"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Responsabilităţile în familie - 2                 
b. Copiii în familie.
            
Câtă muncă trebuie să fi depus Avram personal, cât şi Sara pentru ca fiul lor să fie ascultător! Acest lucru poate fi văzut când Isaac, la vârsta de aproximativ 30 de ani, urcă muntele cu lemnele în spate pentru a fi junghiat de tatăl său şi ars ca jertfă. Ajunşi sus, tatăl său l-a legat. Cu toată oboseala adunată, prin urcarea muntelui, Isaac ar fi putut scăpa din mîna bătrânului de 130 de ani, dar s-a supus. Până azi, în tradiţia ebraică se spune că viaţa omului aparţine lui Dumnezeu. Să se ajungă până aici, Avraam a dovedit responsabilitate de tată şi Sara, responsabilitate de mamă.            

Iacov, care a avut de suferit de pe urma nematurităţii tatălui său, s-a luptat din toată puterea lui pentru binecuvântarea tuturor copiilor lui, fără excepţie. Iacov vedea responsabilitatea de tată, cu totul altfel. Ca exemplu, iată binecuvântarea ce o dă lui Ruben care i-a necinstit ţiitoarea: „Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele...” O binecuvântare deosebit de frumoasă! Ce ar putea un tată să dorească mai mult fiului pe care-l iubeşte? Adevărat, Iacov a mai adăugat: „Tu nu vei mai avea întâietatea, căci te-ai suit în patul tatălui tău; mi-ai spurcat patul, suindu-te în el (Gn.49:3-4).”
           

La întoarcerea din Egipt, între Cele Zece Porunci, prima constituţie a lui Israel ca naţiune, Dumnezeu a inserat şi o poruncă cu privire la familie: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Iehovah, Dumnezeul tău” – resoponsabilitatea copiilor faţă de părinţii lor.
           

În limba română, exprimarea „Cinsteşte pe...” conduce gândirea la cel ce urmează a fi cinstit. În contrast, ebraicul CaBeD este o poruncă ce vizează responsabilitatea celui căruia îi este adresată; porunca nu permite vreo abatere, indiferent dacă cel ce urmează a fi cinstit merită sau nu. Tatăl şi mama îşi au responsabilităţile lor, dar şi copilul îşi are responsabilitatea lui pe care nu o poate ocoli. Obişnuit, părinţii îşi iubesc copiii şi copiii îşi cinstesc părinţii, fiindcă „sunt ai lor”, toate acestea fără a se avea în vedere voia Creatorului. De aceea morala oamenilor este atât de întortochiată. Porunca lui Dumnezeu pentru copii de a-şi respecta părinţii, de a-i cinsti1 şi onora, este parte din relaţia Lui cu ei.
           

Omul este într-o bună relaţie cu Creatorul lui dacă va „cinsti” şi pe tatăl său şi pe mamă sa şi nu-i va nesocoti. Dar în afara acestei porunci, Dumnezeu a mai dat şi altele cu privire la relaţia dintre copii şi părinţi (cf. Dt.27:16) în care tatăl şi mama au şi responsabilitatea de a-şi educa copiii. Există şi cazuri în care un copil se dedă păcatelor, iar în relaţia cu părinţii lui se dovedeşte a fi „neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar după ce l-au pedepsit... (Dt.21:18-21).” Finalul acestui text a ridicat revolta multor cititori: Cum a putut Dumnezeu să ceară ca „...toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară, şi astfel să curăţi răul din mijlocul tău, pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă.”? La prima vedere, în acest caz, responsabilitatea părinţilor depăşeşte, oarecum, limitele familiei. S-ar putea spune că ei sunt responsabili de „curăţarea răului” din mijlocul poporului. Această responsabilitate este alimentată tot de familie. „Omul este oglinda socetăţii în care a crescut”. Desigur, fiul lor a fost întărâtat la păcat, într-un fel sau altul, chiar de societatea din jurul lui. Curăţarea răului social, va determina o oarecare uşurinţă în educarea copiiilor în familie.
           

