"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Monica Lovinescu, Jurnal esenţial, Ed. Humanitas, 2010, Colecţia Zeitgeist (Coordonator Vladimir Tismăneanu), Editat de Cristina Cioabă, Prefaţă de Ioana Pârvulescu.

Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

Concentrarea celor şase jurnale ale Monicăi Lovinescu într-unul singur, jurnalul esenţial („ce n-ar fi văzut lumina tiparului fără generoasele insistenţe ale lui Gabriel Liiceanu”, p.18), transformă timpul dintre anii 1981-2000 într-un drapel insurgent ce flutură deasupra „pactului autobiografic”. Jurnalul, în actuala sa ediţie, pune o lumină nouă pe destinul aceleia ce nu a putut admite conceperea literaturii înafara est-eticului şi impune o claritate suplimentară în analiza vieţii disidentei care şi-a ratat de fapt cariera literară din cauză că, fiind contemporană cu un sistem totalitar, a ales să lupte pentru libertăţile omului şi nu să-şi permită luxul de a supravieţui numai prin autonomia esteticului. Este, acesta, şi motivul pentru care suficient de mulţi intelectuali de astăzi – bântuiţi de propriile conştiinţe colaboraţioniste şi de parfumul propriei laxităţi morale – se tem să o invoce pe Monica Lovinescu. Pentru aceştia, numele ei declanşează un proces dureros.

Jurnalul esenţial aduce o lămuritoare lectură a maturizării: devine acum şi mai explicit metabolismul irefutabil al tragediei unei vieţi sub dictatură; libertatea de a vedea, de dincolo de Cortina de Fier, cum îţi este asasinată în chip demonstrativ mama, este de fapt o anti-libertate, devenind chiar o captivitate sinistră a martorului în ceea ce psihologii numesc complexul de culpabilitate al supravieţuitorului; jurnalul esenţial descompune în ritmuri interioare riguroase partitura unei vieţi în care destinul pusese iniţial toate înzestrările ce ar fi garantat reuşita unei scriitoare adevărate, dar din care salvarea, împreună, şi a omului, şi a scriitoarei, s-a dovedit a fi o imposibilitate în cele din urmă. Jurnalul este filmul acestei „agitaţii”: mărturia conştiinţei ce evoluează prin încercări succesive şi nu prin miracole; mărturia structurării psihice antitotalitare, care presupune o taxinomie şi o graduare aferentă a gustului pentru libertate şi pentru responsabilitate; mărturisirea manierei de funcţionare a mentismelor anticomuniste diurne, care rezidă funciar în om, mai mult poate decât în jurnalistul cu program ideologic al Europei Libere şi în criticul de serviciu.

Este uluitoare, aşadar, această revelare a fiinţei fascinante care este disidentul anticomunist autentic, supus probei incontestabile a timpului şi a locului - coordonate istoricizate; dar uluitoare este şi structurarea prin jurnal a personajului Monica Lovinescu – eroină a propriei vieţi, nu numai a istoriei României recente -, iar această structurare se derulează ea însăşi prin conjugarea, pe de o parte, a celui mai mic numitor comun dintre infinitezimalele încleştări ale omului – combatant pe frontul fiecărei zile, timp de decenii de nestăvilită aversiune faţă de regimul comunist – , cu, pe de altă parte, nesăţioasa căutare a celui mai mare divizor comun dintre literaturile majore de care autoarea se simte legată în mod irepresibil, profesionist şi riguros, fără scăderi şi fără derapaje.

