"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

( din culisele temelor şi manipulării publice din România )

Covorul roşu

Istoria este făcută din momente purificatoare – ce vin după orori şi după erori – ca şi din spovedanii ale învinşilor. Greşelile se repetă constant, nimic nu e nou sub soare, în ciuda faptului că unii oameni teoretici îşi canalizează energiile întru salvarea Binelui public.

În 1992, toţi analiştii politici, inclusiv Monica Lovinescu, salutau faptul că imperiul sovietic s-a dezagregat, iar „Gorbaciov însuşi nu mai este altceva decât o epavă politică”. Naivii îşi făceau speranţe, pesimiştii nici măcar iluzii.

 

 

Contrar tuturor evidenţelor, şi Monica Lovinescu, şi Vladmir Tismăneanu îşi imaginau cu greu că „România ar putea deveni unica excepţie, unica ţară fostă comunistă în care să se încerce o strategie politică neosocialistă şi colectivistă complet lipsită de şanse de succes”. Mai mult, ultimul prevestea, într-un text transmis la Europa Liberă pe 1 februarie 1992 (Logica puterii şi logica istoriei) faptul că domnii Iliescu şi Bîrlădeanu nu vor reuşi altceva, în timp, decât să facă dovada sterilităţii flagrante a viziunii lor politice marcat birocratice şi etatiste. După aceea, se observase că a avut loc achitarea foştilor demnitari comunişti. Acest lucru era pus pe seama faptului că un regim prezidenţial dominat de un grup politic cu trecut similar cu al acuzaţilor se solidarizase cu acuzaţii, ca să-i scoată basma curată, să-i scuze, să-i albească şi să-i recicleze pentru etapa următoare a comunismului. Partidul Comunist Român, ca şi Partidul Comunist din fosta URSS, trebuia să meargă mai departe, să se pregătească pentru vremuri din nou prielnice, în care principiile leninismului să se dovedească din nou utile, asta mai ales din cauza forţei şi longevităţii liderilor şi aparatcik-ilor comunişti, dar şi din cauza forţei generice a stângii de a seduce.

Achitarea cadrelor politice de la vârf, produsă la începutul anilor 90 la Bucureşti, după modelul Moscovei, reprezenta confesiunea veritabilei identităţi politice a echipei diriguitoare instalată în România, cu sprijinul Moscovei, dar şi ca urmare a diversiunilor din decembrie 1989 sau din timpul mineriadelor. Obstinaţia lui Gorbaciov a fost aceea de a conserva partidul comunist, ca mumie a timpurilor înregimentării totalitare, or aceeaşi obsesie l-a călăuzit şi pe Iliescu. Singura cosmetizare posibilă a ţinut la el de o strategie de manipulare: întâi, divizarea FSN şi, al doilea, găsirea vinovatului de serviciu, care să dea satisfacţie formală prostimii, dar să salveze, în realitate, troica ideologică a comunismului. Divizarea FSN a urmărit să creeze electoratului român falsa premisă a existenţei unei elite anticomuniste novatoare chiar în FSN-PCR şi, din această perspectivă, posibilitatea controlului distructiv asupra tuturor celorlalte curente politice autentic anti-comuniste plasate însă înafara PCR. Mai departe, pentru a convinge populaţia privind onestitatea chipurile ireproşabilă a PCR, vinovatele de serviciu ale PCR-FSN au fost desemnate de Iliescu a fi, în bloc, numai serviciile secrete (formate şi din structuri de informaţii clasice, dar şi din poliţie politică, şi fiind, totuşi, subordonate direct comenzilor PCR şi nu invers. Lucru care se regăseşte şi la ora actuală, de altfel.); pentru a-şi atinge scopul, Iliescu a mers pe construirea unui maniheism intern jdanovist de partid care scuza aprioric toţi cadriştii nomenkalturii şi corifeii propagandei (personaje care conduc copios toată societatea românească), anatemizându-i însă în bloc numai pe cei care, militari fiind, şi primind ordine de sus, erau obligaţi să le execute (nu că i-ar scuza cineva, dar poate că e mai corect să fie deconstruit cum se cuvine mecanismul de funcţionare a raportului Putere-Nomenklatură în societatea neocomunistă, observând şi faptul că gradele de culpabilitate în partidele-stat totalitare nu sunt decise pe orizontală, ci pe verticală, iar pe palierele omnipotente, în mod personalizat). Dacă un Nurnberg românesc nu a existat (lucru anticipat şi deplâns încă din anii 90 chiar de Monica Lovinescu), asistăm astăzi la aplicarea unui justiţiarism etic cu două viteze, în numele căruia, pentru aceeaşi vină de a fi aparţinut nomenklaturii comuniste, unii sunt spălaţi şi trimişi Parlament sau în fruntea statului, iar alţii sunt excomunicaţi. De Justiţie vera nu poate fi vorba, aici. În acelaşi timp, toţi disidenţii autentici cunoscuţi şi iubiţi de români, - disidenţi pe care valurile înnoirii politice din 1990 îi aduseseră în prim plan şi în conducerea ţării -, au fost înlăturaţi de tandemul nomenklaturist Roman – Iliescu. Tot în acele timpuri de acum 20 de ani, în presa de partid s-a reconstituit vocabularul delaţiunii, al urii, al disensiunii şi al torţionarilor publici. Programul noului PCR, adică FSN, de la începutul anilor 90, se baza pe „Scrisoarea celor şase”, care este, (cf. Vladimir Tismăneanu) documentul decisiv privind direcţia gorbaciovistă din interiorul comunismului mondial, şi nu s-a bazat nicidecum pe ideile unor Paul Goma, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu sau Ana Blandiana etc.