Cei ce se simt ofensaţi de această poruncă, privesc lucrurile dintr-un punct de vedere greşit; aceste lucruri trebuiesc văzute dintr-un cu totul alt unghi, anume, acela care a determinat un asemenea final. În zilele noastre, autorităţile tuturor ţărilor se trudesc să „aplice” legea, folosind armate întregi de poliţai. Dacă ar exista maturitate suficientă la oameni, nu ar mai fi nevoie de poliţie şi nici de închisori, în final, nici de condamnări la moarte. Noi suntem „mai civilizaţi” decât cei de pe vremea lui Moise, cu câteva mii de ani. şi totuşi, astăzi, încă mai există condamnări la moarte... şi chiar mai rău: condamnarea la închisoare pe viaţă – măcinarea conştiinţei a celui deţinut pe viaţă este mult mai crâncenă, mai nemiloasă decît moartea printr-un cartuş. Legea poate fi aplicată doar amintindu-i omului (din punct de vedere psihologic, şi aici sunt diferite metode: mai aspre, sau mai puţin aspre); legea poate fi aplicată prin amenzi, mai mici sau mai mari; dar mai poate fi aplicată şi prin închisoare (pe termeni diferiţi, până la închisoare pe viaţă) şi prin condamnare la moarte.
           

Întâi ar trebui cunoscută acea vreme: şi anume, care sunt simţămintele umane ale acelor timpuri. Dumnezeu a lucrat la civilizarea lui Israel, dar din punct de vedere uman, ei nu s-au ridicat deasupra naţiunilor pe care le-au nimicit şi a vecinilor lor. Acesta este un fapt prin care Satan a reuşit să atragă pe Israel de la Dumnezeul cel adevărat, dar nevăzut, la idolii hidoşi pe care-i vedeau. Astfel era un zeu „Moloh”,1 un fel de statuie din bronz, goală pe dinăuntru, cu un cap mare; mâinile statuii erau îndoite la coate, astfel că pe braţele statuii erau aşezaţi copiii legaţi. În spatele statuii era o uşă prin care făceau foc. Când focul era încins, copilul pentru jertfă era legat şi aşezat pe braţele lui Moloh, iar preoţii acestui idol, pe la spatele statuii, trăgeau braţele cu lanţul: acestea se ridicau, iar copilul era aruncat astfel de viu, prin gura larg deschisă, în flăcările din pântecul idolului. Ahaz „...a trecut pe fiul său prin foc după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel (cf.2.Rg.16:3).” Manase „şi-a trecut pe fiii săi prin foc, în valea fiilor lui Hinom, umbla cu descântece şi vrăjitorii şi ţinea la el oameni care chemau duhurile...” Aşa gândeau oamenii în acele vremuri... Cum ar reacţiona oamenii noştri moderni dacă ar da peste un astfel de om într-o astfel de ceremonie? Avem convingerea că omul acela ar fi de-a dreptul linşat. Într-un astfel de caz, lumea înfuriată ar spune că moartea prin linşaj este o pedeapsă prea mică.
           

Un alt caz, deosebit de straniu. În iernile grele, lupii renunţă la singurătate şi umblă în cete pentru a putea ataca animale mai mari. Ei vor muri de foame, de nu vor găsi nimic de mâncare, dar ei între ei nu se vor ataca. şi totuşi, omul – stăpânul tuturor vieţuitoarelor – mănâncă carne de om. Aproximativ în aceeaşi vreme, Samaria era înconjurată de sirienii lui Ben-Hadad, iar în cetate foamea ajunsese la culmea ei. Textul din 2.Rg.6:24-29 ne prezintă înţelegerea dintre două femei: să-şi mănânce fiii pe rând. Când a auzit împăratul, şi-a sfâşiat hanele de durere, dar alături de el era femeia... Cum i-am spune noi azi? Criminală? Dementă? Nu era singura cu o astfel de mentalitate. Pentru un sfert de kg de găinaţ de porumbel se plătea 250 de dolari (1 cab, egal cu un kg, iar un siclu de argint, aproximativ 50 de dolari). Nu luăm apărarea acelor femei, ci arătăm mentalitatea acelor timpuri.
           

