Home Angela Furtuna Despre creative politica si replicarea puterii
Despre creative politica si replicarea puterii PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Thursday, 25 September 2014 16:14

Relaţia dintre politică şi oameni – făuritorii de iluzii personale şi colective – nu mai poate fi justificată, în plină epocă a globalizării, decât de specia fantasticului. Aşadar, pentru a înţelege astăzi realitatea politicului şi a puterii prin intermediul toboganului diacronic şi al şocurilor viitorului, administrarea în doze terapeutice de S.F. şi de fantastic poate fi un catalizator şi poate reprezenta opţiunea ideală. Puterile politice se definesc şi se nutresc la ora actuală mai mult prin virtualitate, prin arma media şi hipnoza de grup, precum şi prin accelerări - la care concură şi intensificarea unor iluzii colective - către un accident originar, în maniera teoriilor lui Paul Virilio. Vorbim azi cu mai multă nonşalanţă de puteri, ca viziuni holistice. Care e locul nostru pe această scenă?

 


Puterile politice româneşti şi europene au traversat în istorie nenumărate etape de paradox şi de enigmatic. Invizibile conexiuni culturale, filosofice, geo-strategice, militare şi fantastice ne-au ţinut laolaltă, printr-o fractalizare uluitoare a paradigmelor istorice desenate de creativitatea politicului şi a ideologiilor la scară planetară şi continentală. Teoria haosului, aşa cum a fost ea formulată de Lorenz în 1960, pare că guvernează evoluţiile noastre comune, deşi atât de inegale, conform principiului că există o ordine asunsă în orice evoluţie aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. Din această perspectivă, istoria românilor are la bază acele tipuri de conexiuni care susţin în lumea ştiinţifică şi filosofică efectul fluturelui: "Mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosferă se va schimba. Peste o lună poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea." Astfel au apărut, bunăoară la noi, prin polenizări culturale la scară globală, dorinţele politice de unificare a principatelor şi de formare a statului naţional unitar. Dacă ar fi să privim înapoi, prin prisma începuturilor şi a efectelor conjuncturale, am ajunge la concluzia că istoria noastră e, adesea, şi cauza, dar şi victima colaterală a istoriei altora, ceva mai tari, mai endemici şi mai sofisticaţi. Oficial, noi nici nu avem încă o istorie scrisă satisfăcătoare, pentru că nu am prea ştiut să ne preţuim memoria şi martorii de bunăcredinţă. Aşadar, nu am conservat cumsecade fenotipul cultural şi mnezic care ne justifică genotipul identitar. Pe de altă parte, pe harta lumii, ne-am împiedicat mereu printre coloşii cu picioare de lut ai istoriei. Parcă loviţi noi înşine de cecităţi temporare, ori am fost striviţi de ei, ori am devenit robii proiecţiilor acestora. Totul, în această uriaşă maşinărie globală de vise a istoriei şi a politicului, pare o nebuloasă pe care se poate broda la nesfârşit: desenul ieşit în efigie reprezintă, de obicei, ficţiunea învingătorilor, adesea nişte veritabili nebuni şi tirani. Un exemplu benign: mergând pe siajul naşterii modernităţii româneşti, aflăm filacterele şi tentaculele unor istorii particulare europene, cum, de pildă, a fost pacea preliminară de la Villafranca, din 11 iulie 1859. Aceasta a survenit după armistiţiul intervenit între Napoleon al III-lea şi Franz Joseph, care a pus capăt războiului franco-piemontez asupra Austriei. Momentul a permis puterilor să-şi reîntoarcă atenţia asupra Dunării de Jos, deci şi asupra românilor ce se frământau, şi la vremea aceea, cum şi astăzi, între mit şi realitate, parcă neştiind nici ei pe ce lume sunt şi încotro să o ia. Italia începea să se unifice, alţii în jur aşişderea, iar în final conjuncturile acestea favorabile au condus şi la actul Unirii Principatelor Române. Fluturii europenilor au transmis, deci, la vremea aceea, aripilor româneşti, o sincronizare a energiilor care a dus şi la unitatea noastră. Fantastică mutare a imaginarului, întotdeauna imprevizibil!


La fel a operat magia de tipul S.F. în cazul următor. La finele deceniului al nouălea, alegerile libere din Estul Europei şi din România au condus mai degrabă la restaurarea structurilor şi a mecanismelor statului totalitar decât la invenţiuni democratice. A existat o teamă uriaşă de schimbare, pentru că şi în România, precum în toate fostele colonii ale Moscovei ori în alte spaţii alocate dezvoltărilor comunitarde, orice om care gândeşte altfel e perceput ca duşman. Consecutiv, e izolat, anihilat şi chiar eliminat social, moral şi fizic. În ultimul sfert de veac, mecanismele de augmentare a forţei elitelor totalitare s-au reprodus cu eficienţă, s-au colorat sub diverse stindarde şi instituţii, inducând în toate câmpurile politice aşteptări din zona de déjà vu, politici din spaţiul extrasenzorial al perestroikismului parapsihologic iluminat, precum şi tactici din sferele de propagandă ale omului nou. Nu degeaba în 1998 Frydmann, Murphy şi Rapaczynski au inventat formula “capitalism cu o faţă de tovarăş”…Iar ieşirea din acest metabolism politic s-a dovedit a fi fost imposibilă, fiind percepută ca un fel de exorcizare de lux, căci riturile catarctice sunt în primul rând practici negative, bazate pe abstinenţă. Or, nu a fost cazul ca în spaţiile noastre cineva să simtă bucuria de a-şi face comrade seppuku sau de a se simţi vinovat pentru ceva. În fond, nici măcar Proclamaţia de la Timişoara, care ceruse în martie 1990 vindecarea sistemului românesc prin meditaţie şi prin abţinere de la adoraţia vinovaţilor, nu a fost adoptată de un popor care dă dovadă nu numai de virtuţi mioritice nobile, dar şi de un masochism creator. Mai mult, în faţa agresivelor operaţiuni media de spălare a creierului, populaţia s-a dovedit a fi un medium cuminte şi ascultător. Acţiunea Media contra medium a reuşit în România. Oare a fost un reflex voluntar de apărare colectivă prin amnezie anterogradă, sau o involuntară reconciliere cu trecutul? Între timp, nevinovăţia a devenit o profesiune onorabilă, bine plătită, recompensată cu fotolii de parlamentar şi cu drepturi legiuitoare. Astfel a început S.F. – ul nostru contemporan, de abandonare în braţele noului eşec colectiv.


