Tipărire
Categorie: Angela Furtuna

Toate-s vechi şi nouă toate, în politica românească, unde numai generaţiile s-au schimbat, nu şi moravurile, cum nici armătura psihologică. Omul politic român e definit, de veacuri, de valori omeneşti constante, dar uimitoare sunt aceste trăsături de caracter, aceleaşi fiind ele şi pe vremea lui Caragiale, şi în interbelic, şi în regimurile totalitare…ca şi azi. Totul pare fixat deja în codul genetic românesc. Oamenii de caracter nu pot rămâne în politică. Pentru a demonstra acest lucru, să luăm una din zecile de mărturii publicate în presa anilor ’30: emblematic rămâne articolul scris de avocatul-poet Demostene Botez în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, în iarna lui 1928.

 

Cum este omul politic român, în versiunea lui Botez?

- Radiază de fericire. El e împărţitor de fericire colectivă. (Deci, un hipomaniacal ultraenergizat…) “Omul politic zâmbeşte în dreapta şi în stânga, Această atitudine beată şi neutră este masca lui predilectă. Omul politic trebuie să arate că-i merge bine, fiindcă altfel e părăsit. Cu dânsul nu e nimeni din milă. El e împărţitor de fericire colectivă şi trebuie să aibă de unde da. Zâmbetul e o supapă pentru prea-plinul fericirei”.

- Dichisit cu fineţuri vestimentare. (Actor cu recuzită socială de lux…) “De obicei, apare înfăşurat în blană somptuoasă. Trebuie să dea impresia unui om cu stare bună”.

- Servitutea supuşilor, slugărnicia şi linguşeala lor, îi crează o aură mesianică. (Narcisic constituţional, nu o refuză niciodată…) “I se strigă: Ura!, Să trăiască!, Trăiască şeful!, e apucat de fundul pantalonilor şi dus pe sus, e privit cu atenţie imbecilă de servi tâmpiţi care vor să înţeleagă ordinal stăpânului din gesturi, înainte de a fi spus; e adulat. Şi el suportă toate acestea fără scârbă, ca pe ceva cuvenit şi hotărât de destin…”

- Când i se urcă adoraţia slugilor la cap, începe delirul lui de grandoare: se crede Mesia, unsul lui Dumnezeu…”E aclamat. Omagiile acestea sgomotoase se suportă cu capul plecat, ca o fatalitate, să se simtă în gest povara unui destin greu de superioritate; sau, cu capul ridicat şi cu privirea în plafon, într-o atitudine nemişcată, pentru ca poporul să te simtă superior…”

- E profetic în discurs apocaliptic: “Ne-aşteaptă vremuri grele…Acestea se spun cu un aer care să dea a înţelege că omul politic ştie în fond totul, dar că astfel sunt împrejurările încât nu poate spune lucrurile deschis”. (Astăzi, stilistica aceasta a ajuns departe, la conspiraţionism şi manipulare neruşinată). “Poporul însă înţelege aceasta şi nici nu vrea să i se spuie mai mult. În el tresaltă atunci o mândrie energică…” (Iar omul politic de azi jubilează când dă impresia că serviciile – devenite în imaginarul colectiv un fel de oracole – îl deservesc cu bunăcredinţă şi nu-l vor trăda, de dragul ţărişoarei…).

- Alaiul, mafia, haita, camarila sunt nelipsite, ca la nuntă sau ca la înmormântare. “Omul politic trebuie să aibă întotdeauna un grup în urma lui. E un om cu coadă, ceea ce nu înseamnă că-i singura asemănare cu maimuţa. La el, coada intră chiar în definiţie”.

- Singur? Înseamnă că e expirat sau mort. “Un om politic izolat nu se poate concepe decât la cimitir sau după 12 ani de opoziţie. Altfel, de îndată ce n-are coadă, nu mai există om politic, ca şi cometa. Chiar dacă este ridicat, fără această anexă cade, ca smeul”.

- Nu e făcut de femeie şi de bărbat, ci creat din popor, ţară şi naţiune. “de cele mai multe ori omul politic este fiul Poporului, al Ţării întotdeauna şi al Naţiunei câteodată. Vă închipuiţi cât e de importantă această rudenie, mai ales în politică”. (De aici, probabil, ajung mulţi politicieni astfel că n-au mamă, n-au tată).

- Poate exaspera electoratul, dar momentul trezirii din vrajă vine întotdeauna prea târziu, pentru că omul politic român e nu numai supranatural, ci şi deasupra legilor…”Şi cu toate acestea, exemplarul acesta de imbecil inconştient, lada asta de locuri comune, decide de soarta dumitale, şi de a mea, şi de a tuturor, fiindcă nu se întreabă nimeni de ce?”

Uimitorul spirit critic de tinereţe - dovedit în articolul unde, în 1928, face portretul robot al politicianului român - nu i-a folosit lui Demostene Botez: deşi avocat şi practicant de profesii liberale în anii ‘30 şi ‘40, după 1944 devine poet comunist de convingere, chiar propagandist cultural şi formator de lideri politici, iar cu timpul îmbracă haina non-critică şi non-etică, a cecităţii politice, prin înregimentare. De la criticul inspirat al bestiarului politic autohton, Demostene Botez va deveni el însuşi, sub comunism, un specimen de zoon politikon emblematic pentru România. Nu numai spiritul critic şi cel etic l-au părăsit, ci şi talentul poetic. Omul şi poetul devin una cu animalele politice ce mişună prin istoria naţională.