsa oricărei linii de mijloc. În urma acestor observaţii, pot fi afirmate două lucruri: întâi, necredinţa ce le caracteriza spritualitatea a fost cea care i-a oprit intrarea în Canaan, apoi, promotorul necredinţei a fost Satan.

Dumnezeu a promis ferm lui Avraam că sămânţa lui va moşteni ţara Canaanului. El încheie un Legământ cu poporul, ajutându-i să rămână credincioşi, pentru a înlesni împlinirea promisiunii – moştenirea ţării promise. „ţara lui Dumnezeu” trebuia moştenită de „poporul lui Dumnezeu”, caracterizat prin credinţa în El. Aşa s-a ajuns ca poporul să călătorească 40 de ani prin pustie în scopul curăţirii lui de necredinţă (cf. Ios.5:6); abia la Ghilgal, „ocara robiei” cade de pe umerii lor (cf. Ios.5:9). În „ţara lui Dumnezeu” trebuia să intre doar „poporul lui Dumnezeu”. Pe cei ce au pierit în pustie, nu Dumnezeu i-a pierdut în cei 40 de ani; ei au cerut-o şi cu vorba şi cu fapta.

 

d. Dumnezeu S-ar folosi de porunci drastice (Ios.7:1.26). Repetăm, aici, ceea ce spusesem şi cu alte ocazii: criticul priveşte pedepsirea din punctul de vedere al omului în afara lui Dumnezeu. Este adevărat că sunt şi mulţi credincioşi care nu se catadicsesc a medita asupra spiritualităţii negative a lui Acan, ci simplu: pedeapsă pentru neascultare. Pedeapsa pentru neascultare este un efect al lucrurilor pe care mulţi nu se ostenesc a le cunoaşte.

Şi în alte subiecte am amintit că în lumea duhurilor există anumite legi, aşa cum există legi în lumea materiei. În lumea duhurilor nu există moarte aşa cum o vedem în lumea fiinţelor materiale; de exemplu, omul moare indiferent că va merge în Rai sau în Iad, dar viaţa pe care o duce face diferenţa. De asemenea, am mai amintit că legile din lumea cealălaltă pot afecta viaţa omului, dar numai funcţie de voinţa lui şi de traiul pe care-l duce. (Avem cuvântul „spirit”, din limba latină, de unde „spiritualitate”; el este tot una cu „duh”, pe care-l avem din limba slavonă, de la care avem şi cuvântul „duhovnicesc”). Spiritualitatea negativă stă în viaţa trăită sub „puterea întunericului”, cum a numit-o apostolul Pavel (cf. Col.1:13).

Domnul Isus ne-a atenţionat că omul este responsabil pentru fiecare cuvânt ce-i iese din gură. Dacă omul afirmă „da” când de fapt este „nu”, acea „putere a întunericului” ia acţiune în viaţa omului; şi se miră omul de ce i se întâmplă în viaţă! În acest caz, Dumnezeu a lăsat jertfa de ispăşire (de acoperire, cf. Lv.16), pentru păcatele făcute în neştiinţă. În Nm.15:30, Dumnezeu explică lui Israel că cine păcătuieşte cu voia „huleşte pe Iehova”: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său”. Prin urmare, orice păcat făcut – cu gândul, vorba, sau fapta, cu sau fără voie – este o luare de poziţie, în războiul dintre „viaţă” şi „moarte”: omul a trecut în acea parte unde „Nimicitorul” lucrează în voie.

Din alt punct de vedere, cel al cărui spiritualitate este pozitivă, adică acel om care trăieşte voia lui Dumnezeu, are în el o putere (cf. Ef.3:20) a cărei mărime este funcţie de nivelul spiritualităţii lui, în care este implicată şi credinţa ce o are. Un anumit nivel spiritual negativ poate fi estompat în prezenţa unui anumit nivel pozitiv. Astfel, luând apărarea Sodomei, în care locuia şi Lot, Avraam a zis lui Iehovah: „Vei nimici Tu oare şi pe cel bun împreună cu cel rău?... Poate se vor găsi în Sodoma numai zece oameni buni. şi Iehova a zis: N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni” (Gn.18:22-32). Cerem cititorului să observe cum puterea spiritualităţii negative a locuitorilor Sodomei a acţionat spre distrugerea lor şi în paralel, puterea spiritualităţii pozitive a numai zece oameni ar fi putut estompa lucrarea Nimicitorului. În acelaşi sens, Domnul Isus a zis: „Voi sunteţi sarea pământului” (Mt.5:13).