Se împlinesc 20 de ani de când, la Radio Europa Liberă, Vladimir Tismăneanu şi Monica Lovinescu, avertizau că amânarea reformelor şi blocarea tranziţiei ar fi periculoase. Astăzi se vede că, mai mult, ne-au fost fatale. Iar peste toate acestea, supravieţuitorul Iliescu şi supravieţuitorul Gorbaciov aştern peste creierele spălate covorul roşu pe care se pregăteşte să păşească Putin. Unii vor ca acest covor să înceapă la Moscova şi să se termine la Bucureşti.


Stan Păţitul. Kaghebismul redivivus

Apropo de domnul Putin şi de Românica lui Putin. La mijlocul lunii octombrie, într-o emisiune a sa dintr-o sâmbătă la Antena3, domnul Stan îşi face numărul de Opozant, prin critici aduse Preşedintelui Traian Băsescu. Un drept normal, am spune. O facem şi noi, adesea. Dar este vorba despre limite, aici. Să vedem şi de ce. Stan – de la intelligence, nu? - aduce, în emisiune, ca argumente la aserţiunile sale, câteva filme făcute de Externele de la Moscova, în care, timp de 25-30 de minute, se face o propagandă copioasă domnului Putin şi numai domnului Putin, în timp ce toate simbolurile româneşti erau profund profanate şi calomniate. Un veritabil atac psihologic şi antiromânesc. În clipa aceea, nu mai conta numele Preşedintelui României, că acela era Băsescu, Popescu sau Stamate, ci faptul că instituţia românească a Preşedinţiei era profanată în direct de Stan, ca şi România, prin aducerea drept exemplu pentru poporul român a simbolurilor totalitare şi a spiritului imperialist şi totalitar sovietic şi rus. Oare Rusia ne-a dat înapoi Tezaurul? Oare nu am condamnat noi comunismul? Oare ne-a cerut vreodată Rusia măcar scuze pentru gravele atacuri date la fiinţa naţională de către URSS în cursul procesului criminal de bolşevizare a României, de decapitare a elitelor româneşti şi de jaf al României comis în numele unor datorii de război – da, ele există, dar oare în ce cuantum? şi au fost depăşite de mii de ori de lacomul vecin prădător de la Răsărit…

Nu ştim cât câştigă Stan pentru că face propagandă Preşedintelui Rusiei, la o televiziune ce emite în România, umilind România şi poporul român în numele unui fals spirit critic care nu există nicăieri în lumea civilizată, însă sigur este cel puţin curios faptul că, între un amărât de agent român de la Anvers (evident, căpitanul de navă Traian Băsescu) şi unul din capii temutului KGB (neapărat Putin), Stan îl preferă pe ultimul, incitând şi telespectatorii să aibă aceleaşi preferinţe. Kaghebismul va salva România, este morala lui Stan. Serios?

Antisemitism pe tarabele Bisericii Ortodoxe. Procedeul inventării de citate, folosit drept sursă fecundă de antisemitism

 

Biserica ortodoxă ascunde multe mistere revelate şi multe mistere nerevelate. Se ştie. Bunăoară unul dintre monahii cu carismă, Iustin Pîrvu, oferă cadou la plecare enoriaşilor aparent inocenta carte Spitalul, de Nicolae Paulescu. Celebrul doctor, inventatorul insulinei, a avut vederi politice de extremă dreaptă, publicând în anul 1913 cartea Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Acel text conţine un mesaj antisemit virulent şi criminal, incitând la rasism.

