"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

 

sau  despre condiția femeilor scriitoare din România

Moto
: Si l’on dit que les homes oppriment les femmes, le mari s’indigne, mais le fait est que c’est le code masculin, c’est la société élaborée par les mâles et dans leur intérêt qui a défini la condition feminine sous une forme qui est à présent pour les deux sexes une source de tourments.
(Simone de Beauvoir)

De la bun început: o privire, oricât de simplă, aruncată fie asupra condiției femeilor în general, dar mai ales asupra condiției femeilor scriitoare din România acestui mileniu, nu trebuie să fie un exercițiu gratuit. Pentru că în astfel de minimalizări sau abordări gratuite, futile ori lipsite de taxinomii valabile și de soluții viabile rezidă adesea demersuri energofage și cronofage care nu folosesc nimănui. Mai ales într-o lume în care discriminarea este încă la ea acasă, cu toate că și-a rafinat mijloacele, retorica și logistica.
Nu vom evita, așadar, o corectă perspectivă sociologică asupra condiției feminine, abordare care descrie poziția femeii în organizația socială și profesională.
Scopul este, în mod onest, acela de a surprinde unde, când, cum și cu ce intensitate, adică în ce măsură există diferențe de tratament în organizațiile profesionale, între bărbați și femei. Concluziile sunt evidente: femeile scriitoare din România sunt atinse, într-o măsură mai avansată decât bărbații scriitori, de problemele de vizibilitate, de reprezentativitate și de afirmare în planul profesiei.

Iar cauzele acestui fenomen vin, conform tuturor celorlalte abordări sociologice care definesc nivelul general de discriminare, din ideea de evidentă discriminare generică a femeii. Conform Programului Națiunilor Unite pentru discriminare, sunt în vigoare pentru cercetători doi indici complecși care definesc dezvoltarea umană: 1. Indicatorul sexo-specific al dezvoltării umane și 2. Indicatorul participării feminine.
Indicatorul sexo-specific al dezvoltării umane (1.) este calculat separat pentru populația masculină și respectiv separat pentru populația feminină, cu un factor de corecție ce evidențiază faptul că durata de viață a femeilor este mai crescută. El definește o discriminare extremă atunci când valoarea sa este cu 20 de puncte mai mică decât indicatorul general de referință. Indicatorul participării feminine (2.) descrie mai ales participarea femeilor la decizia economică. Între cele două criterii de dezvoltare nu se stabilesc niciodată relații de directă proporționalitate, doar ecuații cu multe variabile decisive pentru stabilirea écart-ului dintre sexe.

În România, ca peste tot în Uniunea Europeană, discriminarea bazată pe sex este ilegală.
Însă distanța de la declarativitatea de drept, formală, și aplicabilitatea în fapt, deosebit de perturbată, este imensă. Lumea scriitorilor români e dominată de grupurile de influență, de autoritate și de presiune masculine și masculocrate, care exercită controlul și coerciția, influența economică și morală, administrativă și juridică, adesea în mod discreționar și nu în puține cazuri de-a dreptul neostalinist, făcând în ultimii ani destule victime, între care sunt bărbați scriitori dar mai ales femei scriitoare. Aceste grupuri preponderent masculine domină, cu rare excepții – și nu în urma unor selecții riguros meritocrate, ci prin strategii de control politic și oligarhic și prin apropriere sălbatică a puterii administrative –, viața (când violentă, când vegetativă) breslelor
literare, a majorității mediilor universitare, a celor mai multe dintre edituri sau reviste ori cluburi, cenacluri și cercuri de literați, chiar și a societății civile ori a timidelor ONG-uri. Nivelul actual, adesea suburban, lipsit de spirit citadin european ori răspunzând de-a dreptul legilor (cele rele, iar nu cele bune) de tip evul mediu, este foarte rar concurat în România de expresii instituționale, profesionale și morale ale respectării principiului de egalitate a șanselor de afirmare îmtre femeile scriitoare și bărbații scriitori.

