"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

„Şi zicea (Iisus) către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.” (Luca 9, 23)

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1, 18)

„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Gal. 2, 20)

 

Aşa se adresa, Domnul Iisus Hristos, mulţimilor de oameni din vremea aceea, zicând: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23) şi tot aşa se adresează şi azi, „Marele Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi…” (Tit 2, 13-14), către toate popoarele lumii şi către fiecare suflet în parte, „ să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23), pentru a avea viaţă. Astfel, se va putea înţelege sensul adevăratei vieţi prin Taina Sfintei Cruci.

Într-adevăr, El este singurul, Care a putut adresa o asemenea chemare omenirii, pentru că numai Iisus Hristos, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu şi de Fiu al Omului, prin întrupare (Ioan 1, 14) în umanitate, a putut să zică neamului omenesc: „… Eu (Iisus) sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Da, nu este o altă cale de a merge şi o altă uşă de a intra la Dumnezeu Tatăl decât prin Iisus Hristos, Care a zis: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9).

O altă revelaţie necesară, de care are nevoie omul şi toate popoarele lumii, ca să urmeze pe cineva în viaţă este lumina, despre care Iisus zice: „… Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Ce deplină şi fericită descoperire în această Scriptură, pentru că zicând Domnul: „… cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, nimic nu este mai bun în viaţa omului decât să ştie că Acela pe care-L urmează nu îl va duce în întuneric, ci în „lumina vieţii”. Iar Iisus Hristos nu este orice fel de lumină, El este Lumina divină. El este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu „… Care luminează pe tot omul, ce vine în lume” (Ioan 1, 9).

Domnul Iisus este şi Singurul nume dat de Dumnezeu sub cer, în Care este mântuire, după Scriptura ce descoperă, zicând: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12), ci „…în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi…” (Fapte 4, 10).

Hristos Domnul, în urma întrupării Sale în umanitate, ne-a încorporat sau ne-a îmbrăcat pe toţi în Sine, în Taina Sf. Botez, după descoperirea Scripturii ce zice: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27) născându-ne spiritual, a doua oară, „… de Sus…”, „… din apă şi din Duh…” (Ioan 3, 3-5), ajungând astfel imediat să trăim în revelaţia următoarei Scripturi: „În El (Hristos) trăim şi ne mişcăm şi  suntem…, căci ai Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28).

În harul primit de fiecare în Taina Sf. Botez am dobândit împlinirea altei Scripturi ce descoperă, zicând: „Sau nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?” (1 Cor. 6, 15). „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dummezeu” (1 Cor. 6, 19-20).

Aflând, prin aceste câteva Scripturi revelatoare, cine este Domnul Iisus Hristos şi că în El trăim, în El ne mişcăm şi în El suntem (Fapte 17, 28), fiecare dintre noi trebuie „să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi” pentru a ne salva viaţa şi să-I urmeze îndemnul: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Poarta îngustă şi „calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” este Însuşi Mântuitorul Hristos, Care a luat Cel dintâi crucea, pe care a dus-o, ea fiind Crucea mântuirii neamului omenesc.

Crucea lui Hristos

În Crucea lui Iisus eram eu, stimate cititorule, şi tu, el, ea, ei, ele din toate generaţiile omenirii până azi şi până la A Doua Lui Venire pe norii cerului (Matei 24, 30-31),  ca să „judece viii şi morţii” (2 Tim. 4, 1)

Crucea luată de Domnul nostru Iisus Hristos a fost crucea suferinţei în care căzuse neamul omenesc, în urma neascultării de Dumnezeu a părinţilor Adam şi Eva. Domnul Dumnezeu, Care L-a făcut pe om, după chipul şi asemănarea Lui, pentru o viaţă fericită în comuniune cu El, aşezându-l în grădina Edenului, i-a spus să nu mănânce din pomul oprit, căci în ziua în care va mânca va muri. Dar Eva şi Adam au ascultat de ispita diavolului, când acesta le-a zis că pot mânca şi nu vor muri, dar că o să li se deschidă ochii şi vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facere 3, 1-7). Odată cu încălcarea poruncii au căzut şi au murit spiritual (Facere 2, 16-17), îndepărtându-se de Dumnezeu, iar moartea spirituală s-a transmis la toţi oamenii, prin aceea că toţi au păcătuit (Rom. 5, 12). Astfel, depărtarea omului de Dumnezeu a adus Potopul, în vremea lui Noe (Facere, Cap. 6 şi 7). Această transmitere a morţii sufleteşti a fost însoţită de suferinţa omului, din generaţie în generaţie.