Imperativul sub care s-a aşezat fiecare clipă din viaţa Monicăi Lovinescu: de a face ceea ce trebuie, ea, aici şi acum, fără a evalua riscurile sacrificiilor personale, a ajuta prin toate puterile ei pe orice român ce lupta împotriva regimului totalitar (Hannah Arendt descria acest tip de acţiune astfel: „în cele din urmă toate scopurile se transformă şi sunt degradate în mijloace”, dar Monica Lovinescu îşi impunea ca mijloacele să nu surclaseze eticul niciodată). Bunăoară, aflăm din jurnal, joi, 10 septembrie 1981, când autoarea notează: „Telefon Lucian Pintilie: filmul Caragiale blocat mai departe. A scris 500 de scrisori (adică aceeaşi trasă în 500 ex.) şi le-a trimis peste tot: de la Scânteia şi şeful Securităţii la ziarele „anti” (gen Echinox). Va mai aştepta şi apoi va scrie 1000 de scrisori. Poate deci Pintilie să facă scandal? Va trece săptămâna viitoare să ne sfătuim pentru o strategie…(p. 23)”…Şi urmează alte zeci de proiecte concrete în care s-a implicat în 1981.

Anul 1982 aduce cu sine noi intervenţii…Vineri, 12 februarie: „Telefon de la Goma care mă caută: Bernard Poulet de la Le Matin a fost aseară bătut măr la Ploieşti, când ieşea din casa lui Paraschiv, i s-au luat magnetofonul şi aparatul de fotografiat, şi a fost lăsat leşinat în stradă. La spital i s-au pus treisprezece copci. Acum e la Ambasada Franţei la Bucureşti. Duminică seara va fi înapoi la Paris”. După alte secvenţe ce descriu acţiuni de implicare ce au ţinut plină şi agenda de disident pe anul 1982, anul 1983 ridică gradul de alarmă şi încleştarea propagandistică şi militantă cu Dictatorul: Duminică 23 ianuarie, „Ieri, telefon de la vărul lui Liiceanu, care a primit o conferinţă a lui Pleşu ţinută la Lugoj asupra culturii în secolul XX, se pare admirabilă. Lui Andrei Pleşu i s-a cerut să scrie împotriva noastră pe prima pagină a Scânteii. A răspuns că e de acord, numai dacă pe a doua E.B. îşi face autocritica pentru stilul său de „polemică” cu noi, pe pagina a treia se critică restalinizarea culturii etc.” În 1984, o nouă suită de priorităţi civice şi politice; un exemplu, luni, 3 septembrie: „Telefon cu Stroescu. Calciu a dat un interviu la Associated Press: mulţumeşte organizaţiilor internaţionale care s-au luptat pentru el. Condiţiile de detenţie au fost „foarte dificile” (p. 127) (a făcut greva foamei de cel puţin cinci ori). În ultimii doi ani mai uşor. A cerut Patriarhiei să-i dea înapoi Biserica Radu-Vodă (care în care-şi ţinea celebrele predici pentru tinerii seminarişti). Şi ne mai plângem că n-avem eroi. Chiar şi martiri. Până şi în arvunita noastră biserică ortodoxă”. În 1985, din nou, implicări de partea intelighentsiei, ca în acest joi, 30 mai: „în faţa Ambasadei pentru manifestaţia Tudoran. Suntem cam aceiaşi: vreo douăzeci şi cinci în tot. Îl pun pe Matei în mijlocul grupului să înregistreze sloganurile strigate şi fac pe şeful de orchestră. După aceea, cu el la birou (înainte de a-i regăsi pe ceilalţi la cafenea) la FE, să lăsăm caseta s-o transmită la München în zori de zi. La cafenea ne consolăm la gândul că sloganurile vor răsuna la Bucureşti, transmise prin radio, ca ţipate de sute de voci”. Vocaţia anticomunistă a Monicăi Lovinescu nu s-a exprimat numai în legătură cu spaţiul românesc ceauşist, ci şi cu mediile franceze, aşa cum aflăm şi din consemnarea din 1986, de duminică, 16 martie: „Votăm pentru legislative. Vom scăpa de socialişti (pe Mitterand, vulpe bătrână, îl păstrăm în orice caz)? Au fost detestabili nu atât din pricini de demagogie economică (la care ne aşteptam), cât prin felul de a minţi, preluat de la comunişti, de parcă din trunchiul ideologic comun ar porni acelaşi venin. A minţi, a contrazice fără ruşine. A fi iresponsabil.

