"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

E seară, târziu, oboseala își arată semnele pe trupurile și mințile noastre. Am vrut să facem multe, dar timpul nu stă de vorbă cu noi. Creștem în fiecare zi, mici, dar noi orizonturi se deschid în fața noastră. Încercăm să prindem un dram de putere astfel încât mâine să avem mai mult.

Ne pierdem în gânduri negre, tulburi și nu avem demnitate față de strămoșii noștri, dar și față de Bunul Dumnezeu. Ne aruncăm victime într-o lume ce oscilează între ieri și anul trecut. Chiar dacă respirăm și inima bate, o parte din noi moare atunci când permitem gândurilor rele să ne stea la sân. Vipera este viperă, chiar dacă ar mânca și miere. La fel sunt gândurile. Multe par a fi mângâiere, dar neastâmpărul și grija ce rămân în suflet nu sunt decât urma unui delir sufletesc. La început te gândești puțin, apoi mai mult, iar până seara tu ești gândul tău. Adică ai fost înșelat de propiul tău cuget. Te compari cu restul oamenilor din jurul tău și crezi că există o punte de comuniune, de atașare reală, chiar dacă numai tu o simți. Refuzi să te lași luat și totuși nu rămâi în azi. Obosești, vrei lângă cineva familiar. Chiar și trotuarul ține companie frunzelor căzute în toamnă. Dar tu lângă cine ești?

 

Vezi pretutindeni agitație, oamenii se grăbesc, păsările se ceartă, norii fug, chiar și puricii au sărit, toți, de pe-un câine. Nu mai există un climat normal de viață. E cazul să facem o introspecție severă asupra ritmului în care pășim, mâncăm, dormim, iubim, ne rugăm etc. Valoarea unei clipe cu tine este ca și un zâmbet ivit la sosirea primăverii.

Spaima de singurătate ne apasă și tindem să alegem o viață pasivă, clară, dar renunțând la chipul din inima noastră. Uneori, cei care te iubesc, au un egoism dur și cred în ei mai mult decât te iubesc pe tine. Se agață de farmecul tău de om trist, neînțeles, deoarece lipsesc din propria lor poveste. Au plecat după cai verzi și vor să-ți fure povestea. Ai un merit, de-a fi copil de mamă și tată. Nu-l irosi. Lasă din incertitudini și alungă din fața ta pe cei care vânează cugete rătăcite. Tu ești hrănit de apa cea vie, iubirea sădită în nucleul tău biologic. Poți să arunci bucățile goale de inconștiență păgână. Ai în mâinile tale putere de viață. Atinge suflete cu vorba caldă, cu mâna întinsă pur, cu gândul prezent în adevăr. Fii sincer cu tine și iubește-te: cu riduri, fire de păr alb, uitare și amânare. Multe porți așteaptă să fie deschise când e dimineață și viața e pusă în cumpănă. Te provoacă să o îmbraci și prin toți porii tăi să o prezinți celor care încă o caută.

Ai umblat destul, te-ai sufocat în așteptări, cheia e chiar la pieptul tău. Tu și inima ta sunteți o valoare absolută. Nu există jumătăți de oameni. Fiecare persoană este unică, deosebită, fericirea unei mame, a unui soț. Lumina care e în noi are o doză fină din sursa primordială. Atunci era Cuvântul, iar acum în noi șade Cuvântul. Să-L purtăm cu frică și cutremur, iar asta să fie unica noastră grijă: mântuirea. Nu tu război și ură la nivel general ci liniște izvorâtă din Cel care a promis viața veșnică. Raiul a început aici, să nu pândim din spatele zidurilor la ceea ce zace în miezul cald al pâinii. Să luăm curajul într-o mână și rugăciunea în cealaltă și să cerem pace în gândurile noastre. Căci ele suntem noi. Să nu fim iluzii deșarte, ci stânci pe care semenul nostru își poate rezema inima abătută de griji.

Dacă am privi mai des la chipul părinților noștri, inima ne-ar fi sinceră și senină. Ne-am căsători cu drag și voie bună ca și bunicii noștri, iar copiii ar întrece numărul găinilor. Nu că ni s-a spus că așa trebuie, ci pentru că venele noastre ar fi aidoma rădăcinilor copacilor. Nici tremur și nici poticneală. Când te ai pe tine în adevăr nu mai cauți la poarta vecinei, ci stai și îți crești virtuțile. Dai, chiar dacă ți-e cămara goală căci știi că părinții tăi ți-au pictat copilăria în culorile milosteniei. Când ne abatem de la drumul liniștii și al bogăției sufletești să punem mâna repede și să căutăm poza mamei sau a tatălui și să le sorbim cu nesaț farmecul de români nealterați. Avem o minte sfântă, sălaș de izvoare vii, să lăsăm să curgă bunul și frumosul pentru orice chip ivit în cale. Să nu fugim din noi alungați de vrășmașul care vrea să ne biruie la tot ceasul. Puterea e în legătura cu pământul nostru, cu oamenii noștri simpli, dar încărcați de istorie. Când ne credem pierduți, de fapt am străbătut o bucată grea din itinerariul trasat de noi. Da, noi suntem responsabili pentru crucea nostră. Alegem și ne ducem cu gânduri vii înspre casa părintească, spre cer. Ca melcul sau ca și o săgeată.