 

Salariile femeilor scriitoare, atunci când acestea sunt implicate în diverse activități care să le permită subzistența (catedră în învățământ, redacții de reviste literare, biblioteci sau centre culturale, alte job-uri), sunt de regulă mult mai mici decât ale bărbaților, iar exercițiul puterii în organizații aparține majoritar bărbaților. Profesia de scriitor încă este alocată, la nivel de clișeu mental, prin tradiție bărbaților, iar reprezentativitatea și legitimitatea feminină în planul vizibilității literare sunt privite cu suspiciune de către “legiuitorii” breslei scriitoricești, adesea niște veritabili țari ce funcționează după logici strict totalitare, de monopol asupra profesiei. Devalorizarea cu bună știință a contribuțiilor și implicărilor feminine în literatura română și în viața literară românească se face cvasi-sistematic de către structurile masculine de “decizie”, alese în mod “democratic” (în cadrul acestei democrații originale a intelectualilor tiranofili misogini și excesivi), care își asumă în mod ridicol și deținerea adevărului absolut. Câteva procedee utilizate frecvent de elitele masculine ale zilei în atingerea scopului propus (o uzurpare, în fapt) constau din: a. atitudini de minimalizare a femeilor scriitoare în cadrul relațiilor din breaslă, b. atitudine publică defăimătoare nesancționată niciodată (solidaritatea publică masculină funcționează ca agent de eroziune a puterii feminine și a credibilității feminine atât în lumea scriitorilor, cât și în cea politică), c. discurs de decredibilizare și de rejectare, general antifeminin –, toate fiind practicate cu știință și cu tendință de grosul mediilor literare masculine, atunci când nu este vorba, cumva, decât numai de un reflex arhaic, de lume pur și simplu masculocrată neevoluată sau voit involuată ce aspiră niște marginali rătăciți în istorie pe limita dintre Uniunea Europeană și
barbaria slavă. Inegalitatea românească dintre sexe în cadrul profesiei literare, mai
ales atunci când vorbim de această profesie liberală și vocațională, ține deja de o anumită patologie socială a excluziunii și de un refuz de maturizare și modernizare, atribuibile coloanei a V-a care “se luptă” efectiv pentru menținerea dictaturii masculocrate: practica ultimelor două decenii a demonstrat cu asupra de măsură că statutul asumat de scriitor nu mai este demult apanajul sexului masculin, iar în literatura română actuală se manifestă, cu o reprezentativitate cel puțin egală, numeroase scriitoare. Așadar, literatura română, ca și lumea scriitorilor – femei și bărbați – care o alcătuiesc, a ieșit de mult din categoriile profesionale atribuibile prin tradiție numai unuia dintre sexe, cel masculin.

Ceea ce intervine adesea și în Uniunea Europeană în chestiunea inegalității dintre sexe, nu numai în România, este efectul cunoscut sub numele de Efectul Matei și care acționează și asupra femeilor scriitoare din lumea românească plecând de la cuvintele Evanghelistului: “Celui ce are i se va mai da, celui ce nu are i se va lua și ceea ce are”. Extrapolând, cei ce au dreptatea și puterea de partea lor își vor consolida puterea și mai mult, iar cei ce nu le au, vor fi supuși eternei damnări. De aici, deducem în plan sociologic mecanismele de definire a vulnerabilității și a statutului de etern persecutat din cauza acestor vulnerabilități, iar acești “cei mai slabi și etern expuși exceselor tiranice și totalitare” sunt antropologic desemnați culturalicește, printr-o ignobilă tradiție (de clișee și etichete), printr-o binecunoscută scală aflată la baza excluziunilor sociale: mai întâi femeile, în al doilea rând evreii, urmați de persoanele cu dizabilități.