Adevărul e că sunt situaţii în care nivelul spiritual negativ este foarte mare, iar cel pozitiv nu-l poate estompa, aşa că, obligatoriu, trebuie separat binele de rău şi răul trebuie nimicit; în caz contrar, viaţa umană este în pericol de a fi nimicită. Aşa s-a întâmplat şi cu Ierihonul: „Iată, dau în mâinile tale, Ierihonul...” (Ios.6:2). Din cele ce urmează, reiese că biruinţa a fost a lui Dumnezeu, prin vitejii lui Israel: El a cerut ca poporul să înconjoare cetatea odată pe zi, în primele şase zile; apoi în ziua a şaptea să o înconjoare de şapte ori, şi în tot acest timp să nu scoată nici o vorbă din gura lor chiar dacă ar fi provocaţi de cei din Ierihon aflaţi pe ziduri. Abia când au încojurat cetatea a şaptea oară, Iosua a zis: „Strigaţi căci Domnul v-a dat cetatea în mână! Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea şi tot ce se află în ea... Feriţi-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci dacă veţi lua ceva din ceea ce este dat spre nimicire, veţi face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire şi o veţi nenoroci” (Ios.6:7-17).

Şi încă odată: acest război era al lui Iehovah (Domnul, care a împodobit pe Israel într-o spiritualitate pozitivă) împotriva Satanei (care a împodobit pe cei din Ierihon cu spiritualitatea întunericului său). Când Acan – membru al adunării lui Israel – s-a împărtăşit cu lucruri aparţinătoare celor din Ierihon, a fost ca şi cum întreg poporul Israel a acceptat spiritualitatea negativă a celor din Ierihon (în războiul cu Dumnezeu) sortiţi nimicirii. „Legile” lui Dumnezeu sunt instrucţiunile Lui pentru ca poporul să trăiască, dar Acan a trecut, spiritual, în zona morţii. Fiecare acţiune din lumea fizică a materiei corespunde unei apropieri sau îndepărtări de Dumnezeu, care la urmă vor conduce la efecte vizibile în viaţa aceasta sau în eternitate. Dacă poruncile lui Dumnezeu sunt socotite ca fiind drastice, ele sunt aşa în favoarea omului, nu în defavoarea lui.


e. Dumnezeu blastămă crâncen pe Israel (Is.6:9-10).

În viaţa aceasta, în lumea pe care o populăm, am dat de multe ori peste fel şi fel de caractere de om. Cu cât erau mai sus, pe cale ierarhică în societate, cu atît au lăsat urme mai adânci, unele înscrise în istorie. Sunt astfel de caractere care provoacă râsul, iar altele care cer judecata imediată. Oameni contradictorii, iar alţii, nebuni. Dar istoria a cunoscut şi oameni a căror caracater a fost o frumuseţe, care s-au închinat în faţa lui Dumnezeu şi I-au declarat prezenţa în viaţa lor – atât savanţi, cât şi oameni de rând. „Pe viaţa Mea, zice Iehova Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ez.33:11) Acesta este Dumnezeul Cel adevărat. Dar funcţie de Is.6:9-10, criticii au găsit că Dumnezeu este capricios: „Du-te şi spune poporului acestuia: ‚Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe!’ Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile şi să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.”

