Tipărire
Categorie: Articles

Privind îngândurat prin geamul casei mele, ochii mi s-au oprit imaginar asupra unui copac semeț, printre ale cărui crengi, se ascundea o panglică albastră de cer. Și, oprind șirul gândurilor mele, am admirat rădăcinile groase, ce se zăreau la suprafața solului și fixau acest puternic copac imaginar. Despre rădăcini este vorba, despre locul natal, acel loc de unde ne luăm seva dătătoare de viață fiecare dintre noi.

Și, deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului mi s-a aprins de lumină și, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în minte imaginea casei părintești, imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele, imaginea satului meu natal.
Intotdeauna simt o emoție aparte când trebuie să merg în satul meu, în locul nașterii mele, pentru că nicăieri viața nu e mai frumoasă ca acasă, în culoarea aceea simplă a zorilor de la țară. De câte ori și în câte locuri am fost plecat prin străinătăți și mi-a fost greu, asemenea unei păsări rănite ce se întoarce la cuib, tot așa și eu m-am întors acasă, în țara mea.

Am învățat de la părinții mei, am învățat la ora de religie, că rugăciunea este, respirația sufletului și că, tot așa, asemeni unei rugăciuni binefăcătoare, omul are nevoie să nu-și uite rădăcinile din care s-a hrănit și crescut, adică satul său natal.

Cu sufletul prins de aripile gândului, într-o dimineață de martie 2014 când soarele încă mai avea putere să încălzească planeta pământ, îmi adunam emoțiile în căușul palmelor, ca de ficare dată când trebuie să merg în satul meu natal. De această dată am mers în sat cu ocazia ceremoniei de inmormântare a unchilui Alesuțan Vasile, ultimul dintre cele mai apropiate rudenii ce le-am avut acolo. S-a dus și acesta ca mulți și mulți alții la o margine de sat, unde liniștea te pătrunde până în adâncul ființei... Acolo sunt toți la fel, acolo toți sunt buni și blânzi, acolo nu mai încurcă pe nimeni.

După cele obișnuite, cei ce au venit la înmormântare de la Șimleul Silvaniei, de la Satu Mare, din Bobota, din Oradea, din Zalău, din Cehal, din sat și din alte părți și-au luat un bun rămas de la Alesuțan Vasile, cel ce a fost tată, socru, unchi, văr, vecin și consătean. După înmormântare, cu mulțumirea datoriei împlinite, m-am îndreptat pe ulițele satului, să văd casele rămase și pe cei ce supraviețuiesc acolo.

Am început plimbarea de la pădurea satului, cum i se spunea oarecând. Prima casă, lîngă pădure era casa fierarullui Lații, apoi Șandor tot fierar care avea trei fete tare frumoase. Ei! acea casă nu mai există, cum nu mai există multe, multe altele. Mi-am continuat plimbarea pe drumul de la pădure spre sat, drum ce a fost reabilitat (pietruit, reparat pe lungime de aproape 10 km.) cu sprijinul nemijlocit a Consiliului Local al Primăriei Carastelec. Le mulțumim pe această cale celor de la Primăria Carastelec că au făcut posibil  ca și pe acest drum să se poată circula cu mijloace auto. Dacă am făcut acest drum, hai să-l și întreținem.

Mergând mai departe pe această uliță a satului “Daltal”cum i se spunea am observat că lipsesc multe case. De la (căuăcie) casa lui Șandor fieraru urma casa lui Meseșan Teodor, a lui Racolță Ilie, a Văsălichi Iecoboaii, a lui Todoran Traian, a Nuțuchi lui Costan... toate au dispărut, parcă le-a înghițit pământul. A mai rămas acolo pe această uliță dintre zecile de case doar una singură a lui Cadar Victor, decedat de peste 30 de ani. Locuiește, își întinde zilele, în această casă Mărioara soția lui  Victor. Urmează locul Casei părinților mei, locul casei părintești. Parcă o văd și acuma, era o casă modestă, cu pereții din pământ bătut, acoperită cu paie, apoi mai târziu cu țiglă. Camera și tinda, că doar atât avea, fără parchet sau dusumea pe jos, pământ curat care din când în când mama îl murluia cu lut și baligă de vacă. In această casă mama a născut 7 copii dintre care cel mai mare eram eu. Când veneam acasă de la școli pe unde eram și părinții erau plecați la munca câmpului, primul lucru care îl făceam era curățenia. Stropeam cu apă pe jos în casă, în curte, ba chiar pe stradă apoi măturam. Bunica pe care Fica o chema, văzându-mă ajuns acasă, venea de la căsuța ei cu șorțul plin de bunătăți, mere, pere, struguri etc. că tare mă mai iubea bătrâna. După ce terminam  curățenia mă apucam și făceam de mâncare, uneori ciorbă de cartofi cu smântână, alte ori gogoși cu majun de prune, ba, chiar plăcintă cu cartofi și varză. Așa că, seara, după ce se întorceau părinții obosiți de la muncă, ne așezam la o cină bine meritată.

