Din România, în drumul meu înspre America, am trecut prin Spania, Castellon de la Plana. Aici se află mulţi români veniţi să îşi găsească rostul în această regiune.
    Castellon de la Plana se află pe partea de est a Spaniei, o regiune unde soarele şi palmierii sunt la ei acasa, un fel de Hawaii al Europei.
    Aici s-au refugiat mulţi români. Regiunea are peste tot semne de prosperitate şi “bum” economic: clădiri noi, şosele asfaltate, fără gropi, însă cu mii de “rotunde” şi sute de aparate radar, pentru controlul circulaţiei şi altele.
    Cea mai importantă industrie a zonei este fabricarea gresiei şi a faianţei, construcţiile şi turismul. (Click pe imaginea din stanga, pentru mai mai multe imagini din Spania)

Peste tot se văd roadele fiilor Meşterului Manole. Românii, în general, lucrează, sau au lucrat până acum, în general, în construcţii. Au construit case, blocuri şi chiar cartiere întregi. Sunt meşteri pricepuţi la de toate şi harnici, invidiaţi de multe ori de către localnici.
    Însă, de o vreme încoace, lucrurile s-au schimbat şi au luat o întorsătură rapidă spre rău. Cuvântul “CRIZĂ” îl găseşti pe buzele aproape fiecărui român cu care stai de vorbă. Nu mai este de lucru. Băncile nu mai au bani, şi chiar dacă îi au, sunt foarte greu de obţinut. Mulţi dintre românii de aici, au de primit mii, sau chiar zeci de mii de euro pentru serviciile pe care le-au prestat, însă nu îi pot scoate de la datornici.
    Patronii, care cu o vreme în urmă, îşi plăteau oamenii la timp, acum nu mai au de unde să îi plătească, pentru că băncile nu îi mai ajută.
    Aici l-am întâlnit pe Daniel Popa, care lucrează în construcţii şi are câţiva angajaţi. S-a specializat în tecuit cu yeso (gips). Un fel de tencuit cu ajutorul unei maşini, care se face doar aici în Spania. Pentru România, această tehnologie este nouă, sau nu există. Lucrează pe mai multe fronturi, la mai multe “obre” (şanti-ere). Are numai români la lucru. Însă este nevoit să încheie lucru şi să se gândească serios la întoarcerea în România.
    Ca el sunt mulţi. Aproape toţi românii cu care am vorbit, se gândesc cu nostalgie la Ţară.
    Românii de aici, ca şi cei din America, se adună în biserici. Am vizitat şi eu o biserică de români de aici, Biserica Eben-Ezer din Castellon. Este biserica păstorită de Pastor Mihai Morar, venit aici din Arad şi una dintre cele mai mari biserici de români din zonă. O biserică mare, la vreo mie de locuri, iar la programul de duminică seara, a fost neîncăpătoare.
    Mulţi români veniţi la muncă aici au început să ia în serios ideea de întoarcere acasă, în România, în vreme ce alţii preferă să fie şomeri în Spania decât în România.
O mare parte dintre românii veniţi aici, analizează oportunitatea întoarcerii pe plaiurile mioritice. Criza economică i-a lovit în plin, în special pe cei care lucrau în construcţii, una dintre pieţele care se dezvoltaseră spectaculos în ultimii ani.
    Zeci de oameni au rămas fără locuri de muncă şi s-au trezit cu ipoteci sau chirii foarte mari - unii sunt chiar nevoiţi chiar să-şi vândă casele sau să renunţe la ele în favoarea unor locuinţe comune, cu mai multe familii. Cei care au încă un loc de muncă se tem că, din moment în moment, vor rămâne în stradă şi simt pe pielea lor din ce în ce mai mult respingerea populaţiei locale care-i priveşte ca pe un competitor care vrea să le ia pâinea de la gură.
    Oriunde am fi, în Spania, în America sau în alte părţi ale lumii, suntem legaţi de locurile unde am trăit sau am crescut şi ne gândim de multe ori cu nostalgie la acestea, cum se gândeau odinioară israeliţii care, plecaţi fiind din Egipt, se gândeau la peştii pe care îi mâncau acasă, la castraveţii, pepenii, ceapa şi usturoiul care le-au lăsat înapoi (Numeri 11:5), cum ne gândim şi noi românii la mămăliguţa, pâinea albă, mititeii, ciorba de burtă, plăcinta întinsă şi alte mâncăruri la care de multe ori ne gândim cu nostalgia.