"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Lacrimile nu sunt un ce, ele sunt un cine. Suntem noi transformați într-o esență răscolitoare, mai sensibilă. Când totul doare, când aerul e singurul  martor, silit, al unui eu însetat de transcendență, atunci se activează din interior un val timid de trăiri ce se descompune sub forma cunoscută a plânsului. Când ne simțim singuri, abandonați, lipsiți de propria umanitate, îngerul păzitor ne atinge cald, încet sufletul; suficient de intens, provoacă spargerea zidurilor de gheață pe care le construim în jurul nostru. Așa ne înnoim.

Avem momente în care ne simțim depășiți de situație și aproape cedăm pradă deznădejdii. E clipa în care apar oșteni viteji și ne apără de umbra a ceea ce am clădit greșit. Da, lacrimile sunt un dar, o rădăcină a unui substrat divin. Prin ele, Dumnezeu ne spală cugetele, nu doar fețele. Apar atunci când ai căzut și nu mai poți sau nu mai vrei să continui. Uneori îndrăznețe, alteori sfioase, întâi îți spală ochii. Dar înainte de a ieși pe câmpul de luptă, ți-au zvântat bine inima. I-au dat o doză clară de a vrea și a putea. Abia apoi se ivesc în palpabil. Toți oamenii cad, însă doar o parte își amintesc să-și accepte  neputința și să privească vertical lucrurile. În jurul nostru sunt multe mâini calde și nobile. Să le apreciem, căci nu întâmplător le primim. Suspiciunea fură mult din relația cu prezentmul. Să-i lăsăm pe semenii noștri să ne de-a o șansă. Asta va arăta cine suntem și cum ne funcționează sistemul personal. Să lăsăm garda jos atunci când ne întâlnim cu eul nostru. Contează să fii pe drum, să nu te rătăcești. Cu pași înceți, dar siguri, înveți să fii tu.

Ce-ai fi, omule, fără lacrimi? Dacă, în viitor, cineva se trezește ca să inventeze o mașină ce va opri plânsul? Sau chiar să determine încetarea formării lacrimilor? Da. Omul distruge, pe el, pe ceilalți. L-ar distruge și pe Cel de Sus. Poate din acest motiv îl caută. Nu din iubire și dor. Ci, deoarece fără Dumnezeu ar fi liber în a pretinde existența unui rău nelimitat, permis. Și asta doare. Iarăși curg lacrimile. Prin ele simțim neputința noastră, dar măreția Lui. Prin ele ne sițim mici, firavi, sterpi de orice rău, având acces la decent. Lacrimile ne înștiințează că inima ne-a fost ocupată, atât cât îi permitem, de El.  
Nu știm ce va fi mâine. Dar azi putem zice: Iartă-ne! Pentru că puteam să zidim mai bine la temelia acestei relații. Ne rămâne să plângem mai mult, mai sincer, mai curat. Doar noi, în fața unui secol preocupat de evoluția altui secol.

E așa de ușor să vrei. Să ceri. Să pretinzi. Să strigi. Să fii rău, lacom, hoț, ucigaș. Răul nu cere efort. E prezent aici, pretutindeni. Binele e altă realitate. Necesită munțI amestecați de virtuți. Și, oricând, o virtute poate fi răpită de tabăra patimilor.

Crâmpeie de speranță și voință ne invadează mintea copleșită de puterea timpului. Apar semnele ce prevestesc soare, dar și vânt. Pot fi adunate luciri de bucurie într-o clipită. E nevoie de răbdare. Lacrimile ne scurtează suferința. Să ne bucurăm de ele și să acceptăm că nu ne aparțin. Sunt o parte din zestrea lăsată pentru forma actuală de existență. Mintea vrea să dețină control deplin asupra sentimentelor. Dar orice stare poartă un rol în povestea noastră. Să încurajăm oamenii să se arate așa cum sunt. Cu lacrimi.

Oare cine a plâns întâi? Adam sau Eva? Sau amândoi în același timp?