Domnul Isus a tălmăcit acest text în limbajul timpului său, limbaj pe care cei doisprezece ucenici l-au înţeles. Poate tocmai de aceea, Matei nu a găsit cu cale să mai adauge vreo lămurire: „De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (Mt.13:13). De observat că ei de la ei nu văd, nu aud şi nu înţeleg, nu fiindcă au fost împietriţi. şi totuşi profeţia din Isaia s-a împlinit întocmai. Pentru înţelegerea textului acestuia, vom lua un alt exemplu, din Daniel. Oricine îşi dă seama, că cel fără înţelepciune are nevoie de ea. Cu toate acestea, Dumnezeu „dă înţelepciune celor înţelepţi” (Dn.2:21), nu altora! Iudeii nu au văzut, nu au azit şi nu au înţeles, iar Domnul Isus a refuzat să coboare standardul; în aceasta constă porunca: „Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii...”. Pe unde trecea, Domnul Isus lăsa în urma Sa o mulţime de „semne”, dar mai marii poporului nu le-au văzut; ei au venit la el şi au cerut un semn pentru ei: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!” Este ca şi cum până acum El nu ar fi lăsat nici un semn în popor; în realitate, ei au cerut un semn pentru ei, aparte, care nu avea nimic a face cu poporul. Acesta este motivul pentru care „drept răspuns El le-a zis: Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona’” (Mt.12:38-39). De observat, că semnul proorocului Iona le va fi dat lor, care au cerut un semn special pentru ei. Ei trebuiau să vadă, să audă şi să înţeleagă cel puţin la nivelul poporului care „au auzit, au văzut, au înţeles”. Standardul nu putea fi coborât. Judecata s-a făcut funcţie de triunghiul amintit mai devreme: Dumnezeu-Satan-Creatura. Exită un „prag” de care dacă se trece în jos, cel judecat nu va mai fi „fără pată, fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta”. Aceştia au fost ei.

În faţa acestei istorii triste Dumnezeu, nu blastămă, ci descopere public, lasă în scris starea spirituală a poporului. Subliniem, a poporului, în general vorbind, nu neapărat a absolut tuturor persoanelor membri în adunarea lui Israel. „Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe!” Aceasta este o realitate pe care Israel a trăit-o continuu, ca popor, dar la un nivel care nu cerea nimicirea ca popor, aşa cum fusese odată cu ridicarea viţelului de aur, lângă piscul Sinai. Iată, însă, că Dumnezeu vede, cu mult timp înainte, că va veni o vreme în care împietrirea lor va cere nimicirea ca popor. În această situaţie, profeţeşte Dumnezeu despre Israelul de pe vremea Domnului Isus: „Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit” (Is.6:9-10, cf. Mt.13:13-15). Inima acestui popor s-a împietrit, căci nu au căutat a cunoaşte pe Dumnezeu prin caracterul Lui şi prin reacţiile Lui emotive, ci conform interpretării lor pe care au dat-o Legii, din exterior; s-a ajuns până acolo, că preoţii nu mai credeau în îngeri, în învierea morţilor şi în judecata lui Dumnezeu; da, „conform” Legii, în interpretarea lor.

Spiritualitatea lor se afla la un nivel mult mai mic, de la care nici un efort nu i-ar mai fi ajutat; aşa că coborârea standardului din partea Domnului ar fi fost un non-sens. Un caz similar poate fi văzut în Israel când Dumnezeu a cerut lui Moise: „...Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare” (Ex.32:7-20). Există un anumit punct critic al spiritualităţii omului ca individ, grup, sau popor, de la care nu poate fi reabilitat. Efortul pe care l-a făcut Moise de a păstra pe Israel a dus la „o reuşită” omenească, dar nu la cea dorită de Dumnezeu. Idolatria era în ei; ca oameni, noi am zice că era întipărită în celula ADN-ului lor. Au ajuns în ţara promisă şi Dumnezeu le-a cerut să nimicească tot ce era dat spre nimicire. Au mai avut, pe de-asupra, ca exemplu şi cazul lui Acan, dar nu s-au putut stăpâni – spiritualitatea lor pozitivă, era totuşi la un nivel mult prea mic pentru a merita o altă soartă: din douăsprezece, şapte triburi nu au ascultat de „porunca” dată (instrucţiunile date pentru a rămâne stăpâni în ţara promisă): „Îngerul Domnului... a zis: Eu v-am scos din Egipt... Am zis: Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.’ Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta? Atunci am zis:Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă’” (Jud.1:21 – 2:3).

