"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

„The noise doesn’t matter. Truth was said. We won!” (Monica Lovinescu, December 18, 2006)

Porţile Adevărului. Damnatio memoriae. Ideologie şi literatură. Originile Răului. Trădarea intelectualilor. Disoluţia instituţiei disidentului. Saudosism autoimpus. România Liberă de hârtie
.


Seara de Florii a acestui an 2008 ne-a lăsat mai săraci cu un simbol al conştiinţei româneşti nearestate: a murit, la aproape 85 de ani, departe de ţară, într-un spital din Paris, Doamna Monica Lovinescu. Dincolo de toate vorbele mari care s-au spus în ultimele săptămâni (dar numai cu această ocazie a decesului şi mai ales de către cei care în timpul vieţii sale au nesocotit cu vocaţie semnele valorii profesionale şi morale ale scriitoarei şi jurnalistei dispărute), prefer să îi dau dreptate îndeobşte lui Nicolae Manolescu, ce spunea încă de acum 13 ani: „m-au legat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca un mare respect şi o mare iubire. Le voi rămâne îndatorat toată viaţa pentru exemplul de curaj şi onestitate pe care mi l-au oferit. Si îi voi iubi toată viaţa.” Îi voi iubi, la rândul meu, şi voi avea grijă ca această dragoste să rămână o profesiune de credinţă pe care o vom transmite şi tinerilor ce vin. În vremuri de gravă dezaxare a umanităţii, mentorul spiritual cel mai bun rămâne Dumnezeu, deasupra oamenilor, dar Maestrul de morală şi gândire literară nu poate fi altul decât un mare iubitor de adevăr şi de onestitate. Monica Lovinescu a fost un astfel de om rar, pentru că niciodată nu a obosit să ofere şi să pretindă şi de la contemporanii săi curaj şi demnitate: „pentru adevăr nu e niciodată prea târziu…” pentru că nu trebuie să obosim a fi „ucenici la porţile Adevărului”.

Voi stărui mai ales asupra meritului cel mai înalt al Monicăi Lovinescu: neodihna de a problematiza şi de a pune în discuţie sau de a participa la dezbaterile de idei capitale pentru vremurile noastre, în chiar centrul parizian al elitelor culturii europene, meditând asupra marilor teme ale întunecatului secol al XX-lea: Răul, totalitarismul de dreapta sau de stânga, diversele trădări cu accent special pe trădarea intelectualilor…dar mai ales profilaxia acestor maladii ale istoriei, analiza felului în care omenirea se poate apăra de repetarea marilor tragedii colective: „totalitarismul stă […] în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nicio cămară a sufletului şi a minţii tale.” La trecerea către mileniul al III-lea, Monica Lovinescu avertizase că „între camera de gazare nazistă şi canibalismul descris în spaţiul concentraţionar comunist de un Martcenko, răul şi crima şi-au păstrat acelaşi statut sălbatic, dar, în acelaşi timp, au fost aduse la ceasul tehnologiei celei mai avansate.” Necontenită a rămas uimirea Monicăi Lovinescu în faţa cacealmalelor politice şi a pasivităţii cu care Estul Europei şi mai ales elitele româneşti au primit şi continuă să primească palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul că nu se vând cărţile care ne analizează trecutul poate proveni din mizerie. Dar că nu se scrie despre ele, că nu sunt înregistrate după valoarea lor excepţională, dezvăluie o altă mizerie: intelectuală şi sufletească. Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înţelege ce ne-a fost dat să trăim. N-avem cum să fim „răzbunaţi” dat fiind că sabotăm şi martorii, şi istoricii.” Acceptarea Monicăi Lovinescu în elita intelectuală veritabilă a secolului al XX-lea a rămas o chestiune dificilă, dar tipică pentru lumea misogină în care trăim, şi în care majoritatea gânditorilor se codesc a trata prea tranşant problema majoră a „Esenţialei identităţi dintre fascismul negru şi fascismul roşu”, aşa cum a enunţat-o Revel: „Nu văd de ce negaţionismul şi contestarea existenţei crimelor împotriva umanităţii ar reprezenta delicte penale doar atunci când e vorba de crimele naziste, nu şi de cele comuniste.” Mi se pare evident faptul că există întotdeauna adevăruri pentru care lumea nu este încă pregătită să raţioneze cu calm şi înţelepciune, iar unul dintre aceste adevăruri a fost şi pentru Monica Lovinescu un fir de gândire călăuzitoare pentru care contemporanii săi nu sunt încă pregătiţi şi nu sunt încă despovăraţi de vinile istorice fierbinţi. „Richard Pipes, celebrul istoric american, n-a sfârşit a se mira de primirea ce i s-a făcut la Universitatea din Ierusalim cu prilejul unui colocviu asupra revoluţiei ruse, atunci când a afirmat ceea ce i se părea o evidenţă, şi anume că sistemul comunist a furnizat nazismului modelul Statului poliţist cu Partid unic.”, spune Monica Lovinescu în „Negaţioniştii de stânga”, p.112-113, Diagonale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002. Efortul Monicăi Lovinescu şi al altor intelectuali europeni (din ce în ce mai puţini, însă) de a asemăna cele două totalitarisme i-au adus mulţi duşmani în viaţă şi chiar nemeritate acuze de antisemitism, dar au aureolat-o şi ca martir pentru posteritate. Lupta aceasta în care Monica Lovinescu s-a angajat total este totuşi esenţială pentru terenul democrat al drepturilor omului din mileniul în care am intrat. Însăşi originea răsăriteană a scriitoarei i-a canalizat cercetarea şi atenţia înspre recucerirea demnităţii poporului român şi a Estului, traumatizate cu sălbăticie de două ori: o dată, de sclavagismul instalat aici prin bolşevizare şi, a doua oară, după 1989, prin trădarea Europei care a refuzat să pună presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptând însă atitudinea de a „suporta mai uşor comunismul decât anticomunismul, declarat mai departe „visceral” şi „primar”.