Seara rezultatele (mai precis estimaţiile) la televiziune. Opoziţia nu va avea majoritatea confortabilă care i-ar fi permis să-i ţină piept lui Mitterand, ci, în cel mai bun caz, una la limită. V. şi cu mine nu suntem sumbri, ci doar dezamăgiţi: cinci ani de socialism n-au fost deci de ajuns pentru a-i dezbăra pe francezi de obsesiile lor de stânga. E un soi de boală la ei, pentru care nu s-a inventat nici un vaccin”.

Lupte de culise în 1987, culminând cu decembrie, brusc ostil. Miercuri, 30 decembrie: „de luni, telefoane nenumărate cu München-ul. Cu Stroescu, cu Munteanu, cu Carp, cu cei de la ştiri. Americanii nu-i lasă în continuare să treacă mai nimic. Şi ştirile curg: tinerii berlinezi din Est au manifestat în faţa Ambasadei României, pentru Braşov; conferinţa de presă a Ambasadei de la Bonn a fost anulată etc.; Mihnea şi noi dăm ştirile la BBC şi la RFI, unde trec cu câte 48 de ore înainte de FE. E pur şi simplu un scandal. Despre care discutăm şi seara la Mihnea şi ne indignăm cu toţii”. Finalul de an e tragic, apoi Monica Lovinescu se implică pentru a salva o nouă viaţă, chiar la cumpăna dintre ani; joi, 31 decembrie: „Dinu Z.: i-a telefonat plângând Mircescu – l-au arestat la 12 decembrie şi l-au bătut sălbatic. I-au dat drumul acum patru-cinci zile. Iarăşi lupte cu FE. Dau de Comşa care îmi face un tablou sumbru al lui Central News. În schimb BBC-ul trece ştirea imediat. După aceea veşti luminoase, nu-i de mirare că nici nu ne gândim să petrecem revelionul”.

Luptele de culise din anii 1988 şi de după cristalizează apropierea căderii Cortinei de Fier, prin intensificarea atitudinilor de apărare publică a personalităţilor expuse în Agora anticeauşistă: „ De la Mihnea: Parlamentul European a votat o moţiune pentru Doina Cornea şi împotriva sistematizării. Un diplomat belgian a fost trimis la Cluj s-o vadă, şi a fost oprit şi dus la miliţie. Ce se va fi petrecând cu ea?

Maria Brătianu, în timpul acesta nu ştie ce să facă cu cele vreo două mii cinci sute de scrisori pentru Doina Cornea (în urma ultimului articol din Actuel). O călăuzesc să trimită o parte la FE, alta la BBC. Ne invită la Revelion. Obligaţi să o refuzăm”.

