Home Angela Furtuna FRONTIERE (III)
FRONTIERE (III) PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Wednesday, 18 February 2015 13:11

Moto: Cam aşa mi se întâmplă de fiecare dată când ajung într-un post nou – o hartă goală sau lipsită de sens, pe care o umplu treptat cu propria mea istorie (Kiki Skagen Munshi)

Acţiunea romanului, complexă şi strati-ficată, se desfăşoară pe două coordonate temporale. Una este cea trecută, dedicată istoriei personajelor, plecând de la copilăria lor bucovineană împletită cu aluzii şi referiri la istoria României ante-comuniste şi până la starea de adulţi ce aşteaptă Revoluţia de la 1989. Altă coordonată este cea în desfăşurare, destul de imprecisă ca rezonanţă, dar asimilând într-o textură semantică originală elemente de trecut recent şi de ceea ce înseamnă perfectul simplu, cel mai românesc timp al relatării. Există o stare hibridă pe care autoarea o dă romanului său, cu aspect de jurnal în contrapunct, ce combină forme de memorialistică şi de autobiografie sau de biografii anexate, adesea şi de autoficţiune, nu în ultimul condimentate cu scurte eseuri istoric-antropologic-culturale şi texte cu definire de reportaj. Astfel, într-o dantelărie de detalii, istorii şi planuri epice intercalate, sunt construite două centre de interes: unul, exterior, se proiectează, extins, asupra personajelor, la fel cum un trecut istoric se aşează precum o plasă în jurul prăzii, aşa încât o defineşte ca un genotip, îi programează instinctele şi determinismele comportamentale şi relaţionale, dedicând-o unei tipologii. Al doilea centru de interes devine mult mai profound, pe măsură ce toate elementele de exterioritate ajung să fie reflectate şi integrate în starea de bază a naratorului la persoana I, adică autoarea, care devine astfel un fel de Forrest Gump, ce developează şi integrează, prin neutralitatea sa, prin obiectivarea cvasi-maniacală, prin personalitate proprie şi prin sensibilitate atenuată, o realitate românească parcursă cu instrumentele obiective ale etiologiei. Natura profesiei de diplomat a autoarei, cât şi legăturile sale profunde cu civilizaţia niponă, se resimt puternic şi în stilul său literar, care rămâne permanent raţional, lipsit de stridenţe, înzestrat cu acribie, cu spirit de observaţie lucid şi mania detaliului perfect, nelăsând emoţiei decât fragilitatea unei priviri cât un tăiş de haiku. Astfel, în anii duri ai dictaturii, când românii încercau să ceară ajutor Occidentului scriind la Europa liberă sau la Vocea Americii, într-o notă din Bucureşti, mai 1984, autoarea observă diverse paradoxuri româneşti. De pildă, “e greu de imaginat că te poţi ghiftui în ţara asta unde nu se găseşte nimic în magazine, în pieţe, unde sunt cozi la pâine” [1] remarcă autoarea, după vizita de pomină făcută la nişte români adevăraţi, Valeria şi Ştefan, care locuiau chiar în spatele reşedinţei ambasadorului american de la Bucureşti. Urmează o întreagă descriere a casei tradiţionale (prin comparaţie cu viaţa din blocurile depersonalizante comuniste) şi a bucătăriei specifice româneşti, foarte îmbelşugate, precum şi a moravurilor ce ţin de ospitalitate şi de respectul cumva sfios faţă de străini. Cu câteva luni mai devreme, în februarie 1984, autoarea învinge frigul din Capitală achiziţionându-şi de la magazinul pentru străini din Hotelul Dorobanţi [2] un minunat cojoc din blană de oaie, tivit cu miţoasă la mâneci şi pe poale. Dar cel mai mult o vor încălzi prietenii români, căldura bibliotecii şi a ambasadei. Există o fermecătoare descriere a acestei biblioteci [3] şi a bibliotecilor bucureştene, pe care merită să o consemnăm, dată fiind şi pasiunea noastră pentru aceste instituţii tezaur de memorie [4]: “se pare că în Bucureşti există două feluri de “biblioteci”: biblioteci de împrumut – împrumut facem şi noi, dar asta nu e decât o parte din activitate – şi “biblioteci” pe modelul nostru (american, n.m.), care au şi tot felul de programe, or astea nu par să mai fie decât cea britanică şi cea franceză. Mă întreb dacă există şi alte “Biblioteci” – cuvântul e rostit apăsat în română, se aude clar b-ul de la început. E derutant pentru un anglofon, învăţat cu library, şi pentru că magazinul din care se cumpără cărţi se cheamă “librărie” în română. Chiar nu ştiu dacă mai există biblioteci cu programe în afară de cele trei pe care le-am pomenit – va trebui să mă informez.” …Poate că, la vremea aceea, doamna Munshi nu ştia încă mai nimic despre politicile dure aplicate de propaganda comunistă în bibliotecile româneşti, unde anumite cărţi, româneşti şi străine, erau interzise sau trecute la un fond special, intens cenzurat şi la care populaţia nu avea acces, fiind lovit astfel în primul rând dreptul la informare al cetăţeanului român, prin măsurile speciale prevăzute de lege datorate dictaturii Partidului Comunist.

