"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Este incurabil, deși există vaccin. Este toxic și letal, deși e una din cele mai studiate boli. E imposibil de distrus, pentru că modernitatea a dezvoltat la nivelul marilor puteri mondiale mecanisme antisemito-genetice de laborator (ideologice, de intelligence, de media și militare), care sunt aruncate în teatrele de luptă politice și culturale mondiale cu scopul de a genera anxietatea utilă păpușarilor și strategilor conflictuali. Etiologia bolii este complexă, ereditară și... perfectibilă. Antisemitismul face parte din cuvintele primordiale, din codul genetic al scripturilor și poate că aici rezidă și unul din mecanismele perenității sale și ale capacității sale de regenerare, fie și inconștiente, care garantează, din păcate, faptul că antisemitismul se va transmite mereu civilizațiilor întemeiate pe această paradigmă. Însă antisemitismul nu se rezumă niciodată doar la această abordare, care definește doar matricea sa, adică acel background scenic care pune tragedia antisemită în operă istorică și în continuitate cu episoadele trecutului, profetice și de aceea previzibile.

 

 

Antisemitismul poate fi definit ca o maladie culturală, politică, religioasă, ideologică, socială și morala gravă, cu metastazare, care distruge ireversibil - prin paralizarea mecanismelor homeostaziei sistemice, atât la nivelul individului, cât și la nivelul societăți, - relațiile dintre ființele umane și percepțiile interumane asupra dreptului la identitate și la libertatea determinării. Lipsa de toleranță și de discernământ cultural și politic, decelabilă la antisemiți (căci a vorbi public despre un astfel de discernământ, astăzi, după Shoah, este o obligație!), rezultă ca efect al îmbolnăvirii prin spălarea creierului, prin manipulare, prin propagandă rasistă și prin orbire ideologică antisemită. Efectele sunt majore, mai ales pentru populația de etnie evreiască, dar și pentru celelalte comunități. Bazele de analiză a acestui fenomen ce însoțește în mod endemic toată evoluția civilizației umane se găsesc în filosofiile consacrate resentimentului și omului resentimentar, reprezentate cel mai bine în societățile occidentale de teoriile lui Friedrich Nietzsche și Max Scheler. De-a lungul timpului, fiind implicați direct în organizarea și sistematizarea resentimentului, a urii și deci și a rasismului și a antisemitismului, intelectualii populiști și politicienii gregari au generat veritabile bombe de pasiune națională și șovină, îndemnând la găsirea vinovatului de serviciu ori de câte ori se iveau probleme de gestiune imprecisă a propriilor politici naționale, locale sau global-universale. Iar vinovatul de serviciu în lumea iudeo-creștină a fost prin tradiție definit ca fiind complexul evrei – iudaism – agregat sionist, care prelua încă din textul biblic logistica cea mai comodă, oferită gratuit, pe tavă, de-a gata răstălmăcită (în Vechiul și Noul Testament, abundă poveștile genocidurilor biblice orientate împotriva evreilor, fie derulate fie dejucate, cum ar fi – pentru cel de al doilea caz, genocidul stopat de Estera și care a premers sărbătoarea de Purim a evreilor etc.).

 

Când, astăzi, sub presiunea propriilor greșeli sau incongruențe, națiunile, clasice sau de tranziție, precum și lumea globală, se clatină din nou, vinovatul de serviciu este din nou invocat și desemnat ca fiind iudeul-străinul, iar ascensiunea antisemitismului este mai mult decât evidentă. Din păcate, și România cunoaște, din nou, o înflorire îngrijorătoare a antisemitismului; realitatea e cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât România de azi este o țară fără evrei (consecința politicilor rasiale soldate cu Holocaustul transnistrean generat de Ion Antonescu și mai apoi cu ceaușismul naționalist, xenofob, antisemit, a fost reducerea drastică a numărului cetățenilor români de origine evreiească, fie prin genocidul cu punct de inițiere în Bucovina de Sud și cea de Nord, Basarabia și Nordul Moldovei, fie prin presiunile emigraționist-sioniste). În oceanul românesc politic, care e prin tradiție antisemit (într-o proporție regretabilă, din nou, în istoria zilelor noastre), au existat uneori voci de învățați care îndemnau la rațiune și echilibru. Principele Cantemir spunea: “mai iaste și altă boală de care zic precum a lucrurilor scriitori să fie pătimind, adică dragostea slavii neamului tău și, din potrivă, zavistia cinstii altuia, carile adevărat nu puțin calea adevărului spre rătăcirea minciunii a abate pot”(1). Mai târziu, în toiul unor negre scene de istorie, în calitate și de regizor dar și de spectator, Nicolae Iorga a avut un dram de luciditate, tardivă: “cea mai mare nenorocire omenească, robia prin cultură, care face dintr-o societate cultivată o turmă de fiare docile la ordinele unei bande de asasini”(2). Dar prea puțini sunt, în societatea românească, politicienii și intelectualii publici care să nu fi fost seduși de doctrina subordonării gândirii față de acțiune. O figură rară în acest sens, rămasă model, a fost Paul Zarifopol (decedat, ca deținut politic, în penitenciarul de la Aiud), mai bine cunoscut contemporanilor pentru critica sa literară de sorginte maioresciană sau pentru simpatiile critice pentru ironia caragialescă, dar nu suficient de apreciat pentru distincția filosofică pe care o făcuse, între primii în epocă, între eul social și eul individual, pledând astfel cu obstinație pentru dreptul la autodeterminare și la libertatea ființei, pentru toleranță socială și pentru puritatea intelectualismului care e bine să fugă, în consecință, de angajamente ideologice extremiste (cum se întâmplase, tragic, cu Noica sau cu Eliade).