…Căderea dictaturii ceauşiste nu a relaxat deloc această viaţă tumultuoasă dedicată anticomunismului. Dinafară era mai evident decât din interior faptul că manevrele Moscovei şi ale lui Iliescu deturnau lent şi sigur sensul revoltelor populare. Duminică, 7 ianuarie 1990: „La miez de noapte, telefon de la Mihnea. Singurul integral optimist asupra a ceea ce se petrece acolo. Nu vede, în schimb, cum se vor putea forma partide politice. El a fost (dar nu vrea să se ştie) iniţiatorul Grupului pentru Dialog Social. Grupul a obţinut şi un sediu: al fostului Comitet Central al UTC. Pentru Mihnea, opoziţia (pentru alegeri) ar trebui mai curând să se structureze în jurul sindicatelor decât al fostelor partide politice”. Anul 1991, dominat de câteva esenţiale editări ale redescoperirii în arhive a supliciului mamei, dar şi de exasperări sporite privind abuzurile şi scăderile scriitorilor români. Iată în data de 11 noiembrie, luni: „Enervată de abuzul pe care îl fac scriitorii români de „neantul valah”, scriu o cronică despre oscilarea perpetuă între complexele de superioritate şi inferioritate, între victimizare şi masochism, între Mioriţa şi neantul valah, între Meşterul Manole şi Moftul Român, de parcă intelectualul de la noi n-ar putea trăi fără a se întreba mereu: Comment peut-on être…Roumain? E cronica pe care o voi trimite la România literară, ca un mic – şi desigur ineficace – semnal de alarmă”. Bătăliile din 1992 pentru partida anticomunistă domină multe din demersurile ce nu-i dau pace Monicăi Lovinescu. Notează luni, 28 septembrie: „Primele „estimaţii” au dat aseară 48% pentru Iliescu, la prezidenţiale, contra 33 Emil Constantinescu. Şi pentru legislative: în frunte FDSN cu 27%. Surpriză chiar şi pentru nişte pesimişti ca noi. Dacă intrigile de la Convenţie pot fi (şi sunt) responsabile de 4-5% din voturile acordate lui Iliescu, restul răspunderii revine incontestabil poporului român, singurul din Est ce-şi mai votează…comuniştii. Seamănă a epitaf”. În 1993, Monica Lovinescu vine în România, de la 10 septembrie la 1 octombrie. Joi, 16 septembrie, după mulţi ani, ajunge la Fălticeni (p. 343 – 345), cu concluzia: „totuşi, sau poate tocmai de aceea, revenirea mea aici a fost momentul-şoc al călătoriei în Moldova” despre care autoarea îşi aminteşte câteva scene aproape ireale. „De la Piatra Neamţ spre nord pare a începe o altă Românie. Imuabilă. Curată ca lacrima. Cununată cu cerul (şi toate celelalte stereotipuri ale „spiritualităţii” româneşti. O Românie care a nutrit nostalgiile exilului, pentru care merită să-ţi petreci viaţa plângând „pe malurile Vavilonului”…Şi pe care am regăsit-o „telle qu’en elle-même, îţi vine să plângi de recunoştinţă. Există! Este!” Călătoria nu este doar o reiniţiere în misterul mănăstirilor ştefaniene, dar şi o iniţiere în mizeria şi manipularea în care trăiesc oamenii locului, încă îndoctrinaţi să creadă că starea lor jalnică se datorează lui…Coposu (p. 248). Monica Lovinescu notează, în replică după o astfel de întâlnire cu un ţăran profund iliescian în convingeri (mdeh, Moldova era a lui Iliescu la vremea aceea, tot aşa cum a fost şi a lui Ceauşescu dar şi a tătucilor sovietici !): „câtă vreme nu se face un Nürnberg al comunismului primejdia recurentă a reinstalării lui – sub forme mai umane – va dăinui printre masele materialmente sufocate de mizerie”. În 1994, exasperată de lipsa de eficienţă politică şi civică a poporului român – care îşi ratează istoric propriul drept la democraţie şi prosperitate –, în 16 februarie, Monica Lovinescu notează, profetic: „ştirile din ţară (în special) şi din Est (în general) nu sunt neapărat mai proaste ca până acum, dar s-au acumulat, împingându-mă spre un prag de unde nu mai văd nici un orizont. Prezent îmbâcsit, vrăjmaş, morocănos. Singura soluţie ar fi „o nouă revoluţie”. Dar „minuni în vremea noastră”…Una, în decembrie ’89, şi românilor le ajunge pentru un secol…” Cu timpul, lupta pentru o lume românească desprinsă de totalitarism devine o luptă pentru memoria prietenilor de drum. Anii îşi pun amprenta asupra fiinţei ostenite, iar sensul amintirilor se consumase prin înseşi faptele pe care disidenta, în mod constant, nu a ezitat să le pună mereu în operă. La finele lui 1995, Monica Lovinescu îşi numără prietenii de la Paris şi …de acasă. Duminică 23 iulie, notează : ”acum, aici, cei mai apropiaţi prieteni au murit, iar câteva din marile prietenii s-au stins ori învrăjbit. Nu-i mai am pe Christine, pe Alla, pe Georges, Greg e departe, Virgil l-a pierdut pe Luc, Goma ne-a devenit un străin, Ţepeneag s-a metamorfozat: decese şi dezamăgiri au golit peisajul… Bucureştiul, însă, încă e plin. Numai că acolo a devenit pentru mine, prin timpul scurs, departele”. De ce nu s-a întors Monica Lovinescu aici, acasă, în acest departe? La p. 393 notează: „dacă ne-am întoarce de tot, nu m-aş putea împiedica să-mi caut prin toate ungherele copilăria, adolescenţa, pe mama mai întâi, pe urmă pe tata. Ca, apoi, să retrăiesc în închipuire tot ce n-a fost şi ar fi putut să fie. Sau poate s-ar termina totul ca în basmul Tinereţii fără bătrâneţe: aş înlemni pe pragul din bulevardul Elisabeta, ca la porţile unui castel al trecutului netrăit. Nu, într-adevăr, n-am curajul unui astfel de gest. Cu riscul asumat de a continua să vieţuiesc…în contratimp”. Evoluţia situaţiei politice din România, cu perpetuarea structurilor vechi sub tutela grupurilor lui Ion Iliescu rămâne tema numărul unu a eforturilor Monicăi Lovinescu pentru a stopa ascensiunea emanaţilor: „chiar dacă nu e cum am fi vrut noi (între Emil Constantinescu şi Manolescu e ca de la pământ la cer), totuşi lichidarea lui Ion Iliescu şi alor săi e condiţia liminară a oricărei schimbări. Evidenţe, evidenţe…” (p. 437, Anul 1996).

