|
Written by Cristian Ioanide
|
|
Monday, 29 December 2008 01:30 |
Stimaţi cititori,
Se apropie Sărbătoarea Naşterii Domnului. Şi iată, un bun prilej de reflecţii asupra originilor creştinismului, asupra începuturilor acestui fenomen unic în Istorie.
De ce este creştismul unic printre religiile lumii?
Aş zice, în primul rând, pentru că Cel care l-a inţiat, spre deosebire de toţi ceilalţi făuritori de religii sau mişcări similare, nu a venit cu scopul de a trăi cât mai mult printre ai Săi. El n’a venit ca să-şi înmulţească timpul de propovăduire, astfel încât discipolii Săi să fie cât mai instruiţi după plecarea Sa. Nu. El a venit doar ca să-şi lanseze mesajul Său şi ca să sufere o moarte prematură şi năpraznică. Iar mesajul Său este şi astăzi acelaşi: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Iar Jertfa Sa a fost încununată de Înviere, pentru a-i dovedi veridicitatea.
În al doilea rând, creştinismul mi se pare unic printre toate religiile lumii, pentru că nu dă celor care îl urmează un cod de legi, un regulament de ordine interioară, astfel încât, în orice situaţie, să ai o soluţie unică. Credinţa creştină este singura religie care dă frâu liber discernământului. Iar discernământul este o picătură din măreţia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu este nesfârşita Dragoste. Iar Dragostea este mai presus de reguli, şi deci, de Lege. De aceea, Apostolul Pavel, acel superb matematician al creştinismului, spune: Acum, deci, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (…) Iar dragostea nu va pieri niciodată. Şi de aceea, reflectând la aceste cuvinte ale înţelepciunii pauline, Sfântul Augustin din Cartagena a strigat, ca de pe urma primirii unei revelaţii neaşteptate: “Iubeşte pe Dumnezeu şi fă tot ce-ţi place!”
Iar eu, de aceea cred că, viaţa lui Isus din Nazaret, şi a celor care L-au urmat, trebuie privită prin prisma acestor două aspecte.
Creştinismul a început prin propovăduirea Bunei Vestiri adusă de Isus şi mii de iudei s’au adăgat, numai într’o singură zi, de exemplu, celor credincioşi, după cum consemnează doctorul Luca în Cartea Faptelor. Tot acolo, acelaşi autor ne descrie, foarte condensat, viaţa de zi cu zi a primilor discipoli ai lui Cristos: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. (…) Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. şi un mare har era peste toţi. Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie.
Din aceste rânduri, desprindem pentru prima dată în Istorie, existenţa unei comunităţi socializate incredibil în viaţa de zi cu zi, pe baza dragostei celei mai pure faţă de aproapele şi pe un discernământ cu totul deosebit. (Peste două milenii comunismul s’a lăudat că va realiza o societate ideală în care fiecare membru al ei va primi “după nevoi”. Dar ce s’a realizat a fost doar aducerea tuturor, fără voia vreunuia, la acelaşi nivel mizerabil de sărăcie şi lipsuri.)
Şi la fel cum Cristos redusese Decalogul la doar două legi ale dragostei, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, tot aşa, noua comunitate nu mai avea nevoie decât de o singură celebrare: Jertfa lui Isus. Pe care El le-o ceruse.Cât de des avea loc această pomenire a Jertfei e greu de precizat. Dar e foarte probabil că nu avea date prestabilite, pentru că Apostolul Pavel (care primise învăţătura Evangheliei direct de la Domnul) Îl citează în felul următor: Tot astfel, după cină, (Isus, n.n.) a luat paharul şi a zis: “Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”
Cu un discernământ cu totul deosebit, Apostolul Pavel cere primelor comunităţi creştine ca şi zilele de post, care în societatea iudaică erau cu multă precizie stabilite, să fie apreciate de fiecare după propria sa încredinţare: Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; şi aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu. În adevăr, nici unul din noi nu trăieşte pentru sine şi nici unul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.