Cu aproximativ 600 de ani mai devreme, când abia scăpaseră din robia egipteană, Dumnezeu a cerut acestor necivilizaţi (o gură tendenţioasă i-ar putea numi „sălbatici”) respectarea unor legi care aveau rolul de a obliga transformarea conştiinţei prin „teamă”: „...pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă.” Copilul nu avea voie să întoarcă vorba mamei sale. Prin constrângere, el trebuia să ajungă un om echilibrat în viaţă, ca astfel, copiii lui să nu-şi mai amintească că ar exista şi astfel de legi.
           

Că Dumnezeu nu avea în vedere măcelărirea copiilor de către părinţi, poate fi văzut şi în Pr.23:13: „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua nu va muri.” Desigur, astăzi, lucrurile s-au schimbat mult. Omul s-a maturizat. Prin apostolul Pavel, Creatorul nu mai apelează la cruzimea din Dt.21:18-21. „şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului (Ef.6:4).” Cu alte cuvinte, părinţii să nu exceleze în „autoritatea” lor prin pedeapsă. Timpurile vhechi s-au dus, dar trebuie înţelese. Azi, lumea e nouă, dar responsabilităţile familiei au rămas aceleaşi, fiindcă ele fac parte din relaţia noastră cu Dumnezeu.
 

3. Împrumuţi fără dobândă
(Dt.23:19-20).           

Teologul iudeu W. Gunther Plaut a subliniat ţinta perfecţiunii poporului Israel: să ajungă un popor de preoţi al lui Dumnezeu în procesul mântuirii întregii omeniri. De aceea Dumnezeu a căutat ca Israel să fie o naţiune pură, perfectă din punct de vedere a justiţiei, a echităţii şi a dragostei faţă de semeni. Azi, mulţimea poruncilor poate crea confuzie pentru cineva, dar dacă se va ţine cont de dezideratul amintit, lucrurile pot fi înţelese mai uşor. În Dt.14:1, evreilor li se spune: „Voi sunteţi copiii lui Iehova, Dumnezeul vostru”. Prin urmare, poruncile ce li s-au dat, sunt de o importanţă deosebită. Aici, ne vom ocupa de împrumut: cu sau fără dobândă.
           

a. Împrumut pentru necesităţi. Acest subiect, al Vechiului Testament, este unul dintre subiectele mult discutate printre creştinii de azi. „Să nu ceri nici o dobândă de la fratele tău: nici pentru argint, nici pentru merinde, pentru nimic care se împrumută cu dobândă. De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei, pentru ca Iehova, Dumnezeul tău să te binecuvinteze în tot ce vei face în ţara pe care o vei lua în stăpânire.”
           

Alături de această poruncă, se află pilda talanţilor spusă de Domnul Isus: omul are voie să depună banii la „zaraf” de unde să câştige prin dobândă. Deci, e permisă dobânda, ori nu? „Trapezites” este corespondentul „schimbătorului de bani”. Cineva ar putea motiva că porunca se referă la „fratele tău”. Este adevărat, dar Dumnezeu nu interzice copiilor Săi să intre în afaceri: orice creştin are dreptul de a fi agent bancar. În acea vreme, un astfel de agent a câştigat numai din dobânda pe care a luat-o în urma banilor pe care i-a împrumutat... fraţilor lui.
           

Textul menţionat anterior nu necesită explicaţii, este suficient de clar. Psalmul 15 are aceeaşi idee: [Doamne, cine va locui în cortul Tău? – Cel ce umblă în dreptate...] El nu-şi dă banii cu dobândă...” (1-5). În una din pildele Lui, Domnul a lăudat pe cel ce a dat banii cu dobândă; robul a fost găsit destoinic pentru o răsplată frumoasă (cf. Mt.25:14-30). Textul din Ex.22:25 pare a fi confuz. „Camătă” (în limba română, dobândă excesivă) este corespondentul ebraicului NeşeC (dobândă excesivă). Acest cuvânt este o variaţie a termenului NaşaC – o figură de stil ce prin traducere ne arată o „dobândă, ca înăţepătura unui şarpe veninos”. Deci, se poate da bani cu dobândă, dar nu excesivă? Am amintit, cu altă ocazie, că e necesar a ţine cont de sărăcia vocabularului ebraic din acea vreme. Ei se înţelegeau; pentru ei vorbirea nu era greoaie. Azi, odată cu îmbogăţirea vocabularului, limba veche are nevoie de tot mai multe explicaţii.
           