Rezultatele unor cercetări sociologice de autoritate precum cele semnate de Judith Lorber (Professor Emerita of Sociology and Women’s Studies at The Graduate Center and Brooklyn College of the City University of New York) semnalează și reconfirmă – general valabil, y compris pentru spațiul românesc și cu privire specială și la condiția femeilor scriitoare – faptul că atunci când femeile pierd firul conducător al evoluției în carieră (cel mai adesea din cauza maternității), ele încep să acumuleze (în cascadă, n.m.) dezavantaje majore și nu mai pot ieși decât foarte rar și în mod dificil din acest cerc vicios.

Excluse din cercul de prestigiu și de putere, ele se regăsesc adesea în poziția de a-și asuma un nou început de viață profesională și publică, însă de data aceasta în chip de funcționari subalterni prea puțin respectați și oricum prost remunerați.

Spre deosebire de alte țări civilizate din spațiul Uniunii Europene și nu numai, statul roman și legiuitorii, nemaivorbind de mediul breslei scriitoricești, dominat de interese masculine, nu fac nimic pentru a împiedica stările de confuzii între categorii de abordare a legitimității, cum ar fi transformarea unui aspect social (gestația, ce marchează o simplă diferență biologică dintre sexe) în dezavantaj sever ce aplică apoi sentințe greșite privind competența profesională și înclină în final balanța competiției profesionale de partea celui lipsit de “așa-zisul stigmat de a naște copiii speciei”. Dimpotrivă, este eludată (de către chiar cei ce au puterea) cel mai adesea până și legislația existentă, atât cea românească, precum și cea europeană, scopul fiind acela de a întări, și nu de a diminua, discriminarea femeii și eliminarea ei cât mai rapidă și mai facilă din competiție.

Există și în lumea scriitoarelor din România, la fel cu lumile altor categorii profesionale unde se dau lupte între sexe, fie în țară, fie în străinătate, cazuri evidente în care femeile au încercat să supraviețuiască discriminărilor și politicilor de anulare a șanselor personale, pentru a învinge oferta de condiții precare, de marginalizare, de condamnare la eșec în carieră și de sărăcie. Ele au îmbrățișat, uneori, ca strategie profesională, adoptarea necritică a modelului masculin, model care își asumă prea des și primordial lipsa de scrupule, competitivitatea imorală și agresivitatea. Majoritatea femeilor scriitoare din România, însă, e o lume tăcută și decentă, încă intimidată de lipsa de garanții morale și valorice a competițiilor oficiale: ele formează un relief social și profesional cvasi-invizibil, o matrice literară a civilizației în expansiune, un zăcământ bogat și de o concentrație intelectuală ridicată, prin care literatura română și viața literară – variantele feminine, fără rating prea mare, însă cu cristalizări și valori autentice – merg, totuși, fie și tăcut, mai departe.

De la statutul de femei furioase și non-conformiste, trecând prin variațiunile oferite în mod bizar de stadiile de sociologie dada (ale libertății difuze), de psihologie domestică barocă și de modernitate atitudinală sau de clasicitate morală, ajungând până la femei resemnate, femei deconstruite de postmodernitate și reîncarnate apoi prin sofisticate metempsihoze sau devenind femei pur și simplu înțelepte, oraculare, mergând cu pași mici și îmbrățișând lumea cu privirea plină de gratitudine a celui desemnat să fie învinsul iar nu învingătorul, femeile scriitoare din România mileniului actual duc războaie importante pentru democrația românească, aduc victorii esențiale pentru literatura românească, instituie stări de pace acolo unde nimeni nu mai vede soluții și, ca element de progres, îți asumă libertatea împotriva tuturor spiritelor totalitare. Există un prim beneficiu cucerit deja de aceste luptătoare cu morile de vânt: feminitatea purtătoare de armură, resimțită acum ca un feminism drapat în voal, e en vogue, e seducătoare până și pentru unii misogini plictisiți care dau tonul în geotectonica masculină. Toată lumea simte nevoia unei schimbări. Sau măcar a unei iluzii noi.

Angela Furtună