Şi totuşi, formalismul, care este ascuns în fiecare dintre noi, a început să-şi facă loc puţin câte puţin. Dar este oare “formalismul’ ceva cu totul dăunător?
Atâta vreme cât nu e ceva ‘preţios’ (şi până la urmă ridicol), ca’n piesele lui Moliere, formalismul este nimic mai mult decât un sistem voalat şi decent de alarmare. Dorim sănătate şi chiar pace sufletească celor cu care lucrăm laolaltă, în fiecare zi, aşteptându-ne să ni se răspundă similar. Iar dacă acest răspuns, dorit similar, nu se produce, atunci, tragem rapid concluzia că ceva nu se înscrie în sfera “acceptabilului”. Ba mai mult, se impune să intervenim, în vreun fel anume, pentru a încerca îndreptarea stării de fapte.
Una dintre situaţiile cele mai critice dintr’o comunitate este, fără doar şi poate, cearta. Ea poate conduce prin neconciliere la destrămarea comunităţii, la pierderea întregului. Şi iarăşi, în astfel de situaţii, formalismul poate ajuta.
Mi-aduc aminte de întrebarea unui bunic, în România anilor ’48 – ’49, adresată nepotului său, un om cu carte multă: “Spune-mi, nepoate, e adevărat că comuniştii desfiinţează sărbătorile creştineşti?” La răspunsul afirmativ al nepotului, bătrânul se întristă foarte tare: “Ei, dacă-i pe-aşa, atunci oamenii vor începe a se urî tare mult!”
Ca şi posturile, sărbătorile creştine îşi au şi ele rostul lor. Căci cu prilejul acestor sărbători, oamenii din aceeaşi comunitate îşi iartă unii altora răutăţile săvârşite în ultima vreme. (Asta n’au priceput comuniştii.) Şi astfel, se salvează întregul.
Şi totuşi, ceva s’a schimbat prin introducerea sărbătorilor antedatate în creştinism: s’a pierdut dragostea întâlnirii de zi cu zi a discipolilor lui Cristos. S’a pierdut ce consemnase doctorul Luca: Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Şi asta pentru că, orice întreprindere omenească, oricât de bine intenţionată ar fi ea, aduce cu sine şi o pierdere a puritatăţii începuturilor.
Aşa s’a întâmplat, bunăoară, cu împăratul Constantin cel Mare, care din dragoste pentru creştinismul al cărui membru devenise, dăduse soldaţilor creştini (minoritari încă) dreptul de a nu servi armata Duminica. Gestul său a fost desigur remarcabil. Se ştie doar că, împăraţii nu sunt chiar atât de generoşi. Numai că generozitatea sa a introdus în creştinism groaznic de mulţi oportunişti, ai căror urmaşi se mai văd şi astăzi.
Prima sărbătoare creştină, care a fost regularizată pe deplin, a fost, în chip firesc, Învierea Domnului. Acest fapt s’a produs tot pe vremea lui Constantin cel Mare, în anul 325, la Conciliul ecumenic de la Niceea. Atunci s’a hotărât că “Paştele trebuie să fie cinstite în prima Duminică de după echinoţiul de primavară (21 Martie), după luna plină şi să nu cadă niciodată în aceeaşi zi cu Paştele iudaic”(!).Deci, deşi Paştele iudaic e o prefigurare a celui creştin, s’a preferat departajarea netă de acesta. Şi asta, probabil, pentru că nu s’a găsit nimeni la acel conciliu care să atragă atenţia asupra faptului că Isus din Nazaret era totuşi … evreu.Deci, până la urmă, data celei mai mari sărbători a creştinismului e translatată faţă de sărbătoarea “avant la lettre” în funcţie de evoluţia … lunii de pe cer. Dacă sărbătoarea pascală era legată de o poruncă a Domnului, sărbătoarea Naşterii Domnului a venit din tendinţa firească de a avea sărbători organizate care să producă bucurie comunităţii. Numai că aici lucrurile s’au dovedit a fi mai încurcate decât în cazul Paştelor. Şi două întrebări se impun înainte de orice analiză.
