Home Nelu Ciorba RESPECTUL
RESPECTUL PDF Print E-mail
Written by Nelu Ciorba   
Wednesday, 24 June 2015 14:17

În vremurile cumplite pe care le trăim, în zilele din urmă, vă supun atenția cu două subiecte. Având feedback de la articolul din numărul precedent, primul subiect este despre respect. Nu întâmplător azi, la compania aparținând Departamentului de Energie al SUA ni s-a specificat că una din responsabilitățile fiecăruia este să tratăm fiecare individ cu demnitate și respect (Treat every individual with dignity and respect). Vă rog să urmăriți articolul: ”Respectul se câștigă” – Chiar așa?

Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi taxele, plătiți-i taxele; cui datoraţi plata muncii dați-i plata cuvenită; cui datoraţi respectul, daţi-i respectul; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.

Un alt subiect este atitudinea față de sodomism, mai ales când Tony Campolo, american, cu influență și-a exprimat public suportul sodomiților la nivelul bisericii. Anthony „Tony” Campolo este sociologist, pastor, autor, vorbitor public și fost consilier spiritual al președintelui Bill Clinton. Urmăriți cu atenție articolul ”Inconsistența argumentelor lui Tony Campolo”.

 

„Respectul se câștigă” – chiar așa?

Postat de: Teofil Stanciu | 12/06/2015

Am auzit de multe ori acest slogan mai ales de la oameni lipsiți de respect sau care aveau nevoie să-și argumenteze, la un moment dat, o atitudine nerespectuoasă față de cineva. Și există adevăr în această afirmație, însă acest adevăr este valabil numai într-un anumit context.

Cine poate câștiga și mai ales cum respectul nesimțitului fără leac? Probabil cine care l-ar bate până la leșin, dar nici asta nu-i sigur.

Pe vremea când încă mai predam, am discutat cu o clasă despre Elisabeta Rizea, simbol al luptei anticomuniste. În momentul în care am explicat cum era torturată, unul dintre elevi s-a gândit că ar fi bine să facă o poantă. Țin minte că m-am înfuriat și l-am făcut nesimțit. Dar, la urma urmei, avea el cu adevărat vreo vină?

Ce vreau să spun este că respectul, înainte să poată fi câștigat de către cineva, trebuie cultivat ca atitudine dezirabilă de către o societate și de către familie. De fapt, chiar așa se și întâmplă în mod implicit, atâta că respectul este în strânsă legătură și în relație de dependență cu valorile sociale de la un moment dat dintr-o cultură.

Iau un exemplu ca să fie mai limpede. Într-un trib de canibali, un devorator feroce poate câștiga respectul etern al comunității. Sau între naziștii înverșunați, ucigașii care căsăpeau cei mai mulți evrei puteau deveni eroi printre adepții ideologiei. Respectarea acestor criminali devine însă imposibilă într-o cultură unde canibalismul este privit cu oroare și nazismul este considerat o anomalie.

Exact la fel stau lucrurile și în cazurile în care discrepanțele sunt mai fine: societatea modelează niște valori considerate respectabile și cei care întruchipează acele valori câștigă un anume tip de respect. Dacă există fapte din istoria veche și străveche care încă stârnesc respect e pentru că există valori transculturale care rezistă la trecerea timpului, iar nu pentru că anumite persoane sau fapte impun respect prin ele însele.

Sunt de acord că, în principiu, respectul nu se poate impune cu forța – sau, dacă se impune, adesea e motivat de frică, nu de admirație –, dar este la fel de necesar să observăm că nu oricine poate câștiga respectul oricui, fiindcă valorile fundamentale îmbrățișate pot fi radical diferite.

Mai mult de atât, obrăznicia, nesimțirea, îngâmfarea tâmpă sunt arme foarte eficace împotriva respectului, iar un bădăran care pretinde să i se câștige respectul trădează o ipocrizie cinică, afirmă un nonsens. Câtă vreme el nu prea știe ce e respectul sau are o imagine aberantă despre respect, ar fi o dovadă de neghiobie ca cineva să încerce să se zbată să i-l câștige.