 

Istoria Bibliotecii Americane de la Bucureşti este una nobilă. În vremea dictaturii, clădirea a fost închiriată de la stat către Ambasada Americană, dar după 1989 ea a fost revendicată şi câştigată de proprietari, moştenitorii medicului Dimitrie Gerota, ce fusese ales, din 1916, şi membru corespondent al Academiei Române. Se pare că Ambasada SUA a întreţinut exemplar acest monument architectonic românesc din perioada La Belle Ēpoque bucureşteană. Amintirile fostei directoare a Bibliotecii Americane din epocă sunt pline de farmec [5]:

“clădirea Bibliotecii Americane e un labirint bizar de scăriţe, uşiţe şi tot felul de surprize…

Spaţiul nostru e compus din ceea ce trebuie să fi fost la origine două case ale aceleiaşi familii – pare să fie aşa pentru că sunt faţă în faţă. Ambasada Americană a construit un spaţiu de legătură între ele, în care se găsesc sala de spectacole şi garderoba. Nu-mi vine să cred că avem nu doar aparate de proiecţie de 16 mm, ci şi de 35 mm. Biblioteca e instalată în clădirea din faţa celei în care se află birourile noastre şi spaţiul expoziţional din spate, dar mai sunt tot felul de încăperi şi unghere, cum e Camera Albastră, care are şi o bucătărie ce pare să slujească mai ales de sală de petreceri pentru personal. Pamelei îi place albastrul. Am descoperit acum la etaj biroul lui Avram, înghesuit în colţul cu arcadă. Dar mai sunt încă uşi pe care nu le-am deschis…Cel puţin aici şi la ambasadă am început să mă simt ca acasă – adică tridimensional, spre deosebire de oraşul ăsta mut, care e bidimensional. Cam aşa mi se întâmplă de fiecare dată când ajung într-un post nou – o hartă goală sau lipsită de sens, pe care o umplu treptat cu propria mea istorie (sublinierea ne aparţine). Aici însă va fi mai greu…”

Imensă va fi plăcerea lectorului român de a descoperi, citind această carte, felul cum se naşte tridimensionalitatea, adică viaţa, prin asumarea istoriei româneşti de către viziunea autoarei; nu mai prejos va fi bucuria lectorului străin de a descoperi, lecturând cartea, o ţară şi un popor parcă născute să supravieţuiască prin paradox după dezastre naturale şi catastrofe politico-militare. Autoarea se raportează la un principiu din teoria haosului, prin aşa numitul efect al fluturelui, care o leagă deopotrivă de România, de America, de toate continentele lumii prin care hălăduieşte plină de generozitate şi de curiozitate:

E ciudat cum ce se întâmplă şi Africa de Nord îmi poate schimba viaţa la Bucureşti…România e atât de frumoasă şi oamenii sunt chiar prietenoşi.[6]



[1] Kiki Munshi, Şoapte în Bucureşti, Ed. Compania, Bucureşti, 2014, pp. 258-259.

 

[2] Kiki Munshi, Şoapte în Bucureşti, Ed. Compania, Bucureşt, 2014, pp. 252.

 

[3] Biblioteca Americană de la Bucureşti, atât de dragă şi nouă

 

[4] Kiki Munshi, Şoapte în Bucureşti, Ed. Compania, Bucureşti, 2014, pp. 226-227.

 

[5] Ibid.

 

[6] Ibid., p.277.

 

 

Last Updated on Wednesday, 18 February 2015 13:12
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website