 

Dimpotrivă, în România ultimelor decenii, au avut loc manipulări istorice orientate împotriva adevărului, care îi afectează deopotrivă pe evrei dar și pe români, cu consecințe grave pe termen lung: prima dată, în anii 70 și 80, când Israelul începuse deja să acorde (și să consemneze pentru eternitate în Muzeul de la Yad Vashem), prin deciziile Înaltului Tribunal de Dreptate (Înalta Curte de Casație și Justiție Israeliană), titlul de Drepți între popoare - חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam - unor cetățeni români care fuseseră identificați drept salvatori de evrei de la deportările din perioada Holocaustului românesc (vezi Hotărârea de Guvern nr. 672, din 5 mai 2004, care instituie ziua de 9 octombrie ca “Ziua Holocaustului” în România), în România, Ceaușescu interzisese - sub amenințarea de înaltă trădare națională - ca aceste adevăruri să pătrundă în societatea românească. Dacă Ceaușescu ar fi recunoscut că au existat români (desemnați, în Israel, până la 1 ianuarie 2007, în număr de 53, precum Viorica Agarici, Rozalia Antal, Anuțoiu T. Anghel, Theodor Criveanu, Maria – Regina Mamă a României, Simion și Metzia Hîj din Cernăuți, Traian Popovici (fost primar de Cernăuți), Raoul Șorban și alții) care au salvat de la deportare și moarte mii de evei, ar fi trebuit să recunoască și regimul criminal al lui Antonescu, vinovat de aceste crime în masă. Or, pentru Ceaușescu și camarila comunistă a dictatorului, dar și pentru o majoritate a politicienilor neocomuniști români de după 1989 și până astăzi, doctrina eroismului lui Antonescu era și încă mai este aplaudată, acești politicieni nefiind capabili să-și asume greșelile uriașe ale regimului Antonescu (și să se disocieze de el), precum și caracterul său antisemit declarat, consemnat de documente, martori și fapte ale istoriei. Cantonați în diverse ideologii și partide de camuflaj, ei își mențin de fapt aceeași gândire ce validează doctrina militară antonesciană, inclusiv capitolului ei antisemit și genocidal, iar atunci când li se cer explicații, folosesc tactica discursului dublu. Pe de altă parte, perpetuarea acestor doctrine și simpatii în zilele noastre, în plină contemporaneitate, a obstrucționat în permanență rezolvarea și în România, și în timp istoric util, a acestei chestiuni publice de însănătoșire juridică și morală, similară denazificării Germaniei. Așa se explică de ce adevărul despre Holocaustul din România (victime fiind evrei și țigani) a pătruns târziu în memoria colectivă (mai mult și mai sonor, după anii 2002-2004) și circulă distorsionat, fiind sabotat în permanență de cercuri de politicieni și intelectuali extremiști, deloc izolați sau reduși numeric, față de care legea și autoritățile manifestă o injustă laxitate. În tot acest timp, în plină tranziție postdecembristă, o altă memorie antitotalitară care urcă firesc și își cere dreptul la recunoaștere – cea anticomunistă – , este mereu obstrucționată de pe flancuri politice și regionale mai mult sau mai puțin vizibile, deși și aceasta a fost reglementată de statul român prin validarea ei la 18 decembrie 2006, când, în cadrul unei şedinţe a Camerelor reunite ale Parlamentului României au fost prezentate de către preşedintele Traian Băsescu concluziile Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, ca regim ilegitim şi criminal. În statul neocomunist adevărul circulă greu.