Nimeni – și îmi asum această afirmație absolutistă – nu poate impune respect tuturor membrilor unei comunități, unei societăți, unei națiuni. Respectul de care se va bucura va depinde întotdeauna de felul în care un individ (care ar merita respectat) este perceput. Un rol important îl dețin aici formatorii de opinie (lideri, profesori, autori notorii, vorbitori cu priză, părinți, predicatori etc.).

Ca să întoarcem moneda, devine aproape obligatoriu să spunem că felul în care ne selectăm persoanele cărora le acordăm respectul ne trădează valorile și aspirațiile. Așa că, atunci când cineva declară ritos că X nu i-a câștigat respectul spune în același timp și că el însuși are o problemă fie cu valorile lui X, fie cu felul în care le întruchipează.

Respectul este o stradă circulată în ambele sensuri. E adevărat însă că nici vânătorii de respectabilitate (care se oftică dacă nu te ploconești când le simți prezența), nici neghiobii aroganți (care trebuie mereu impresionați ca să catadicsească să respecte pe cineva) nu se prea văd și nici nu se prea întâlnesc, trăind astfel cu impresia că „n-au cu cine”.

Respectul funcționează și ca un soi de catalizator cu valoare de profeție, care anunță care sunt valorile care modelează viitorul societății. Inclusiv coeziunea socială (sau absența ei) se realizează în jurul valorilor respectabile ale zilei.

Dacă ar fi să adaug o completare la „respectul se câștigă”, atunci cred că ar fi „respecți ceea ce ești”.

 


INCONSISTENȚA ARGUMENTELOR LUI TONY CAMPOLO

Postat de: Teofil Stanciu | 10/06/2015

Tony Campolo anunță pe site-ul propriu că susține acceptarea în biserică a homosexualilor care și-au jurat credință pe viață („lifetime commitment”). Decizia îl privește, însă felul în care argumentează ridică mai multe probleme de logică și teologie.

1. Rugăciunea – garanție a… ce? Campolo ne asigură că, înainte să ne dea de știre ce a hotărât, a petrecut ceasuri întregi în rugăciune. Acest fel de a pune problema probabil că e o modalitate de a-și asigura o bună primire printre evanghelicii care împărtășesc convingerea că rugăciunea sinceră ar garanta înțelegerea corectă a Bibliei (sau a voii lui Dumnezeu). Dacă îl credem pe cuvânt pe Campolo, atunci înseamnă că la rugăciunea sinceră mai trebuie adăugate niște „ingrediente”.

2. Argumentul relației. Faptul că cineva are niște prieteni foarte dragi care comit un păcat nu schimbă nici statutul lor de prieteni, nici statutul lor de oameni păcătoși (statut pe care, de altfel, îl împărtășim cu toții fără să se pună problema să dezincriminăm diverse păcate). E lăudabil că Tony Campolo ține foarte mult la prietenii lui gay – la cealaltă extremă îi avem pe cei care vor să-i „vindece” pe homosexuali sau care îi urăsc. Dar atașamentul lui afectiv nu-i absolvă sub nicio formă de propriile lor fapte și decizii. Poți foarte bine să fii trist atunci când un prieten foarte apropiat ia o decizie catastrofală sau aderă la cine știe ce convingeri stranii, dar nu ești obligat să îi îmbrățișezi toate credințele și practicile pentru a dovedi că îți pasă de respectivul. Argumentul e incoerent logic!

3. Angajamentul pe viață. Unul dintre argumentele cu greutate pare a fi cel al fidelității celor doi parteneri homosexuali – probabil că asta i-ar absolvi de o eventuală suspiciune de imoralitate. Mizând pe angajamentul lor (pe care nu avem nici posibilitatea, nici dreptul să-l punem la îndoială), Campolo reușește să evite exact fondul problemei: care este miza acestui angajament? Într-o relație incestuoasă, de pildă, angajamentul ferm nu schimbă cu nimic natura ilegală și imorală a relației. Așadar, problema de fond rămâne întru totul neschimbată: este sau nu mai este homosexualitatea un păcat?

