Tipărire
Accesări: 3391
Miercuri 29 Octombrie, cu două zile înainte de startul campaniei electorale de toamnă, Senatul României, în calitatea sa de “cameră decizională“ (după cum îl prezintă cu reţinut respect reporterul cotidianului Gândul), a aprobat prevederile unei ordonanţe de urgenţă guvernamentale, potrivit căreia “activitatea consiliului (CNSAS – n.n.) va fi, de aici înainte, una pur administrativă, limitată la constatarea calităţii de „lucrător” sau „colaborator” al fostei Securităţi, fără stabilirea verdictului de „poliţie politică”. Din punctul nostru de vedere, nici nu este nevoie de mai mult pentru demascarea unui ticălos, dar după tonul prelins printre rândurile ştirii aceasta pare o decizie luată în favoarea “foştilor” lucrători sau colaboratori (se va vedea până la urmă că, orice s-ar întâmpla, aşa vor sta lucrurile întotdeauna).

De ani de zile, România încearcă să-şi trateze bolile prin leacuri băbeşti şi semantice. Când legea deconspirării Securităţii a fost luată la măcinat de înseşi ţintele ei parlamentare, produsul a ieşit în lume cu obligaţia de a calibra verdicte în funcţie de caracterul de poliţie politică al activităţii celui cu dosar în cauză. De aici, labilitatea interpretativă a specificului. Nimeni, nici măcar acum, după atâtea dezbateri, nu poate descrie cu deplină exactitate rigorile categoriei. Dintre zecile de lucrători şi colaboratori daţi în vileag, niciunul nu a acceptat sentinţa de poliţie politică. Activitatea celor incriminaţi s-a rezumat la a-şi fi făcut datoria de patriot sub arme, care consta în a feri ţara de spioni (în afară de agenţii KGB prinşi la păscut în mioritic, Securitatea nu a fost capabilă să prezinte niciun caz de spionaj în 40 de ani de activitate), a veghea la bunul mers economic (o catastrofă în domeniu, care a constituit unul din capetele de acuzare pentru care Carpatul a fost trimis la doi metri sub relief), a garanta supravieţuirea instituţiilor statului (ilegitime măscări bolşevice), a prezerva prin teroare stabilitatea şi liniştea socială (intimidarea, izolarea şi, finalmente, eliminarea elementelor cu deviaţii anticomuniste). Pe scurt, toate activităţile desfăşurate sub flamurile Securităţii au avut un pronunţat caracter de poliţie politică, din moment ce asigurau ţinerea la aparate a unui sistem falimentar şi criminal (demascat ca atare de preşedintele statului, Traian Băsescu, într-o şedinţă parlamentară cu grohote şi tropăituri).
           

Prin renunţarea la formulă, se presupune că e de ajuns ca unui individ să i se aştearnă probele la picioare ca lucrurile să devină limpezi. Teoria e bună în principiu, numai că punerea ei în practică va fi mestecată de avocaţi, suptă de procurori şi roasă de judecători, mulţi dintre ei cu turul pantalonilor lustruit de notele de plată ale Securităţii. În acest context, puterea de judecată a românilor va cunoaşte un puternic atac de schizofrenie: din punct de vedere moral, nimeni nu va avea niciun dubiu asupra calităţii celui demascat; din punct de vedere juridic, demascatul îşi va păstra intacte drepturile şi-şi va putea clama inocenţa. Avantaj – nemernicia generală.
           

Un exemplu la îndemână este cel al lui Dan Voiculescu. Deşi dovedit cu acte în regulă că a colaborat ani buni cu Securitatea, liderul PC şi-a continuat activitatea politică, legea fiind amendată din mers, deşi, potrivit normelor, domnia sa ar fi trebuit să suporte rigorile. Nu i s-a întâmplat nicio ruşine. Candidatura actuală, deşi pusă sub semnul invalidării, a primit lumină verde. În ciuda faptului că a fost unul dintre cei mai notorii colaboratori ai Securităţii, în ciuda faptului că, formal, legile patriei interzic accesul foştilor securişti în funcţii publice, Dan Voiculescu va participa la alegeri în postura de candidat.
           