De aici înainte, când începe rândul judecătorilor, Israel se mişcă într-un cerc de plâns, un „cerc” cu patru segmente în timp: cad în păcatele neamurilor, ajung robiţi de ele, se pocăiesc şi strigă după ajutor, iar Dumnezeu îi eliberează prin câte un nou judecător. Acesta este „cercul”, care s-a tot rotit până la David. Prin alunecare au cerut un împărat. Iar Saul care a început plin cu Duhul Sfânt, sfârşeşte prin a fi stăpânit de un duh necurat. A fost un moment special, când Dumnezeu a putut interveni aducându-l pe David. Isprava lui David cu Goliat, a adunat tot poporul la un loc şi i-a încurajat a sta numai lângă Iehova, Dumnezeul lui Israel. şi totuşi, în ascuns, poporul trăia şi rătăciri pentru care Dumnezeu a decis pedepsirea lui. Vine Solomon la tron şi zideşte altare şi temple zeităţilor nevestelor lui. Idolatria care mocnea ascuns în inima poporului, a izbucnit în afară. Împărăţia este divizată în două regii care se iau la întrecere în a face ce este rău înaintea Dumnezeului Adevărat. În regia de la nord, numită Israel, „N-a fost nimeni care să se fi vândut, pentru ca să facă ce este rău înaintea lui Iehovah, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl aţâţa la acestea” (2.Rg.21:25). În regia de la sud, numită Iuda, Manase a întrecut, în căderea de partea Satanei, pe toţi căzuţii din toată istoria lui Israel: a vărsat sânge nevinovat cu nemiluita, a ridicat altare, temple şi idoli până şi în Casa Domnului; s-a ocupat cu vrăjitorii şi ţinea la curtea lui din cei ce chemau duhurile pentru ghicirea viitorului. Câtă bucurie a victoriei trebuie să fi avut Satan şi duhurile lui! Pe unde o mai fi rămas ceva curat în popor pe unde să poată veni Mesia?! În ce-L priveşte pe Dumnezeu, El declară următoarele despre popor: „M-ai chinuit cu păcatele tale şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale” (Is.43:24). Săpăturile arheologice care au avut loc la Amarna şi Lachiş, au descoperit că religia israelită, din vremurile celor două regii, Îl avea pe Iehovah alături de zeiţa fertilităţii Aşerah (Astartea).

De vom privi superficial, din exterior, nu vom vedea nenorocirea spirituală a poporului, ci pe Dumnezeu ca un tiran care blastămă fără milă şi fără judecată. „Du-te şi spune poporului acestuia: ‚Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe!’ Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile şi să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.” Dar El nu a dovedit capricii de tiran şi nici nu i-a blestemat, ci i-a tratat cu drept deplin în voinţă şi împlinire, ca un bărbat pe nevasta lui. De vom privi şi analiza istoria lui Israel, dinspre Dumnezeu, vom descoperi un Dumnezeu plin de milă şi dragoste pentru toţi oamenii, mai ales pentru iudei (vorba lui Pavel). Nu, Dumnezeu nu a blestemat pe Israel, ci ei şi-au ales viaţa grea, plină de restrişte, fără El.


f. Dreptatea lui Dumnezeu. Sunt multe voci, printre credincioşi, care întreabă: De ce nu l-a nimicit Dumnezeu pe Satan într-o clipă? Ar fi scutit istoria de atâta nedreptate. Într-un fel, da.

Ne este descoperit că în Ceruri, sunt „domnii şi stăpâniri” care au ajuns „...să cunoască prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Ef.3:10). Deci, nu înainte de a fi Biserica! Ei au trebuit să aştepte „împlinirea vremii” (Gal.4:4). Asta înseamnă că tot ce s-a întâmplat a fost în secret: aceste „domnii şi stăpâniri” nu au cunoscut căderea fostului Luceafăr şi motivele schimbărilor cu privire la el. Dumnezeu Însuşi a făcut un plan „în Sine Însuşi” (Ef.1:9), strict secret, din veşnicii – adică din eternitate – şi în toate generaţiile, care au început cu Adam şi Eva (cf. Col.1:26).

Există o judecată la sfârşitul tuturor lucrurilor. Această judecată a văzut-o şi Pavel (cf. Rm.3:4) şi David (cf. Ps.51:4). Dintr-un alt unghi privind lucrurile, Pavel a cerut: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (1.Co.11:1). Una din aceste „urme” stă în a nu fi „pricină” de păcătuire pentru nimeni. Acum nu toate lucrurile se văd limpede, dar la judecata finală El va ieşi „biruitor” (Rm.3:4).