Nu puţine au fost momentele din viaţa sa când Monica Lovinescu a fost acuzată de antisemitism şi a trebuit să se apere în faţa unor atacuri stupide, sau când prietenii săi au primit astfel de acuze, dar au beneficiat de protecţia sa înţeleaptă. Evident, antisemitismul Monicăi Lovinescu nu este decât o găselniţă a multor aventurieri prin cultură, dornici de zgomot acolo unde armonia e desăvârşită sau de vărsări de sânge intelectual acolo unde rezolvările diplomatice şi savante sunt mai convenabile. Astfel de episoade au bântuit ca nişte fantome anul 1997 (revenind intens după moartea disidentei), iar una din notele jurnalului consemnează, duminică, 29 iunie, că „în 22, (nr.25) o incredibilă „Scrisoare deschisă fratelui Gabriel”. Un profesor de la Universitatea ebraică de la Ierusalim, de origine din Cluj, fizician şi apoi metafizician, Michael Finkenthal (autor al câtorva lucrări în Statele Unite şi pregătindu-se acum să publice în Franţa despre Lupaşcu), îl acuză pur şi simplu pe Liiceanu de „antisemitism metaforic” fiindcă a îndrăznit să-şi compare suferinţele şi marginalizarea sub comunism cu ale lui M. Sebastian sub fascism. Prea măsurate? Pe mine m-ar fi împiedicat indignarea să discut nuanţat „argumentele” ponegritorului”. Într-un alt episod, divulgat în jurnalul din 2000 (p.512), nota din ziua de vineri 9 iunie o aruncă într-o nouă surpriză: „ieri, mi-au trimis de la Humanitas articolul lui Alain Paruit împotriva mea din Contemporanul (8 iunie). Mă acuză de „diversionism”, nu vreau să accept să pe lângă Gulag mai există şi Shoah (am susţinut contrariul, revoltându-mă împotriva celor care nu vor să admită că pe lângă Shoah a mai existat şi Gulagul (…)” Prieteniile sunt întotdeauna supuse probei timpului. „Înseamnă că un sâmbure de ură preexista, era pitit în adâncuri”, notează autoarea despre Paruit…