De mult nu se mai întreabă nimeni cum astfel de aberaţii sunt cu putinţă într-o ţară care susţine prin toate gurile că a rupt-o cu trecutul roşu. Nu se mai întreabă pentru că situaţia pare aberantă doar pentru unul care ignoră elementul de bază al vieţii politice româneşti: cârdăşia unanimă între factorii esenţiali. De la cluburile de fotbal, înhămate la ceea ce unii eufemistic au denumit “cooperativa”, până la taberele culturale, bolgiile etnice şi partidele politice, elitele naţionale crează un amalgam fără principii, fără puncte cardinale, fără linii de demarcaţie ori grupuri competiţionale (disputele între clanurile interlope sunt singurele forme de întrecere capitalistă pe ramură). Numitor comun – relaţia cu Securitatea.
           

Au ţipat Ion Iliescu şi Petre Roman unul la altul până i-au despărţit minerii, ei tot în aceeaşi tabără au rămas; s-a răţoit Emil Constantinescu la Victor Ciorbea şi la Radu Vasile de ajunseseră ţărăniştii în pragul războiului în civil, şandramaua a mers înainte; s-au scuipat Ion Iliescu şi Adrian Năstase până au intrat de mână în opoziţie, tovarăşi de drum sunt şi azi; se împung Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu ca doi tauri furioşi, de ai impresia că România e pe cale de federalizare şi dispariţie, şi totuşi, în afară de câteva fraze într-un discurs, nimic nu se clinteşte; i-a înjurat C.V. Tudor pe toţi componenţii lotului politic lărgit – este aproape imposibil de găsit un singur calomniat cu care, pentru o anumită perioadă, bardul tinetei să nu se fi aliat fără niciun moment de tulburare. Iar dacă ar mai fi supravieţuit o singură îndoială ea ar fi fost spulberată de faptul că o parte din cei 322 de parlamentari corupţi şi comunişti puşi pe detronarea lui Traian Băsescu pe viaţă şi pe moarte au bătut de curând palma cu PDL - partidul prezidenţial.
           

Dar nu numai relaţia cu Securitatea. Trăsăturile negative sunt etalate la orice nivel în chipul cel mai firesc. Mascarada nu mai este un mijloc - ea a devenit un mod de a fi; un ideal. Săracul priveşte la bogat cu frustrarea celui care nu are îndemânarea furatului, iar prostul la cel şmecher cu ciuda că nu poate fi viclean cu aceeaşi eficienţă. Când antrenorul echipei naţionale de fotbal a României, Victor Piţurcă, a fost dat în vileag că a fost prins în timp ce înşela organizat un cazinou bucureştean, o grămadă de somităţi şi oameni din popor şi-au manifestat aprobarea şi admiraţia ca în prezenţa unui erou popular.


Cu un cinism judecat atunci ca fiind total deplasat, imediat ce comuniştii kaghebizaţi au definitivat lovitura de stat împotriva tiranului, Silviu Brucan a prezis perpetuarea lor la putere pentru o perioadă de 20 de ani. În caz că profeţia a fost autentică, înseamnă că la anul ce vine tot ce vedem acum pe prima scenă a ţării va fi măturat şi înlocuit cu o nouă echipă. Două Securităţi patria să fi avut, poate că ar fi fost posibil. Aşa, însă, se pare că ne pregătim să dăm viaţă scenariului mexican, unde, în condiţii democrate, PRI s-a menţinut la putere mai mult decât a condus Partidul Comunist Uniunea Sovietică. Cei 19 ani derulaţi pe malurile Dâmboviţei până au constituit perioada de încălzire.
 1 Noiembrie 2008 (Articol preluat din New York Magazin, prin amabilitatea editorului Grig Culian)