Văzute şi din alt unghi, relaţiile dintre politic şi fantastic pot fi descrise ca surprinzătoare, inovative şi foarte intime. Partea fantastică şi de science-fiction a puterii politice din statul post-modern în lumea globalizată urcă dintr-un disperat filon individual de salvare. Omul de rând rămâne lipsit de apărare, după ce îşi cedează puterea personală unor grupuri ce se legitimează prin tehnici de persuasiune demagogice în scopul imaginar de a consolida civilizaţii politice din ce în ce mai utopice şi ascunse, camuflând democraţia în spatele unor interese non-etice. Puterea astfel adjudecată se întoarce chiar împotriva omului care a creat-o prin sacrificarea puterii şi a libertăţii sale individuale. Iar acesta, pentru a se apăra, recurge la proiecţii aspiraţionale legate de natura distructivă a politicului. Păcălit în faţa puterii organizaţionale ce se întoarce împotriva lui, omul recurge la imaginarul existenţial ştiinţifico-fantastic de uz personal, ca utopie care nu-l mai poate vătăma, în orice caz nu în măsura în care o face utopia politică. În ultimă instanţă, el nu numai că recurge la S.F. pentru a supravieţui, ci chiar devine la rândul lui un personaj fantastic, o curiozitate, o piesă de muzeu aproape inutilă în ecuaţia puterii.


Atunci când a inventat termenul de ad-hocratie, pus în circulaţie şi la noi în 1973, odată cu editarea cărţii Şocul viitorului în limba romană (Ed. Politică) ( în original Future Shock, 1970, Random House, NY, ulterior dezvoltat de Robert Waterman Jr., Adhocraţie), Alvin Toffler consacra un concept - adhocraţia - care se opune birocraţiei. Teoreticianul avea în vedere ideea unui management suplu, bazat pe decizii ad-hoc, propice vitezei de dezvoltare preconizate în viitor (care astăzi, după 40 de ani, deja a devenit trecut). Entuziasmat mai ales de găselniţa teoretică bazată pe calambur, Toffler s-a grăbit să introducă în circulaţie teoria sa, deşi încă neverificată, dar mai mult pentru spectaculosul din ea. Cărţile sale au avut un succes imens, dar nu au întârziat să apară nici contradicţiile care o negau, izvorâte din vulnerabilităţile teoretice şi din lipsa de experimentare, căci autorul nu anticipase că, în toate societăţile umane, indiferent de caracterul lor politic, totalitar sau democratic, birocraţia va putea trăi simultan cu adhocraţia, şi încă prin conotaţiile lor negative (Toffler tratase, în carte, cele două concepte, că pe două stări ce se exclud), generând catastrofe; un exemplu - cele două concepte, mai ales prin consecinţele lor negative, funcţionează din plin în România actuală (în managementul economic, politic sau educaţional şi de toate felurile), iar de această realitate orwelliană profita lipsa de profesionalism şi improvizaţia. De aceea societatea românească a devenit imprevizibilă, neguvernabilă, indefinibilă, uşor de manipulat şi fără asumpţii valorice. O birocraţie fidelă numai corupţiei face casă bună cu o adhocraţie confiscată de proştii veleitari şi de oligarhi. Ceea ce iese de aici se vede cu ochiul liber: un dezastru.


Da, politica poate duce la dezastru, atunci când latura ei de proiecţie fantastică o scoate înafara logicii pentru care a fost iniţial creată: anume, după Hobbes, în Leviathan, explicaţia raţională a apariţiei politicului este de a apăra ceea ce echilibrul de forţe decide că reprezintă binele public şi agregarea intraspecifică pentru o comunitate de interese şi de divergenţe proiectate în interiorul unei civilizaţii.


Actorii politicului din viaţa reală şi creatorii politicului ştiinţifico-fantastic reprezintă două categorii care operează în baza unor axiome ce nu se întâlnesc niciodată: politicienii, mai ales cei din România, trag de timp cât pot şi se livrează unor strategii histrionice imorale, cu scopul precis de a lovi de nulitate consecinţele antisociale şi corupţia conţinute în faptele lor, în timp ce creatorii de paradigme politice fantastice se plasează în alt plan şi drămuiesc fiecare clipă, cunoscând perspectiva apocaliptică a contracţiei temporale şi a anulării totale a timpului tuturor datorită efectului de rezonanţă Schumann. Finalmente, dacă România va supravieţui politicii globale accelerate din timpurile noastre, e sigur că politica şi diplomaţia românească vor fi trecut testul de imunitate faţă de virusul exterminator de civilizaţii: principiul bellum omnium contra omnes, care operează şi în interior şi în exterior. Dar o atare victorie ar fi o întâlnire fericită a politicienilor români cu fantasticul politic salvator, şi ar reprezenta, în plus, o minune, una din puţinele care ne-au salvat, în istoria eşecurilor noastre politice, de la dispariţie.

Angela FURTUNĂ

Septembrie 2014

 

Last Updated on Thursday, 25 September 2014 16:14
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website