După ce părinții mei s-au mutat la Oradea prin anii ‘60 casa din sat a rămas ne locuită și ne întreținută mai mulți ani de zile. Ploile, zăpezile,vânturile într-un cuvânt agenții atmosferici, și-au spus cuvântul, transformând casa intr-un morman de pământ. A rămas doar grădina pe care și acum când o calc cu piciorul mă simt ca acasă.

Mi-am continuat drumul pe ulițele de Daltal, spre Fântâna cu Măru unde din 17 familii active în 1960 au rămas în prezent doar 2 familii care încă mai supraviețuiesc, este vorba de Chiș Iosif (Chișu Florii cum îi zice în sat) și Mudure Gheorghiță. Pe ulița spre Vale din 10 familii active în 1960, în prezent nu mai sunt nici una. Trecând pe Cealaltă Lature a satului, începând de la Podul Cheșchi și până la Pap Nuț situația se prezintă astfel: Aici case sunt, chiar multe la număr, dar ce folos, că marea lor majoritate sunt pustii, goale, ne locuite. Cât e strada de lungă, la care se mai adaugă și ulița spre Școală și cea de pe Deal, aici mai locuiesc 12 familii din care 6   sunt familii de oameni bătrâni, gata de ducă.

Ajunși fiind pe la mijlocul străzii de Cealaltă Lature la Nr. 57,  în fața ochilor mi-apare o casă frumoasă, bine întreținută, cu o curte mare acoperită cu viță de vie, cu fântână cu apă bună de băut, cu grajd,  fânar(sin) și animale de tracțiune, cotețe pentru porci-păsări și cu o frumoasă bucătărie de vară (și de iarnă) unde apa vine de la fântână la chiuvetă și baie împinsă de un hidrofor. Aici locuiește Văsăliuț Gheorghe și Floarea, oameni de vază ai satului, oameni care țin pulsul vieții satului. Aceștea au 4 copii: Noruca, Vasile, Maria și Florica toți căsătoriți și locuiesc în Zalău. Dintre cei 4, Maria s-a născut parcă pentru a fi bărbat, manager și bun comerciant.  Aceasta și-a construit în satul Doh un bar și o prăvălie sătească sub același acoperiș. Aici sătenii și nu numai găsesc zilnic în stare proaspătă pâine în mai multe sortimente, mezeluri, conserve, legume, fructe, băuturi, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte etc. Tare o mai laudă sătenii din Doh pentru stăruința sa de a aproviziona cu cele necesare mica ei prăvălioară. Maria lui Gheorghe Văsăliuț mai are o prăvălie în satul Dumuslău care deasemeni este bine aprovizionată cu cele necesare sătenilor. Bravo Maria!.

Mă întorc din nou pe ulițele satului și strângându-mi la piept amintirile copilăriei, m-am lovit cu putere de realitate. De o realitate dureroasă. Multe case par rupte din filmele de groază. In jurul mai multor case au crescut spini cât mâna de groși, buruieni cât casa... ca să dau un exemplu, casa răposatului Cadar Vasile   (Văsălica Iuani) a cărui moștenitori, locuiesc aproape, la Șimleu. Cu greu mai zărești aici ceea ce, cândva, a fost o casă de oameni gospodari. Uși rupte, ferestre sparte, pereți dărâmați, tristețe, gust amar. De ce toate acestea?  Din a cui cauză?...Din cauza noastră, a celor tineri, care cu greu își aduc aminte sau unii chiar de  loc, că acolo în acel sat s-au născut, că acolo a fost leagănul copilăriei lor.

Amintirile copilăriei din satul meu natal nu mă fac indiferent. Erau vremuri grele imediat după  al doilea război mondial. Tata a rămas prinzonier la ruși timp de cinci ani. Casa părintească era ne terminată, cu  uși și geamuri improvizate. Copiii eram cu îmbrăcăminte și încălțări slabe, ne guduream pe  o bancă lângă sobă  în care focul abea mai ardea cu acele vreascuri verzi și ude. La școală când era vreme rea sau ploaie mă ducea în spate Ioani Toaderii Leisi și când se terminau orele venea după mine, că, eram tare mic și slăbuț la cei 7 anișori.  la școală, în timpul pauzelor ne jucam în curtea școlii cu o minge făcută din cârpe care dacă se uda devenea foarte grea. In abecedarul nostru din clasa a-4-a era o bucată de citire intitulată “IONEL” și cum și pe mine mă cheamă Ionel, îmi plăcea tare mult acea bucată de citire. Invățătorul nostru pe care Călugărul îl chema a pus-o pe colega Vaida Floare să citească lecția “Ionel”, aceasta întorcând capul spre mine și arătându-mă cu degetul a  bufnit în râs. Eu nici una nici alta am scos mingea din bancă, și, zbang, am aruncat-o drept în frunte la colega   Vaida. Invățătorul a luat virgașul (o nuia groasă ca degetul) și mi-a tras 4 la palmă de s-au cunoscut urmele și o săptămână. Mi-aduc aminte, cum, de Crăciun, umblam a cucuța, umblam cu colinda din casă în casă, ori cât de mare era zăpada. Primeam de la cei pe care îi colindam, nuci, mere, colăcei și când se umplea straița mergeam acasă, goleam și înapoi de unde am rămas. Câte și câte amintiri frumoase din copilărie mă leagă de acest sat, Dumuslău, deși uneori mi-a fost greu, dar nu te pot uita, SATUL MEU NATAL.