Mesajul esenţial al Monicăi Lovinescu rămâne acela de a părăsi falsele teme ale istoriei, şi de „a nu mai căuta vinovaţi printre inocenţi”, în schimb de a ne feri de confuzii, preluând formularea istorică a lui Alain Besançon făcută la colocviul „De la disidenţă spre democraţie”: „Cea mai mare surpriză din postcomunism a fost că el n-a făcut obiectul unei damnatio memoriae. Nazismul, când a fost zdrobit, a provocat o reacţie de oroare universală, perfect justificată şi care, încă în zilele noastre, îşi păstrează toată vigoarea. Trimitem mai departe în închisoare nişte nonagenari inculpaţi pentru că au participat, deseori ca subalterni, la acţiuni mai mult sau mai puţin groaznice … În acelaşi timp, însă, pentru sistemul sovietic, Occidentul a cerut o amnistie, şi nu doar Occidentul, ci şi lumea sovietică. În toate ţările din Est s-a invocat iertarea. Or iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remuşcări. Dacă nu sunt exprimate remuşcările iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că instalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic…De altminteri amnistia a fost imediat urmată de amnezie. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experienţa comunistă a făcut mai mulţi morţi decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele şi spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viaţa a zeci, sute de milioane de persoane … şi imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt nazismul apare astăzi celor mai mulţi ca o monstruozitate morală excepţională, însă, în acest timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se consideră responsabil.”

Monica Lovinescu a lăsat un mesaj pentru istoricii, sociologii, politicienii, filosofii, „analiştii media” actuali: logica dublă a secolului trecut, construcţia politică şi culturală bazată pe schizoidia criminală, trebuie abandonate. De dragul acestui adevăr şi al stabilirii raporturilor corecte între oameni şi între ţări, Monica Lovinescu a sacrificat o carieră de scriitoare genială. Dar ea a considerat că este mai oportun să avertizeze: dacă logica dublă, a abuzatului politic şi a abuzatorului legitimat, continuă la scară largă şi nu sunt sancţionate, atunci tragediile cu care ne vom confrunta vor fi din ce în ce mai cumplite, după cum spusese odată şi Noel Bernard, directorul postului Europa Liberă (citat de Nicolae Manolescu în „Posteritatea unor efemeride”, România Literară, nr.8, 8-14 martie, 1995) care observase şi faptul că istoriile se repetă, iar „Viitorul va fi întotdeauna cert (şi mincinos, n.m.), în timp ce trecutul – imprevizibil”.

Această idee nu va fi niciodată suportată de marii tirani care conduc lumea şi cărora şi fragila scriitoare şi jurnalistă română Monica Lovinescu li s-a opus. Cu dragoste nedezminţită faţă de România şi faţă de români li s-a opus.

La ceasul despărţirii, nu pot lua cu mine mai departe decât modelul în efigie morală al Doamnei Monica Lovinescu înscriindu-l asupra Cenacului „Monica Lovinescu”. Pentru noi generaţii de conştiinţe, vom duce mai departe flacăra iubirii de adevăr primită în dar de la marea luptătoare afirmată timp de decenii, în diaspora românească, pe tărâmul ideilor şi al paradigmelor esenţiale pentru omenire.


Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.