"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Confruntat tot mai mult în ultimul timp cu acțiuni nediplomatice ale ”diplomaților”, culminând cu bombele lansate de Wikileaks, m-au determinat să vă supun atenției câteva definiții și interpretări ale diplomației, culese din cartea profesorului Gh. Iacob, ”Diplomație”.

Din câte a lansat Wikileaks, trebuie să menționez că diplomația practicată azi este departe de ceea ce trebuie să fie. Un diplomat se identifică prin ceea ce spune când face referire la o situație sau eveniment. Dezvăluirile Wikileaks nu scot în evidență altceva decât nivelul de erezii ale diplomaților, care au deviat de la misiunea lor nobilă, și au transmis lucruri spuse la ureche și nu la lumină. Știm că este un principiu de viață, scriptural, care fundamenteazaă o relație și aceasta este transparența sau în cuvintele Scripturii: umblarea în lumină. Ca și creștini suntem ambasadori ai Împărăției cerurilor și putem ușor vedea că diplomația își are principii Scripturale.

 

 


Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie.


În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe de metal, erau împăturite şi cusute apoi într‑un mod particular. Acestea erau numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale.


Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor interna­ţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645.



CE ESTE DIPLOMAŢIA?


Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani”. De Flassan.


Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într‑un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”. Charles de Martens


Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX‑lea şi autor al unui ghid de diplomaţie, consideră că aceasta „reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându‑se uneori şi asupra relaţiilor cu stalele vecine”.

Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a regulariza şi întreţine aceste relaţii”. H. Nicolson

Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”… Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile  pentru ţara sa şi de a o înconjura de prieteni, care să‑i protejeze independenţa şi, de asemenea, de a regla în mod paşnic conflictele internaţionale”. Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele ostile”. Jean Serres


L. Dembinski scoate în evidență trei definiţii: diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale; comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat (subst.) – practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe lângă guvernul altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică)…Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe politice. Termenul de „diplomaţie” poate semnifica corpul instituţional al organelor specializate, guvernate de reguli specifice şi al activităţilor încredinţate acestora în scopul stabilirii, menţinerii şi dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacţiunea pe scena internaţională a «diplomaţiilor» naţionale”... Este considerată o greşeală a lega prea mult conceptul de diplomaţie de ambasade şi serviciile diplomatice. Aceste instituţii alcătuiesc doar o cale de realizare a dialogului ...... Merită realizată distincţia dintre politica externă ca substanţă a relaţiilor unui stat cu alte puteri ... şi diplomaţie ca proces de dialog şi negociere, prin care statele dintr‑un sistem îşi organizează relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace paşnice”. W. Watson



FUNCŢIILE DIPLOMAŢIEI


Petre Tănăsie consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”: ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii şi norme privind conducerea relaţiilor internaţionale; ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orientările de politică externă; ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin mijloacele care îi sunt specifice, îndeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului.


Funcţiile diplomaţiei, după J. Serres, pot fi caracterizate în patru termeni: a reprezenta, a proteja, a informa, a negocia. Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale faţă de autorităţile ţării unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi şi cu a transmite comunicările care se schimbă între cele două guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a raporturilor între state, ca şi sursa oficială de a obţine toate informaţiile privind propria sa ţară. Conduita publică, ca şi viaţa privată a ambasadorului şi a misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă. Valoarea morală a agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii lor. Un stat care ştie că este reprezentat printr‑un om care nu merită respect, nu se respectă el însuşi.


Ambasadorul protejează resortisanţii săi, ca şi comerţul şi navigaţia ţării sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetăţenii săi, pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi, să crească traficul comercial şi să întărească relaţiile culturale, elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice între cele două ţări. Obiectivitatea în examinarea afacerilor, ca şi moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.


Ambasadorul informează continuu, direct și bilateral făcând cunoscută, înţeleasă şi admisă politica generală a ţării sale. El trebuie să informeze corect despre ceea ce se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre proiectele autorităţilor, cu comentariile sale asupra a ceea ce vede şi prevede.


Ambasadorul negociază căutând de soluţii prin mijloace paşnice, a acordurilor tranzacţionale şi onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante şi, de asemenea, uneori, cele mai ingrate şi înşelătoare ale profesiunii diplomatice. S‑a definit negocierea ca „arta posibiliului”. Nu se poate, de fapt, negocia dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe plan general, a unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei controversate. Temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile pe care a ştiut să le obţină, încrederea pe care a dobândit‑o se dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginaţia sa, supleţea inteligenţei sale, simţul situaţiilor şi oportunităţilor în egală măsură, formarea sa profesională etc.



CALITĂŢILE UNUI DIPLOMAT


H. Nicolson alege „portretul” pe care îl realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul secolului al XVII‑lea, și descrie calităţile unui diplomat: „Un bun diplomat trebuie să aibă spirit de observaţie, darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile. Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să‑i dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă. Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentaţiei de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greşeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de stat, reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a‑şi pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.


Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un om timid nu poate trage speranţă să aibă succes în tratativele confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să‑i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor excentricităţi sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine şi capabil să spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală.


În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă abordată şi în „diplomaţia curentă”, acelaşi autor aprecia: „Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o constituie politica deschisă; el trebuie să împărtăşească celorlalţi orice informaţie, cu excepţia celor pe care trebuie să le tăinuiască în virtutea datoriei sale... Un bun diplomat nu‑şi va întemeia niciodată succesul misiunii pe rea‑credinţă sau pe făgăduieli imposibil de ţinut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înşelăciunii este fundamental eronată, deşi larg răspândită.


În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzităţii celui care o foloseşte; ea exprimă lipsa de inteligenţă şi neputinţa lui de a‑şi atinge scopul prin mijloace cinstite şi raţionale. Onestitatea constituie aici, ca şi pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de venin, şi un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură deoarece stârneşte la cei invinşi iritare, dorinţă de răzbunare şi ură,  izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomaţie a înşelăciunii e limitată de însăşi natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracţie făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune, care mâine împiedică orice nou succes... Prin urmare, diplomatul trebuie să fie un om al probităţii şi al adevărului, altminteri nu va reuşi să inspire încredere” ...


Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot adevărul. Există negocieri în care relevarea prematură poate să împiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să‑i dea un asemenea ordin (să mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur, la fel se întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra greşelii, nu a avut curajul şi demnitatea de a‑şi asuma deplina responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că nu este ca în timp de război, când interesul naţional sau al aliaţilor este în joc şi când declaraţiile false constituie o practică curentă. Dar atunci acestea sunt mijloace de război şi scepticismul este regula”. J. Serres


Un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerinţe fundamentale: trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi desfăşoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale şi punctele de vedere ale altor forţe implícate; trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii sale de acţiune; trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit pentru schimbări neaşteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri; acceptă compromisul doar în limitele pe care şi le‑a propus de la început, ştiind foarte clar care sunt problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanţă pentru o alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puţin în ceea ce s‑a renunţat şi mai mult în cât s‑a câştigat”.


Totodată, diplomaţia se caracterizează printr‑o gamă nouă de metode şi mijloace de acţiune. Dacă, în trecut, „tot ceea ce trebuia să faci era să te plimbi cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul şefului ţării, importatorilor locali, telespectatorilor, sindicatelor comerciale etc.”.