Următoarea vizită pe care am făcut-o în sat în 2014, sau mai bine zis, trecere prin sat, a fost pe  data de 16 august când am fost invitați la Intâlnirea cu fii satului Doh, acolo unde în urmă cu 54 de ani, eu și soția mea Florica eram cadre didactice la școala generală de 7 ani Doh. In această călătorie am fost insoțiți de familia Milaș Ioan și Viorica din Cheresig împreună cu fiica lor Mirela și nepoții George și Rebeca, adică copiii lui Mirela. Am pornit din Oradea, sâmbătă dimineața, când soarele răsărise cu razele lui strălucitoare, încălzind planeta pământ. Pe drum, după ce am trecut de Săldăbagiu, Balc, Camăr, copiii au vrut să mănânce. Dar parcă ceva mă atrăgea și îmi spunea să nu opresc până ce vom trece de comuna Carastelec. Am ajuns în hotarul satului nostru, la marginea pădurii unde am oprit și  am servit o masă ca la iarbă verde. Următorul popas de câteva minute l-am făcut în Dumuslău, la locul casei părintești unde am cules mere din care am făcut dulceață când am ajuns acasă.

Ajunși la Doh, satul natal al soției mele și a prietenilor mei Milaș Ioan și Viorica, am mers la cimitir unde au avut loc 2 parastase oficiate de preotul paroh Tulbure Dorel.  Intre timp fii satului Doh au început să vină din toate colțurile țării și s-au îndreptat spre școală, locul întâlnirii. 

Membrii Asociației Fiii Satului Doh avându-l ca președinte pe pădurarul Tomole Gheorghe, au luat măsuri din timp ca acest eveniment să fie sărbătorit cât mai plăcut și frumos posibil. In curtea școlii a fost amenajată o șcenă mare pe care au fost montate stația de amplificare, boxele și microfoanele necesare. Tot în curtea școlii au fost amenajate terase cu mese și bănci unde cei veniți s-au delectat cu mici, grătare și bere de la bucătăriile amenajate în acest scop. In jurul orei 14, pe șcenă ș-au făcut apariția oficialitățile: primarul   comunei Măieriște, Ardelean Vasile , deputatul parlamentului Lucian Bode, preotul parohiei ortodoxe Doh,Tulbure Dorel, secretarul Asociației Fiii Satului Doh Leitan Ioan și alți. Cuvântul de bun venit a fost rostit de primarul comunei care a făcut și unele promisiuni celor din Doh printre care și reabilitarea drumului dintre Măieriște și Doh. Au urmat apoi programe artistice, muzică, dans și voie bună.      
Stând la o terasă, împreună cu soția și prietenii mei de familie Milaș Ioan și Viorica, mare a fost surprinderea mea, când mai mulți domni și doamne de vârste medii, au venit și m-au salutat. Pe unii nici nu-i mai cunoșteam. “Dumneavoastră m-ați învățat să scriu, să citesc la această școală”- spunea un domn, “Dumneavoastră  ați fost cel care m-ați dezbrăcat prima dată, la maieu și chilot sport la ora de educație fizică”-  spunea o altă doamnă, și discuțiile au continuat. Mare a fost bucuria mea să mă întâlnesc după 54 de ani cu foști mei elevi cu care am depănat frumoase amintiri.    

Fiii satului Doh, din comuna Măieriște, județul Bihor și-au dat întâlnire astăzi cu locurile copilăriei, unde au făcut primii pași, unde au învățat primele slove ale abecedarului, de la dascălii lor, unde  au deprins primele jocuri și au închegat primele și poate cele mai trainice prietenii.   

Te stingi! Tu, satul meu iubit, te stingi în agonie. Cei tineri au plecat pe la oraș, cei bătrâni, la cimitir, să nu mai vie, s-au dus și se tot duc, se duc și nu mai vin, cu disperare mă închin. Te privesc. Mă tem că, închizându-mi ochii, când îi voi deschide, nu vei mai fi, tu, satul meu natal...