Pentru salvarea omenirii din suferinţa morţii în păcat trebuia un Izbăvitor, Care să vină şi să ia crucea suferinţei şi a mântuirii neamului omenesc, din robia păcatului, sub stăpânirea diavolului. Acest Izbăvitor sau Mântuitor era Acela pe Care Dumnezeu L-a vestit Evei şi lui Adam (Facere 3, 15) când au căzut. Dumnezeu a ţinut trează făgăduinţa Unui Mântuitor în toate generaţiile, prin proorocii Vechiului Testament, precum că Acesta va veni la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Răbdarea aşteptării Izbăvitorului făgăduit a fost de secole, pentru că „plinirea vremii” a constat în a vedea omul că nu se poate mântui singur prin puterile sale şi că are nevoie de Mântuitorul făgăduit de Dumnezeu la căderea lui Adam şi Eva, părinţii neamului omenesc.

Mesia, Cel Făgăduit, ca Unicul Mântuitor, S-a anunţat odată cu vestea dată de Dumnezeu Fecioarei Maria, prin îngerul Gavriil, că va avea în „pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18) şi „… vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema…” (Luca 1, 31-32). În altă Scriptură, Dumnezeu descoperă omenirii, prin îngerului Său trimis în vis lui Iosif (logodnicul Mariei), Cine va fi acest Prunc, zicând: „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21). Că Iisus este Mântuitorul făgăduit revelează cuvintele Scripturii, ce zice: „…Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. Ni se descoperă cu prisosinţă că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, Cel Făgăduit de Dumnezeu la căderea lui Adam şi Eva (Facere 3, 15), că va veni şi „…va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 21).

Crucea în viaţa lui Iisus o vedem încă de la Naşterea Sa în ieslea din Betleemul Iudeii (Matei 2, 1; Luca 2, 1-20). El, Care avea să fie Mântuitorul lumii (Ioan 4, 42; 2 Petru 2, 20) şi „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (1 Tim. 6, 15), S-a născut într-o iesle. La fuga în Egipt a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, în ocrotirea dreptului Iosif (Matei 2, 12-15), pentru salvarea vieţii Lui din faţa lui Irod, ce căuta să ia viaţa Pruncului (Matei 2, 16), observăm povara unei Cruci grele. Crucea în viaţa lui Iisus se vede şi la întoarcerea din Egipt, când a trebuit să se aşeze în Nazaretul Galileei, căci în Iudeea domnea Arhelau, fiul lui Irod (Matei 2, 20-23), ce ucisese toţi pruncii din Betleem şi în toate hotarele lui, „… de doi ani şi mai jos…” (Matei 2, 16).

Crucea Mamei lui Iisus, a Fecioarei Maria, în păzirea Fiului Celui Preaînalt – Dumnezeu – şi a Fiului ei Iisus, cu un destin mare de mântuire a neamului omenesc, se poate vedea citind Sf. Evanghelii (Matei 2, 1-19) şi viaţa Maicii Domnului. Ne dăm seama ce a fost în sufletul Mariei, ca tânără Fecioară, când dreptul Simeon i-a proorocit în templu că „va trece sabie prin inima ei!” (Luca 2, 35). La fel, observăm la dreptul Iosif, om înaintat în vârstă, crucea vieţii sale, alături de crucea Mariei şi a Copilului Iisus. La început, de a fi căutat un loc unde Maria să-L nască pe Iisus, dar de a nu fi găsit decât un grajd, apoi de a fi fugit la scurtă vreme cu El în Egipt, să-I salveze viaţa din faţa lui Irod, ce căuta „Pruncul să-L ucidă!” (Matei 1, 20-25; 2, 13; 2, 19-23).

Smerenia în care „Copilul Iisus creştea şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40-52) uimea pe toţi care-L vedeau. Şi-a dus Crucea până la „treizeci de ani” (Luca 3, 21-23), când S-a botezat de către Ioan în Iordan, lucrând până atunci la atelierul de tâmplărie al lui Iosif, ca să-şi câştige existenţa, deşi era Fiul lui Dumnezeu întrupat (Ioan 1, 14). Este ceva ce numai iubirea lui Dumnezeu putea face: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), pentru scopul înalt al mântuirii lumii.