Prima întrebare se referă la genul literar în care poate fi încadrată Evanghelia.
Din păcate, cei mai mulţi dintre oameni cred că, Evanghelia poate fi încadrată în grupul scrierilor biografice. Iar biografia, fiind practicată încă din zorii omenirii, are şi ea un dichis al ei bine statornicit. Personajul care constituie subiectul principal al acestei producţii literare e ‘luat în primire’ de către biografi încă de la naşterea sa. I se precizează cu foarte mare acurateţe data când a fost născut, insistându-se asupra dovezilor care dau veridicitate acestei date. Apoi, toţi cititorii ar vrea să ştie cum a fost personajul respectiv înainte de a deveni celebru. Care era comportamentul său încă din copilărie. Se întrevedeau încă de pe atunci calităţile sale care aveau să-l ducă la notorietate? Cum a arătat prima sa maturizare? Asta înseamnă că trebuie să scrii despre deceniul al treilea al existenţei sale. Urmează desfăşurătorul acţiunilor şi reuşitelor sale care, de obicei, se întinde pe câteva zeci de ani. Şi, în sfârşit, moartea acestuia (datată cu aceeaşi precizie) cu consemnarea tuturor părerilor de rău.
De asemenea, într’o biografie care se respectă, nu este deloc neglijată viaţa privată a personajului. Când a simţit pentru întâia oară fiorul dragostei, cu cine s’a căsătorit. I-a fost de un real ajutor acel mariaj? Şi încă multe altele.Ei bine, Evanghelia nu respectă acest canon al biografiei. Partea principală a naraţiunii se referă la lansarea unui mesaj divin, Buna Vestire, care să dea speranţă tuturor oamenilor, buni sau răi. Iar această parte se termină printr’o Jertfă, atotabsolvitoare, a cărei veridicitate este atestată de Înviere. Şi era nevoie de fapta aceasta. Fiindcă, deşi Isus din Nazaret făcuse miracole mai mult decât impresionante, chiar o parte dintre cei care-L iubeau nu erau pe deplin convinşi că El e mai mult decât un mare prooroc, întrebându-se: “Când va veni Cristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?”
Şi totul nu durează decât trei ani şi jumătate.
În rest, preocuparea principală a naratorilor este de a demonstra, prin vechile profeţii, că tot ce s’a întâmplat a fost, de fapt, anunţat cu veacuri înainte. Iar Naşterea lui Isus rămâne o consemnare a miracolului întrupării Sale, fără a i se preciza data calendaristică.
Aceasă dată a rămas o taină chiar pentru profeţii din vechime, socotindu-se, probabil, că ea nu reprezintă un punct de interes pentru tălmăcirea revelaţiilor lor. Cea mai bună dovadă, în acest sens, o constituie faptul că, deşi Irod ceruse părerea preoţilor celor mai de seamă, a ordonat să (se, n.n.) omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui. Deci, el ştia locul unde se născuse Mesia, ştia la magi vremea apariţiei unui fenomen astral deosebit, dar nu şi data precisă a acestui eveniment.
O a doua întrebare ar fi: Dar apostolii? Ştiau ei data naşterii lui Isus?
Doctorul Luca, autorul celei de a treia Evanghelii, ca şi evanghelistul Marcu, nu L-a cunoscut pe Isus din Nazaret în timpul apariţiei sale în lume. El nu a primit cunoştinţele sale în singurătatea pustiului Arabiei direct de la Cristos, precum Apostolul Pavel, ci printr’o însufleţită muncă de cercetare: Fiindcă mulţi s’au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai. Este deci, foarte probabil ca, “doctorul preiubit” să fi făcut într’adevăr o anchetă exhaustivă asupra acestui subiect, dovedind astfel, în mod indirect, că nici apostolii nu ştiau mai multe despre data exactă a naşterii lui Isus din Nazaret.