Reeditată în 2006 de Societatea de Studii Ortodoxe SPOUDON din Tesalonik, Grecia, cartea se vinde la ora actuală în multe mânăstiri din Moldova. Şi nu e bine. Iată de ce:

Cartea Spitalul, Coranul, Talmudul şi Cahalul, publicată încă în 1913, a primit în epocă o replică scrisă chiar de Şama Salzberger cu titlul Adevărul despre Talmud şi Iudaism”, la care dr. Paulescu nu a găsit de cuviinţă să răspundă. Laşitate? Aroganţă? Lipsă de bunăcredinţă? Ignoranţă?

Pe site-tul www.survivors-romania.org, la rubrica “Istorie şi Adevăr” , poate fi descărcat textul autentic al lui Şama Salzberger şi astfel vizualizată această replică în care se precizează “sursa” din care s-a “inspirat” prof. Paulescu, precum şi faptul că autorul respectiv (prof. Rohling de la Universitatea din Praga) a fost dat în judecată, la timp, şi a fost condamnat de către un Tribunal din Viena, “pentru citate false sau inexistente în Talmud”.

Fără îndoială că N. Paulescu a fost un om de ştiinţă remarcabil, dar tot atât de adevărat este că, vrem sau nu vrem, nu poate fi omisă poziţia sa violent antisemită şi antiştiinţifică pe acest plan, expusă în numeroase lucrări şi articole”, scrie Dr. Alexandru Elias, în articolul său intitulat “Rasism şi cercetare ştiinţifică” publicat în numărul din luna mai 2011 al revistei Realitatea evreiască. Îi dau dreptate întrutorul, după ce am citit ambele cărţi. Adaug, că, da, Nicolae Paulescu este savantul care a inventat insulina, dar şi omul care a reinventat ura rasistă de înaltă cotă.


Citez din articolul domnului Elias:

“Daţi-mi voie să subliniez doar câteva opinii „ştiinţifice” (pe lângă multe altele) emise de N Paulescu în lucrarea sa „Degenerarea rasei jidăneşti” – Bucureşti, 1928. Citez:

„Sub influenţa unor cauze morbide – care provocă leziuni în sistemul nervos şi mai ales în creier, - rasa degenerată îşi schimbă caracterele speciei umane. Ea intră în domeniul Patologiei şi se degradează din ce în ce , - prin diverse malformaţii şi prin tulburări în funcţiile organelor, - până ce ajunge, în cele din urmă, să fie compusă din schilozi, nebuni, epileptici, imbecili sau din monştri idioţi....Ei bine, noi vom demonstra ştiinţificeşte că jidanii, - care sunt toţi degeneraţi, - fac parte din această clasă de criminali. Sau :

„...Creierul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât acela al Arienilor. Şi acest fapt a fost demonstrat, ştiinţificeşte, prin cântărirea creierului unor Jidani, dintre cei mai de seamă, ca literaţi, ca oameni politici.„

N. Paulescu exemplifică aceste afirmaţii cu cazul lui Anatole France şi Gambetta, şi chiar nu se îndoieşte că şi creerul lui A. Einstein şi H. Bergson ( care la acea dată erau încă în viaţă ) au aceeaşi „anomalie”.

Şi mai departe, concluzionează : „...întreaga rasă jidănească e degenerată „.

Antisemitismul profesorului : N. Paulescu nu reprezintă numai o opţiune politică antisemită, care poate fi acceptată de unii şi combătută de alţii, ci mult mai mult, reprezintă o concepţie „ştiinţifică” pe care el însuşi şi-o asumă cu fermitate, declarând: „...Eu mă ocup demult , pe bază ştiinţifică, de problema rasei, doar predau fiziologia la Universitate...”

Reciclarea de către unii slujitori de azi ai Bisericii Ortodoxe a acestor texte şi a acestor idei rasiste criminale, demult demontate în anii deceniului al doilea şi al treilea al secolului trecut, are aspectul unei operaţiuni care urmăreşte creşterea nivelului antisemitismului din România pe cale ideologică şi religioasă, în mod nejustificabil, pentru că numărul evreilor din România este mic, iar calitatea excelentă şi buna integrare a cetăţenilor în statul de drept nu pot fi puse la îndoială.

Dar locul incitării la ură şi la false teme, profund dăunătoare unei societăţi cuprinsă de lipsuri şi de violenţă, nu ar trebui să fie Biserica propovăduitoare a religiei iubirii.

Angela FURTUNĂ