Domnul a dus povara Crucii mântuirii neamului omenesc cu mare dragoste, în cei trei ani de vestire a Evangheliei (Marcu 1, 15) şi de salvare a atâtor suflete din chinurile suferinţelor de tot felul (Matei 9, 35-36). Crucea lui Iisus a început de la 30 de ani, de la  Botez, până la 33 de ani, când a fost răstignit. Ca răsplată, mai marii vremii I-au adus hule, zicând: „cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 32-34), atunci când a scos demonul din omul mut. Aceştia au început să vorbească şi alte hule, în urma minunilor pe care Domnul le făcea să-i salveze pe cei bolnavi. Ameninţările cu moartea din partea arhiereilor, fariseilor, cărturarilor şi conducătorilor politici ai vremii (Ioan 7, 1; 7, 25-26; 11, 49-54) îngreunau Crucea lui Iisus cu fiecare zi, culminând cu răstignirea pe Golgota (Marcu 15, 24-25), pentru mântuirea omenirii!

În toată viaţa pământească a Domnului Iisus, ucenicii ce L-au însoţit peste tot, în cei trei ani de misiune, nu au avut ocazia să relateze nici unul că El ar fi zâmbit vreodată, dar prezintă de mai multe ori că a „lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35) şi „a plâns” (Luca 19, 41). Nu, fiindcă ceea ce vedea El în viaţa oamenilor, pe care îi iubea, era numai suferinţă – durere, păcate (Matei 15, 30-31; Ioan 5, 3) fărădelege şi ameninţări la viaţa Lui – faţă de binele ce Îl făcea celor în nevoie, să-i elibereze. Următoarea Scriptură ne va uimi cum au vrut să-L „arunce în prăpastie” pe Domnul: „Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; Iar El trecând prin mijlocul lor, S-a dus” (Luca 4, 29-30). Aceasta datorită învăţăturilor înţelepte pe care le dădea mulţimilor (Luca 4, 16-28).

Cu alt prilej, iudeii au vrut să-L omoare cu pietre: „Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus S-a ferit şi a ieşit din templu şi, trecând prin mijlocul lor, S-a dus” (Ioan 8, 59), pentru că le-a spus că nu are demon şi că El este înainte de Avraam (Ioan 8, 48-58). Apoi, fiindcă fariseii şi cărturarii au fost mustraţi, atunci când au adus la Iisus o femeie prinsă în adulter (Ioan 8, 2-11) şi El le-a zis: „… Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8,7), iar ei au trebuit să plece unul câte unul (Ioan 8, 9), deoarece toţi erau vinovaţi.

Liderii religioşi şi politici ai vremii nutreau o ură şi invidie de moarte, pentru popularitatea lui Iisus: „Deci fariseii ziceau între ei: Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (Ioan 12, 19).

Stimate cititorule, cred cu tărie, că numai din aceste adevăruri din viaţa lui Iisus, relatate în mare până aici, putem afirma cu durere că viaţa lui Iisus a fost Jertfă – Crucea a fost viaţa lui Iisus, viaţa Lui a fost o Cruce! Cred că nu este o Cruce mai mare ca a lui Iisus, să vezi pe unii din fiii poporului în care te-ai născut şi cărora le-ai tămăduit bolnavii să vrea să te arunce în prăpastie şi să arunce cu pietre asupra ta! Iar Domnul le-a zis: „…Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele, aruncaţi cu pietre asupra Mea?” (Ioan 10, 32).

Deşi căutau iudeii să-L omoare, El tot mergea între ei: „Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?” (Ioan 11, 8), fiindcă voia să-i tămăduiască pe cei bolnavi şi să le dea învăţătura Evangheliei, cu putere de mântuire. El încă îi iubea, deoarece erau creaţia Sa, cu toate că ei trecuseră la împlinirea voii diavolului.

Stimate cititorule, te invit să-L însoţim până la capăt pe Iisus Domnul, pe Drumul Crucii Sale pentru noi, să putem vedea dacă cineva a dus în viaţă o Cruce mai mare decât El sau dacă S-a smerit mai mult ca Mântuitorul lumii: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8), dar şi pentru a înţelege cât a trebuit să sufere Domnul, spre salvarea neamului omenesc, plătind cu Însăşi viaţa Lui.