Angela Furtuna

Studiul comparat efectuat de Monica Lovinescu pe modelul sovietic şi pe cel românesc sub totalitarism (relaţia dintre criteriile intrinseci ale esteticului, ale culturii şi ale literaturii, pe de o parte, şi demisiile morale şi restrângerea câmpului literar, efectele teroarei, lipsa instinctelor libertăţii în expresia literară, pe de altă parte): cele două culturi au vârste diferite, tânără fiind cea română. Era poate firesc, tocmai de aceea, ca pregătirea literaturii române pentru prima sa mare diviziune culturală să inducă necesitatea unui curent de instituire, în care eticul şi militanţa să fie vectori ce definesc o identitate în numele căreia pot fi ulterior abordate obiectul cultural, saturaţia sa estetică şi perspectiva axiologică. Tocmai de aceea, analiza stărilor de urgenţă impuse de relaţia dintre scriitor şi Putere sub totalitarism devine un revelator valabil. După ce trece în revistă cei doi factori care au stat la baza demisiilor etice ale intelectualităţii ruse („Motivele nerezistenţei? Primul ar ţine de temperamentul rusesc: lipsa unei tradiţii a libertăţii şi chiar lipsa gustului pentru libertate. […] Al doilea motiv – şi aici Soljeniţîn se întâlneşte cu Hannah Arendt – stă în faptul că teroarea în Uniunea Sovietică a fost dezlănţuită nu atât împotriva vinovaţilor, cât împotriva nevinovaţilor. După Hannah Arendt, aceasta este caracteristica dintâi a sistemului totalitar: arestarea inocenţilor” [1] sau, după Vladimir Tismăneanu, forma de expresie cea mai tipică pentru o religie politică, definită de triada miracol, mit şi magie [2]), Monica Lovinescu meditează la similarităţile dintre această temă cu variaţiuni sovietice şi situaţia din România, unde mecanismul formării omului nou a fost oarecum identic, metodele şi factorii favorizanţi reiterându-se, în circumstanţe aproape neschimbate. Identice, prin urmare, atunci când ţin de natura umană şi de consideraţiunile antropologice sau culturale. Dar nu şi când e vorba de condiţiile politice: României, aşadar, i s-a implantat totalitarismul de acest tip, cu tot cu premizele sale marxizante, leniniste, staliniste şi bolşevice, în scop de puniţiune, mai întâi ca stat ce avea de plătit datorii de război. Iar între mecanismele de psihopatologie politică ştiute, care au operat nemijlocit în Uniunea Sovietică şi în România, se numără alterarea proceselor cognitive şi de decizie, etice şi de responsabilitate, prin funcţionarea programării neurolingvistice furnizată de ideologie şi de limba de lemn, fie prin inducerea unui psitacism irepresibil, fie prin alterări ale funcţiilor uzuale ale limbajului şi ale proceselor decizional-cognitive, prin inocularea primatului utopiei asupra raţionalităţii [3], [4]. Încă din anii `60, continuând şi în `70 şi după, Monica Lovinescu sesizează alterarea mentală indusă de limbajul propagandistic: „nu ştiu exact cum am putea răscumpăra anumite cuvinte pentru a scrie despre Soljeniţîn[…] Ar trebui ca „mărturie”, „martir”, „curaj”, „adevăr” să sune ca în prima zi când au fost rostite, să nu fi fost uzate nu numai de atâta literatură, dar şi de atâta rea-credinţă şi demagogie. Pentru că azi, în Uniunea Sovietică, Alexandr Soljeniţîn clădeşte o etică prin fiecare din gesturile şi cuvintele sale. Drept care ale noastre ni se par aproape de prisos. Dar poţi să nu scrii despre Soljeniţîn?” [5] .