Luca descrie în Evanghelia sa un fapt binecunoscut, dar ale cărui detalii sunt ignorate adesea. În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor.
Într’adevăr, celebrul teolog britanic Adam Clarke (1760 – 1832), unul dintre cei mai citaţi comentatori ai Bibliei, scrie: “Deoarece aceşti păstori încă nu-şi duseseră acasă turmele, se poate presupune că luna Octombrie încă nu începuse şi că, prin urmare, Domnul nostru nu S’a născut în 25 Decembrie, când turmele nu mai stăteau afară, pe câmp... “. Este deci, foarte probabil ca întruparea Domnului să se petrecut în toamna anului naşterii.
Un alt argument în favoarea acestei soluţii ar putea consta în următorul raţionament. Pe vremea naşterii lui Isus, Iosif şi Maria plecaseră spre Betleem ca să se înscrie. “Înscrierea” sau recensământul, cum l-am numi azi, era comandat de împăratul roman, care nu avea nici un interes ca acest eveniment să devină nepopular. Dacă el ar fi fost plasat iarna, recensământul ar fi creeat dificultăţi de deplasare. Dimpotrivă, dacă el ar fi fost solicitat să se execute în timpul verii, ar fi tulburat esenţial muncile agricole. De aceea, este foarte probabil ca recensământul să fi fost proiectat între sfârşitul secerişului şi începutul iernii.
Evreii aveau trei sărbători la care trebuiau să se suie la Ierusaim ca să se închine. Una dintre ele, Sărbătoarea Corturilor, era legată de rodnicia toamnei. Să prăznuieşti Sărbătoarea Corturilor şapte zile, după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc. Iosif şi Maria, plecaţi pentru recensământ, voiau să se îndrepte, probabil, şi spre Ierusalim pentru praznic. Dar în acea vreme cetatea Ierusalimului, care avea 120,000 de locuitori ai săi, mai găzduia încă cel puţin un milion de provinciali. Aşa se explică de ce în Betleem, la un ceas şi jumătate distanţă de Ierusalim, în “casa de poposire” nu era loc şi pentru ei. Iar Sărbătoarea Corturilor se ţinea în luna Tishri, adică undeva prin Septembrie-Octombrie.
The Catholic Encyclopedia spune: “Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători”.
Biserica Romano-catolică n’a început să sărbătorească ziua de 25 Decembrie decât în ultima parte a secolului patru. Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în Decembrie, în Mai, în Aprilie şi, cel mai frecvent, în Ianuarie.
Abia în secolul IV găsim un document roman autentic care atestă indiscutabil existenţa sărbătorii Naşterii Domnului la Roma pe data de 25 Decembrie. E vorba de Depositio Martyrum, cu o schiţă de calendar liturgic, care urcă până la anul 336. Astfel, se poate spune cu siguranţa că, naşterea Domnului a fost sărbătorită pentru prima data la Roma în anul 336, după care, în mai puţin de un secol, s’a răspândit în toată lumea creştină, celebrându-se la data la care s’a celebrat de la început la Roma. În Răsărit, ea a fost celebrată de Grigore de Nazianz (sau Grigore Teologul) la Constantinopol, şi de Grigore de Nisa la Capadochia, în 380. Ioan Gură de Aur a celebrat sărbătoarea pentru prima dată la Antiohia, în anul 386, Asteriu de Amasea la Pont în 380-400, Pavel de Emesa la Alexandria în 432, iar Iuvenal la Ierusalim în 439.
Cum s’a fixat această zi?
Iată ce ne spune aceeaşi The Catholic Encyclopedia: “Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 Decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna Decembrie”. Deci, o foarte populară sărbătoare necreştină a lumii romane a fost înlocuită cu una creştină. Astfel, cu inima împăcată, creştinii puteau să Îl sărbătorească pe “Soarele Neprihănirii” (Maleahi 4:2), Isus Cristos şi lumină a lumii (Ioan 8:12).