 

Întârzierea cu care au intrat în conștiința publică cele două tipuri de memorii antitotalitare, cea a Holocaustului din România și cea anticomunistă, a făcut ca ele să fie percepute ca defazate din punct de vedere al intereselor victimelor și ale rigorilor recuperatorii de prejudicii morale și materiale (faptele s-au petrecut demult, în anii 40 și respectiv în anii bolșevizării, dar adevărul iese la iveală abia în anii 2000, pentru puțini supraviețuitori, dar cu numeroși amatori de falsificat istoria și cu martori neinteresați astăzi de acei ani...); așa se face că aceste istorii și memorii antitotalitare, în loc să fi pătruns în conștiința publică în timp util și fiecare la momentul ei (pentru a nu i se denatura efectul terapeutic), ajung să intre astăzi, pe piața de dezvăluiri, într-o percepție simultană, tardiv, frustrând victimele de terapia recuperatorie; pe de altă parte, simultaneitatea receptării publice a acestor memorii antitotalitare – dar referitoare la fenomene istorice care nu au fost simultane ci consecutive – induce o intrare a celor două memorii în coliziune, ajungând să fie manipulate din nou de către cercuri ostile adevărului, și, mai mult, să alimenteze noi forme de antisemitism paradoxal, antisemitism ideologic și circumstanțial. Acest lucru nu este de bun augur, pentru că rafinează metodele de propagandă antisemită și le scoate de sub control, conducând la o întâlnire neașteptată de interese bizare ale spiritului neocomunist, cu cel de extremă dreapta și cu, din nou, nișele unor derapaje fundamentaliste, fie și izolate, ale ortodoxiei (din fericire, cazuri deocamdată izolate). Acest antisemitism a devenit - astfel mixat de către specialiștii în comunicare, diversiune și media aruncați pe piața conflictogenă din România și Vestul CSI -, un vehicol eficient de propagare a urii, a resentimentului și a dezintegrării social-politice românești. Cine nu ține seamă de această realitate, va număra din nou, cu miile, în curând, victimele colaterale ale războiului informațional și psihotronic actual.

 

Cert este că antisemitismul revine prin strategii de globalizare a urii. și este utilizat intens de oameni alocați patologiei urii, care manipulează ura în mod deliberat împotriva altor oameni nevinovați. Antisemitismul e un virus al sufletului, care se downloadează rapid și generează în oameni un sistem de referință nou, autodistructiv. Purtătorii acestui virus sunt programați să distrugă. Virusul intră în programul personal de conștiință sub aparența unui text inofensiv. Oamenilor infectați li se promite o lume mai bună, mai curată, mai pură, fiind intoxicați de produse utopice denumite strategii de formare a unui om nou. Virusul atacă nemilos. Eu l-am întâlnit, l-am demontat, și am arătat lumii, atât cât am putut, felul cum funcționează astăzi antisemitismul, ura și resentimentul față de evrei și iudaism, cine se ocupă de această îmbolnăvire în masă a societății noastre prin agitarea tezei antisemite și ce se poate face pentru a ne apăra de maladia devenită din nou armă de distrugere în masă. Prima condiție de a învinge antisemitismul este ieșirea din ignoranță în ceea ce privește acest subiect. Descoperirea adevăratei culturi iudaice și a evreilor – a nu se uita că Israelul modern, prosper, este și opera evreilor români, talentați, buni organizatori, serioși și devotați valorii – este leacul cel mai bun pentru a scăpa de antisemitism; sau, măcar, de a nu-l lăsa de capul lui, într-o societate nebună, care își inventează victimele.

 

P.S. Anul acesta se împlinesc 105 ani de la naşterea lui Emmanuel Lévinas, autorul care, prin opera « Autrement qu’être ou au-delà de l’essence » (cea mai complexă şi novatoare operă filosofică de după « Fiinţă şi timp »), publicată şi în româneşte, în 2006, de Editura Humanitas, se opune întregii istorii a filosofiei şi consacră pe autor ca descoperitor fenomenologic al orizontului Celuilalt : filosofia lui sare din discursul ontologiei, din dominaţia verbului « a fi », şi configurează sensul alterităţii. Iată de ce Emmanuel Lévinas defineşte antisemitismul ca uitare a Celuilalt, dincolo de prezenţa sau absenţa suplimentară a iudaităţii, şi asta după ce autorul a supravieţuit lagărelor de exterminare, dar s-a înseninat pentru întreaga umanitate, atunci când a scris : «memoriei celor mai apropiate dintre cele şase milioane de fiinţe asasinate de naţional-socialişti, alături de milioanele şi milioanele de oameni de toate confesiunile şi de toate naţionalităţile, victime ale aceleiaşi uri faţă de celălalt om, ale aceluiaşi antisemitism». Pierderea sentimentului de responsabilitate faţă de Celălalt, aşadar, este miezul antisemitismului în sensul larg, extrapolat, prefigurat de Lévinas, şi acesta stă la baza tuturor deraierilor genocidale. Lévinas se întâlneşte aici cu Paul Celan, atunci când acesta scria : « Ich bin du, wenn ich ich bin ».

 

(1) Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Ed. Gr. G. Tocilescu, București, 1900, p.177

(2) N. Iorga, Robia minților cultivate. O problemă de învățământ, în Neamul românesc, XII, 230, din 23 august 1917.