Acest mecanism al inseparabilităţii dintre etica existenţei şi etica raportată la instituirea literaturităţii – deci la estetică –, în condiţiile regimurilor totalitare (în care libertatea de exprimare este expusă cu maximă rigoare), s-a aflat în atenţia Monicăi Lovinescu, în numele unei vocaţii a libertăţii de expresie, fără ca autoarea să se îndepărteze, de fapt, de mecanismele literaturii propriu-zise şi fără a genera ideologie. Mai degrabă a fost generat în jurul ei un nemeritat halou ambiguu, cu menirea de a-i delegitima judecăţile de valoare, tocmai datorită faptului că a fost şi un militant anticomunist vocal, susţinut şi recunoscut de Occident, iar împotriva ei a funcţionat o propagandă asiduă a sistemului comunist de la Bucureşti, slujit şi de numeroşi scriitori, jurnalişti, critici şi pedagogi, cu misiunea de a induce ideea că normalitatea s-ar afla numai în România comunistă, ultranaţionalistă, controlată de partidul-stat, decuplată de la spiritul critic, iar exilul românesc ar fi doar un apendice oricând invalidabil. Monica Lovinescu a trăit în plină epocă a contestării şi a revoltării Estului împotriva totalitarismului sovietic, în timp ce România a fugit din calea acţiunii pentru libertatea conştiinţei şi a creaţiei [6]: „la noi, se lucra cu migală la cuvânt, se încerca saltul în contemporaneitate nu prin tematică, ci prin forme. Din zbuciumul intelighenţiei răsăritene se năştea o contestare radicală. Şi doar câteva opere de valoare universală prin simbol mai mult decât prin şlefuire de imagini. Soljeniţîn, Pasternak, kafkaismul integrat în universul comunist de către Tibor Dery, umorul negru al lui Mrozek, interminabila procesiune de îndoieli la un Andreievski. În acest timp, la noi, nicio operă cu astfel de dimensiuni deoarece marile accente nu se obţin prin ignorarea unei obsesii. Şi cine poate tăgădui că noaptea adâncă a stalinismului reprezintă obsesia majoră atunci când te întrebi asupra condiţiei omeneşti şi te înfiori de treptele pe care a coborât în acest miez întârziat de secol. Nici o operă majoră deci. În schimb generalizarea talentului. Pluralul acesta înlocuind singularul reprezintă originalitatea cazului românesc. În uitarea astfel pogorâtă peste trecut, morţii mor a doua oară”.

Într-o ţară dominată de stalinism, totul venea de sus: dreptul la un nume, dreptul la vizibilitate (omerta stalinistă funţionează şi azi în lumea literară românescă, n.m.), dreptul la memorie. De sus se decidea, prin mecanismele cenzurii, ce era realitate şi ce nu. Deci şi ce avea dreptul că intre în atenţia fabricantului de estetică şi ce nu. [7] (Nu este, de aceea, întâmplătoare, graba multor confraţi de azi din literatura şi critica românească, de a anihila eforturile mnezice de bună credinţă prin care operăm asupra trecutului recent, ce scoate la iveală abdicări deopotrivă estetice şi etice neaşteptate, n.m.): „În uitarea astfel pogorâtă peste trecut, morţii mor a doua oară. Nu li se dă un nume sau un statut de victime decât atunci când se hotărăşte de sus. Şi, fiind aleşi de sus, nu poate fi vorba decât de morţi cu carnet de partid. Ceilalţi, care n-au avut legat de fiinţa lor firul roşu, al supunerii comuniste, putrezesc mai departe în uitare. Poate că niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva în istoria României fertilă totuşi în încercări şi nefericiri de tot felul: România nu mai are morţi. Cimitirele reale sunt acoperite de giulgiul tăcerii. Fiecare a murit de două ori, odată în celula de închisoare sau pe pământul umed de la canal, a doua oară în amintirea care i se refuză”. Prezentul îi dă dreptate autoarei care deplânge efortul multora de a institui amnezia şi asupra generaţiilor de după 1989 [8]: „Cât despre supravieţuitori, ei se pot întoarce dacă acceptă aceeaşi lege a uitării: pocăiţii de inocenţa lor, muţi asupra trecutului, punându-se pe ei înşişi între aceleaşi paranteze ale camuflării. E ca o convalescenţă care n-ar fi fost precedată de boală. Ca un sanatoriu transformat în vilegiatură. Ca ceva nefiresc şi ameţitor în care raţiunea îşi pierde drepturile ei elementare de a porni de la cauză pentru a ajunge la efect. Trecutul e absorbit de neant, iar condeiul fuge în acest timp pe hârtie spre a umple neantul de vorbe.

Frumoase aceste vorbe – se naşte o literatură şi acest fapt reprezintă aproape un miracol – dar neesenţiale pentru că paranteza a mâncat fraza şi i s-a substituit”.

Trecutul acoperit azi de uitare ca de un camuflaj a fost bazat pe ideologie marxizantă pură [9] . Şi în România, după modelul sovietic, ideologia a făcut ravagii. În ambele ţări, arată Monica Lovinescu – pe urmele lui Alain Besaçon [10] -, după domnia autoritară a ideologiei de partid, au urmat, în anii 90, evoluţii în care ideologia marxizantă a fost înlocuită cu naţionalismul. Nici în Rusia, nici în statele satelit, comunismul nu a fost tratat la fel cum fusese tratat nazismul [11]. Iar noul naţionalism la modă, orb şi el în privinţa eticii, seamănă tot mai mult cu vechea ideologie, caracteristică bolşevismului [12] . Literatura română continuă să-i plătească un tribut costisitor, prin care amnezicii şi abulicii risipesc bruma de şanse istorice ale României, inclusiv în chestiunea temelor literare, care reprezintă adevărata cale regală a unificării eticului cu esteticul, în însăşi materia şi ideea literaturii vera.

Angela FURTUNĂ

25 octombrie 2012

(Fragment din vol. I la cartea mea intitulată Monica Lovinescu. Est-etica: Geneze, în curs de apariţie)