A procedat înţelept Biserica alegând această substituire în forţă? Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu este că a-ţi învinge potrivnicul cu armele sale nu te arată superior acestuia. Nu ne-am întristat noi de moarte atunci când comuniştii ni l-au adus plocon pe nesuferitul ăla de Moş Gerilă?
Între timp, pe Internet se duc discuţii aprinse privind această temă. Şi mie nu mi se par chiar lipsite de sens, pentru că numai indiferenţa sminteşte. Iată-le deci:
Hm... cineva a zis odată că de fapt s-ar fi născut primăvara că erau miei în iesle şi numai primăvara se nasc miei. (!)Eu zic că nu contează când s-a nascut şi de ce păstrăm tradiţiile astea. Tocmai tradiţiile astea au purtat creştinismul două mii de ani. Dacă începem să ne îndoim şi să cercetăm şi să spunem … nu, tradiţiile nu sunt bune, jos cu ele ... între timp creştinismul va dispare. E părerea mea. Faptul că biserica mereu a avut tradiţii, fie ele şi suprapuse peste cele păgâne, a făcut ca oamenii să-şi păstreze credinţa. Dacă noi credincioşii venim şi distrugem baza creştinismului, ateii nu mai au ce face ... ne vor mulţumi..
Noi credem că adevăratul scop creştin nu este o religie bazată pe amestec, ci o reîntoarcere la credinţa originară, simplă, plină de putere şi spirituală care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Dacă nu ne mai încurcăm într-un labirint de ritualuri şi tradiţii lipsite de putere, putem să aflăm „simplitatea care este în Cristos” şi să ne bucurăm de „libertatea cu care ne-a eliberat Cristos” din „sclavie” (2.Cor.11:3; Gal. 5:1).Mântuirea nu depinde de un preot om, de Maria, de sfinţi sau de papă. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). „Nu este mântuire în nimeni altul: căci nu există sub cer nici un alt nume dat oamenilor prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fap.4:12). Să ne uităm la El care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, Mielul lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii noastre, Pâinea din Cer, Apa vieţii, Păstorul cel Bun, Prinţul Păcii, Regele regilor şi Domnul domnilor - ISUS CRISTOS.
Ei na, acum vrei să desfiinţezi şi Crăciunul! Ne pierdem şansele de mântuire că sărbătorim Crăciunul! Da’ ce-ai vrea, bre, să ne mutăm în chilii?? Eu sunt gata de aşa ceva, doar că o să-mi lipsească laptopul!!! Văd că şi tu îl foloseşti cu râvnă, deşi nu e în Biblie!
Chestia … era să nu piardă scopul economic de negoţ … “NIMIC NOU SUB SOARE “... şi astăzi la fel. e chestie de comerţ … nu de sărbătoare sau de a cinsti naşterea MANTUITORULUI ..Astăzi oamenii petrec mai mult timp în magazine decât în biserică cu ocazia Crăciunului. Fiind sărbătoare, petrec mai mult timp în faţa televizorului decât în faţa Scripturii şi ajung mai plini de alcool decât de Duhul Sfânt. Fără îndoială, generaţia noastră a ajuns să poarte o vestimentaţie de Crăciun care nu seamănă cu aceea care a fost croită iniţial de Dumnezeu. Crăciunul astăzi îmbracă, mai degrabă, o haină comercială care satisface setea nebună a generaţiei noastre după consum.
Stimaţi cititori,
Ce să facem? Să sărbătorim Naşterea Domnului sau nu? Dacă decidem să o sărbătorim, atunci când s’o facem? Pe 25 Decembrie sau altă dată?
Iată un mănunchi de întrebări la care eu nu vă pot da alt răspuns decât citându-l pa Apostolul Pavel, care s’a adresat astfel creştinilor din Roma:Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n’o face.
Dar mai presus de orice, iubiţi-L pe Cristos şi faceţi cum vă place! Numai iubiţi-l tare, din toată inima.
(Editorial publicat în Romanian Times - decembrie 2007) |
Copyright © 2007-2012 Romanian Times. All Rights Reserved!
|
|
Revista in format electronic
|