4. Comparația cu alte tipuri de „discriminare”. E legitim să compari discriminarea homosexualilor de către bisericile care nu-i acceptă (decât, eventual, dacă sunt abstinenți) cu sclavia sau cu misoginismul unor epoci trecute? Câtă vreme consideri că e vorba despre o practică legitimă (insist să mă refer la practică, fiindcă predispoziția homosexuală este o altă discuție), pare absolut legitim. Chiar dacă am ignora complet ceea ce spune Biblia (ceea ce și face Campolo), tot rămâne de domeniul evidenței că putem aduce argumente istorice și împotriva și în favoarea sclaviei, și împotriva și în favoarea egalității dintre bărbați și femei, dar nu putem aduce în favoarea homosexualității, ci doar împotriva ei. Să fie doar o coincidență că Biserica pare – spun „pare” pentru că nu sunt specialist, dar nu știu să existe vreun caz de pledoarie teologică (canonică!) în favoarea homosexualității – să fi incriminat constant și fără echivoc homosexualitatea ca păcat?

5. Căsătoria nu are drept unic scop procrearea. Cred că o covârșitoare majoritate a creștinilor au înțeles sau măcar acceptă tacit că lucrurile stau așa (chiar și în comunitățile rigoriste). Dar din această afirmație nu decurge în mod necesar că orice altă formă de căsătorie poate fi luată în discuție. După aceeași logică „teologică”, se poate pleda pentru poligamie! Câtă vreme scopul căsniciei nu e procrearea și câtă vreme angajamentele sunt lifelong

6. Termeni alunecoși. Campolo trece subtil de la „unions” la „families”. Prea neglijent și prea dezinvolt pentru un comunicator de talia lui. De altă parte, merită observat că din textul său lipsește cu desăvârșire cuvântul „păcat”, care apare doar la tags. Ar trebui, așadar, să înțelegem că deja familia a fost redefinită, iar ideea de păcat – în relație cu practica homosexuală – a fost definitiv abrogată?

7. Argumentul „științific”. Campolo aruncă în arenă și argumentul competenței sale profesionale. Acesta, din câte se pare, este valid: orientarea sexuală nu este aproape în nicio situație o alegere. Chiar dacă acceptăm în principiu că așa stau lucrurile, argumentul nu poate fi extins dincolo de explicarea cauzei (sau a complexului de cauze) care determină orientarea. Într-adevăr, mai există și niște consecințe, însă nu neapărat și exclusiv cele pe care încearcă să ni le impună Campolo.

Toate acestea conduc la concluzia că declarația lui Tony Campolo are destule fisuri logice și niciun fel de bază teologică – fandează mai degrabă suspect și păgubos pe lângă mizele importante. Are în schimb o bază ideologică în bună măsură comună cu militantismul gay și care este prezentată într-o spoială spiritualist-sentimentală, menită să convingă mai degrabă prin impactul emoțional.

Din fericire (sau din nefericire, depinde cum privim problema), pledoaria lui Campolo nu are miză teologică. Serviciul pe care încearcă să-l facă el homosexualilor rămâne în sfera socialului. Seamănă mai degrabă cu primirea în vreun club restrictiv. Pentru a conta cu adevărat sub raport teologic și în sfera bisericii, era absolut obligatoriu ca Tony Campolo să explice ce (mai) înțelege el prin noțiunea de păcat, căci asta e rădăcina problemei. Și să facă o exegeză a textelor biblice care incriminează homosexualitatea. Faptul că evită subiectul e un semnal prost.

Campolo arată, în acest moment, ca un vânzător de iluzii. Fiindcă pretinde că susține acceptarea homosexualilor în biserică, dar, prin modul în care argumentează, el, de fapt, se rupe în mod explicit de modul în care Biserica și-a construit teologia de-a lungul secolelor și și-a pus în discuție subiectele sensibile. În realitate, am putea asista la ieșirea lui Campolo din perimetrul teologic și biblic al Bisericii (cel puțin în acest punct), așa că el nu prea mai are unde să-și primească musafirii, fiindcă e deja pe… arătură.

 

Last Updated on Wednesday, 24 June 2015 14:18
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website