"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Cartea. - M-a uluit şi emoţionat lectura volumului Şoapte la Bucureşti - apărut în 2014 la Editua Compania şi semnat de Kiki Skagen Munshi, fost oficial American în România.[1]

E romanul unei drame româneşti care începe în 1939, la mine acasă, în Bucovina, şi se încheie în 1985 la Bucureşti, fiind semnat de o americancă pentru care reconstituirea bucovinenilor, a românilor în general, precum şi a nenumăratelor lor probleme şi conflicte, a reprezentat o muncă de prelucrare a informaţiilor şi a emoţiilor altora. A trebuit să călătoresc, cu sufletul la gură, de la Bilca la Brodina, la Calafindeşti ori Ilva, prin Munţii Bucovinei, înspre Transilvania sau Ucraina ori Rusia, alături de eroii de diverse culturi ce animă cartea doamnei Munshi (sunt personaje “furate” din amintirile unor prieteni români), a trebuit să refac traseul recent al României Mici şi al României Mari din secolul trecut, ori traseul jocurilor austriece, ruseşti sau germane faţă de Bucovina, a trebuit să reciclez în mod neaşteptat unele amintiri personale extrase din arhiva emoţională a propriei mele familii bucovinene, ca să înţeleg că autoarea operează, de la distanţă, cu o logică şi o minte de fin analist, care nu face literatură sub presiunea emoţiilor localiste, cât mai ales sub pasiunea integrării multiplelor teme româneşti într-un câmp mai larg. Astfel trăită, şi nefiind făcută de un român (care ar fi putut avea dificultăţi de obiectivare, şi care ar fi putut fi, deci, încă prea orbit de sfâşierile istoriei recente), literatura despre români făcută de un american, de data aceasta se despovărează de simplificările ce ar fi putut fi provinciale şi ultra centrate pe naţional, pentru a îmbrăca frumosul veşmânt al esenţelor universale. În acest sens, tema principală a cărţii mi se pare a fi invitaţia la o meditaţie asupra frontierelor dintre culturi, dintre ţări, dintre oameni. Aceste frontiere, construite mai întâi la exterior, se dovedesc, până la urmă, greu de trecut, mai ales atunci când reuşesc să modifice conştiinţe şi libertatea de gândire, devenind prejudecăţi şi serioase obstacole interioare. Iată, aşadar, o temă necesară, având în vedere noile realităţi globaliste şi noile provocări interetnice şi multiculturale, militare ori politice în care trăim.

Frontierele interioare, gardurile, limitele, zidurile. - Probabil că au fost sute de milioane de oameni care au încercat, în Est, să scape de sub politicile impuse de Stalin țărilor ocupate, între care și țara noastră. Omul de Oțel și Sovietele au adus peste tot, însă, regimuri politice dure. Nicio țară ocupată de ei nu a reușit să se elibereze prin ea însăși, căci ţările erau doar nişte aglomerări umane ce trebuiau pedepsite şi luate în posesie, iar noi, oamenii, eram victimele în bloc ale unui război global.
Aşa se face că am rămas captivi, aici. Reprezentam popoarele puse la dispoziția unui bazin politic ce experimenta lipsa de libertate și lipsa drepturilor omului și cetățeanului la scară planetară. Puțini dintre noi au reușit să iasă în lumea liberă, evadând, fugind, aruncându-se în aventura exilului. Prea puțini. Majoritatea am rămas închiși și împrejmuiți cu un gard de după care am privit, am pus la cale istorii şi visuri, am creat speranţe deşarte, am urlat și am plâns, am arătat că e nedrept şi e tragic, am strigat și am șoptit, am cerșit și am rugat, am meditat, am scris şi am repetat povestea slaviei, am irosit zeci de generaţii, am urcat în ceruri de milioane de ori, am cântat cu voci din ce în ce mai stinse, am sperat fără iluzii, am împietrit și am încremenit. Nu doream decât libertate. Majoritatea am rămas în cămașa de forță a propagandei, ca un ham așezat direct pe creier. Am rămas astfel, statui umane de piatră, precum zborurile îngheţate ale picăturilor de apă surprinse de un mare îngheţ sosit în viteză.
Mă gândesc acum cu uimire la faptul că nu am putut fi uciși de tot, că nu ne-am pierdut omenia și mințile, deși cu vremea am rămas în urma altora din lumea liberă, ca niște persoane cu dizabilități socio-politice; am învățat cu timpul cum este să nu avem drepturi, ci numai traume și spaime, elanuri înăbușite și fericiri de oameni chinuiți. Suferim și azi de sindromul cuștii, ca la 18 ani (prin 1974), iar față de victimele care au pierit în închisori și în gulag am dezvoltat, ca oameni "liberi", complexul supraviețuitorilor. De ce, adică, noi am supraviețuit, iar ei nu? Mai bine să fi murit noi, și să nu fi pierit ei, la fel de nevinovați ca și noi. Timpul libertății a avut numai nuanțe culturale sofisticate. Noi mâncam pâine intermediară sau albă, ei mâncaseră mămăligă de rumeguș. Noi ascultam deja Beatles și auzeam discuții despre Clauza națiunii celei mai favorizate, ei muriseră pe prici sau în beci, pe front sau în marș, pe muzici din Internaționala. Noi atinseserăm și nuanțe umane sofisticate, ca exemplu masca de bizari, drogați și meschini, ei fuseseră irosiți ca devotați cauzei, eroi, martiri, îngeri și inocenți. Noi, concepuți într-un lagăr de muncă forțată, ei, cuibăriți ca viermii în covata Revoluției din Octombrie.

Oare gardul acesta dintre eternii "ei" și eternii "noi" va cădea vreodată? Zidul acesta va fi vreodată sfărâmat? Îl va smulge cineva sau ceva din noi?
Sau poate că gardul-zidul a fost anume conceput ca să devină un gard viu, care crește în carnea noastră, fie mai mult înăuntrul nostru, fie mai mult către înafară, și astfel producând două feluri de ființe: cele condamnate să rămână "aici", și cele mereu alungate "dincolo"?

În realitate, când un popor e împărțit prin divizare politică de tipul totalitarism versus democrație, printr-un astfel de gard viu, constituit din mentalităţi segregaţioniste ferme, niciunul din locuitori nu va putea fi vreodată liber, pentru că fiecare om funcționează prin reflectarea în ceilalți semeni. Nimeni nu se poate naște atât de singur și de liber încât să nu empatizeze cu durerea celuilalt. Noţiuni ca aici şi dincolo, eu şi celălalt, identitatea mea şi identitatea ta, trebuie reanalizate, redimensionate, veghind ca nici culturile care le îmbracă să nu intre în coliziune. (va urma)



[1] Kiki Skagen Munshi, Şoapte în Bucureşti, Ed. Compania, Bucureşti, 2014.

st1\:*{behavior:url(#ieooui) } /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-priority:99; mso-style-qformat:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin-top:0in; mso-para-margin-right:0in; mso-para-margin-bottom:10.0pt; mso-para-margin-left:0in; line-height:115%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Calibri","sans-serif"; mso-fareast-font-family:Calibri; mso-bidi-font-family:"Times New Roman";}