Iată, Lv.25 începând cu v.35, şi până la sfârşit, un text foarte clar expus. „Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijineşti, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici camătă, nici o creştere a principalului împrumutat...” Ebraicul TaRBiYT (cf. v.36) nu are în vedere dobânda calculată prin procentaj, ci principalul ce este mărit; ca exemplu, să zicem: cineva nu vrea să împrumute pe fraţi cu dobândă, fiindcă e interzis de Lege, aşa că îl împrumută (să zicem) cu 500 lei cu înţelegerea că va primi înapoi 550 de lei. Acesta este „creşterea principalului împrumutat.”  Procedeul nu este permis pentru cei săraci.
           

b. Împrumut în scopul afacerii. Sunt subiecte, în viaţă, unde se sesizează o mulţime de detalii, fiecare cu particularităţile specifice. În pilda Domnului, de care am amintit mai devreme, este recomandată punerea banilor la lucru pentru beneficii cât mai mari. Cineva are nevoie de bani într-o afacere ce-i cade la îndemână, aşa că decide să împrumute aceşti bani de la fratele lui care trăieşte din astfel de tranzacţii. Dar... şi aici există un „dar...”.               

(Romanian Bible Society merită apreciere pentru Biblia ediţia a II-a din 2006, pentru forma îngrijită şi pentru anumite corecturi de limbă. Regretăm anumte greşeli de fond care s-au strecurat şi sperăm că ele se vor repara cât de repede. Avem în vedere, acum,  termenul „eV’IoN”, un adjectiv ce reprezintă pe cineva „lipsit”, „în nevoie”, într-un cuvânt, „sărac”. Conform Wigram (The New Englishman’s Hebrew Concordance”, în Vechiul Testament, acest termen se găseşte de 61 de ori, dintre care o dată este tradus cu „cerşetor”, de 35 de ori este tradus cu „nevoie”, sau „în nevoie”, iar de 25 de ori este tradus prin corespondentul „sărac”. Am ţinut a sublinia acest lucru, pentru cititorul care ar fi curios să verifice textul din ediţia menţionată, unde ar găsi „străin” în loc de „sărac”.)
               

...Dar, Dumnezeu a fost foarte specific cu cei avuţi, pe vremea când erau încă în pustiu: „Totuşi, la tine să nu fie nici un sărac, (căci Iehova te va binecuvânta...)” (Dt.15:4). Acest sărac care vrea să se ridice, are nevoie de ajutor, dar fiindcă ajutorul merge în favoarea îmbogăţirii (mai corect, a ieşirii afară din sărăcie), fratele lui profită... iar săracul, prin dobânda ce o dă, nu se poate ajuta. Şi Dumnezeu continuă în v.11: „Întotdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: ’Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta.’”. Obligativitatea a fost triplă: pentru sărac, lipsit (care nu-i sărac, dar ajuns în impas), şi pentru „fratele tău” (evident, care nu intră în primele două categorii): în a-şi „deschide mâna” adevărat, fără să explice cum. Aşa au trecut mii de ani până când evreul a învăţat ce înseamnă acest lucru. Astăzi, cel ce vrea să se ridice printr-o afacere, primeşte ajutor din partea comunităţii iudaice, ajutor atât în ce priveşte suma împrumutată, cât şi în ce priveşte dobânda şi termenul restituirii. Şi nimeni, nici nu poate înşela, nici nu poate fi înşelat – totul este sub un control strict, în beneficiul tuturor. Şi astfel, Legea se
împlineşte. VA URMA