Dacă viaţa Monicăi Lovinescu a conţinut destule bucurii dar şi decepţii, asta se explică probabil, crede ea cu umor, pentru că a trăit mult. În 1998, când împlinea 75 de ani, chiar în ajunul zilei sale de naştere, într-o vineri, 20 noiembrie, Nicolae Manolescu o felicită într-un mod atât de aiuritor, cu dublu sens, (ah, echivocul lumii româneşti, atunci când e folosit – prudent – drept figură de stil, nu de est-etică!) încât toată admiraţia pare pe dos: „ieri, zi demenţială, notează Monica Lovinescu în Jurnal. Toate mi se trag sau aproape toate mi se trag din editorialul lui Manolescu intitulat „Declaraţie” (România literară nr.45), care, sub forma unei autocritici de partid, descrie cum s-a lăsat el prins în „ideologia mea perversă”. E o formă de „omagiu” de cea mai neaşteptată factură”. Privirile tandre, cu care un luptător de talia Monicăi Lovinescu îşi învăluie trecutul, nu abundă. Atunci când, însă, ele apar, sunt de un dramatism cutremurător. În 1999, într-o duminică de 11 aprilie, după ce a vizionat filmul făcut de Marilena Rotaru despre apartamentul din bulevardul Elisabeta, Monica Lovinescu apreciază calitatea documentarului, dar îşi surprinde scăderile biologice inevitabile: „mă dezolează silueta mea când intru şi ies din holul casei, uşor gârbovită şi cu nişte paşi lamentabili, de bătrânică…Scara din holul blocului cu pricina (la capătul căreia mama, bravă, o consolase cândva ca pe un copil deşi avea 20 de ani, n.m.) mi se pare că mă acuză şi azi. Cât aş fi vrut să o urc din nou cu pasul meu de altădată!”

Ieşirea din anul 2000, din secolul XX şi din mileniul al II-lea s-a făcut pe nesimţite, fără fast şi fără patimi, „refuzând invitaţiile şi nedeschizând sticle de şampanie”, Monica Lovinescu notând în acea duminică a despărţirilor (duminica 31 decembrie 2000, p. 526) micul incident când calculatorul a înghiţit texte, nemaiţinând cont de comanda de înregistrare”. Ajunsă la capătul mai firav al vieţii, autoarea jurnalului îşi epuizase parcă toate marile încleştări cu istoria Gulagului şi a Shoah-ului, continuându-le acum pe cele specifice pentru era comunicaţiilor şi a manipulărilor mnezice sofisticate. Lupta cu salvarea textelor şi memoriei (pe care le poate şterge nu numai un calculator nebun, dar şi orice mare manipulator al istoriei care evoluează nestingherit către un posibil Dictator), trebuie să continue. Acesta este mesajul de netăgăduit al vieţii, operei şi jurnalelor Monicăi Lovinescu, mesaj preluat în momentul de faţă de câţiva demni continuatori, între care Gabriel Liiceanu (salvatorul operei disidentei), Gheorghe Grigurcu (cel care continuă nedezminţit linia criticii est-etice) sau Vladimir Tismăneanu („învăţăcelul anterior”, pomenit la p. 427, cel care scria necrologul lui Ghiţă Ionescu în Lumea liberă, şi care astăzi face eforturi deosebite pentru a duce mai departe modelul intelighentsiei, filonul de gândire politologic şi filosofic al est-eticului şi forţa curentului anticomunist, aşa cum le-a pus în aplicaţie clipă de clipă Monica Lovinescu).

Jurnalul esenţial este mărturia ce trasează diferenţa dintre un disident autentic şi un intelectual mediocru din punct de vedere etic, ce cade, egofil, sub dictatură, în opacitatea tristă a unei vieţi protejate (ce ar fi fost definită de Hannah Arendt ca fiind un domeniu privat axat pe nimic altceva decât pe el însuşi). Pentru a cuceri acea libertate publică de care s-a servit întreaga Românie de sub dictatura ceauşistă, Monica Lovinescu nu a plătit decât preţul sacrificării clipelor libertăţii personale, rămânând mereu trează politic, intelectual, civic, cultural, critic, uman. O spune, filă cu filă Jurnalul. E mult? E puţin? E destul?

 

Angela Furtună

8 februarie 2011