"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Despre Lemn, ca poem al trecerii omului prin Casa lui Dumnezeu, oriunde în lumea pământeană din Paradisul omului ce tânjește după Paradisul ceresc

Talantul cu care am fost înzestrată este simțul vizionar al cuvintelor și al scrisului, al transdisciplinarității și al comunicării universale.
Vă voi vorbi, astăzi, într-o zi de februarie, de la fereastra hibernală a amintirilor de călătorie prin lume și prin biblioteci, despre lemnul vechi, șlefuit de cuvânt, și despre sensul îmbătrânirii lui. Lemnul care, în locașurile de cult, îmbătrânește în sute de ani de rugăciune și de speranță omenească.
Lemnul, ca poem al trecerii omului prin Casa lui Dumnezeu, oriunde în lumea pământeană...

*
Primul popas:
La Sinagoga Portugheză din Amsterdam - situată într-unul din locurile intens spiritualizate și multicivilizaționale ale Amsterdamului, în apropierea Muzeului de Istorie Iudaică și a unui parc tânăr, dar și a catedralei creștine Moses and Aaron Church, numită și Biserica Catolică St. Anthon de Padova, vizitată de Franz Liszt la 29 aprilie 1866 (după ce, în 1847-1848, marele muzician fusese și în România) - lemnul construcțiilor și ornamentelor interioare este alcătuit din câteva tipuri de esențe de stejar ori din esențe exotice, mai ales din lemn de ceai și de jacaranda (esențe floricole ce nu putrezesc niciodată).

Mirosul acestui lemn care este adesea unul antic, numărând sute de ani, este identic cu mirosul lemnului vechi din bisericile creștin-ortodoxe românești. Secolele din prima jumătate a mileniului al II-lea au fost din cele favorabile construirii și dezvoltării spirituale a identităților europene, pe măsură ce înfloreau cultural, economic și militar, premergând diverselor curente de plurilingvism și de inaugurări naționale sau statale din secolele ce au urmat.

Lemnul din edificiile spirituale și culturale ale Europei, atât de diverse și totuși atât de unitare, își are limbajul și codurile lui. Acestea urcă din rădăcinile iudeo-creștine și greco-latine ale fondatorilor civilizației noastre.

Ca dovadă că spațiile - în care trăim, visăm și ne rugăm, sau în care dormim simbolic somnul etern -, ajung cu timpul să ne locuiască, la rândul lor, și chiar să ne înlocuiască... În special lemnul, care ne leagănă copilăria (copaia, leagănul, hamacul), în care ne așezăm pentru a învăța la școală (banca), pe care scriem și socotim (tabla de scris), care ne apără de natura dezlănțuită (casa), în fața căruia ne închinăm la cununie (altar), și care ne îmbracă la ritualul de trecere dintre lumi (sicriu), lemnul este vorbitor și poetic. Lemnul vorbește toate limbile pământului și cunoaște toate felurile de binecuvântare. Lemnul este mângâietor și mătăsos ca o mamă și este ferm și protector ca un tată.
Acest lemn vechi ne vorbește prin culoare, muzică, miros, căldură, consistență,, luminozitate, dar mai ales prin poezie.
Poezia lui este universală.
*
Al doilea popas...
Coborând pe meridiane... alt exemplu familiar, la antipodul lumii occidentale: Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Putna, cunoscută și ca Biserica de lemn „Dragoș Vodă” sau Schitul Putna. O cercetare temeinică o consacră printre tezaurele românești și universale. În cele ce urmează, cităm din istoriografii și analizele specializate dedicate cu acribie.
Există două variante în ceea ce privește anul exact al construcției lăcașului: 1353 (după cum este consemnat de ieromonahul Putnei, Sevastian Georgiescu, în manuscrisul “Descriere pentru biserica din satul Putna, numită mănăstirea veche a Putnei care acum ca parohialnică eclezerisească” din 4 iulie 1853); sau 1346 (după cum este indicat de Dimitrie Dan în monografia Putnei din 1905).

Biserica este compusă din trei părți succesive, care surprind trăsături specifice momentului în care au fost ridicate. Partea cea mai veche, atât de veche încât istoria ei se împletește parțial cu legenda, se păstrează până în zilele noastre și constituie un unicat în arhitectura medievală din România.
Este ridicată și a suferit câteva modificări și restaurări, toate făcute, ca pe o muzică continuă, numai din lemn de stejar de diferite vârste. Biserica de lemn din Putna este construită din bârne de stejar și brad, cioplite în patru muchii și încheiate în “coadă de rândunică”. Edificiul are un acoperiș din șindrilă în “solzi”. Acesta este înalt, cu pante repezi, și are ruperi în pantă în zona bolții. El se prelungește mult în afara cosoroabei, formând o streașină largă.
Primul cronicar care a menționat această tradiție a fost marele vornic Nicolae Costin (1660-1712) în “Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711”.
„Înțeles-am și noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăț, să fie făcută de Dragoș-vodă și acolo zic, să fie îngropat Dragoș-vodă. Și aceia biserică de lemnu au mutat-o Ștefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăț, Ștefan-vodă au zidit biserică de piatră.”
—Nicolae Costin - “Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711”, în vol. “Opere” (Ed. Junimea, Iași, 1976), p. 74.

*
Am adunat în aceste reflecții, amintiri despre lemnul de la Sinagoga Portugheză din Amsterdam, de la Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdam, de la Catedrala Catolică Sf. Anton de Padova din Amsterdam și de la Schitul Putna, cunoscut și ca Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Putna, ori ca Biserica de lemn „Dragoș Vodă”.
Lemnul acesta sfânt prin creație și sfințit prin botezuri, rugăciuni și credință, miroase, pretutindeni, la fel.

Ba, chiar, acest lemn inteligent și înțelept mi s-a adresat în același mod, prin aceleași gânduri, oriunde m-aș fi aflat. Eu, un biet om, primeam binecuvântarea lemnului, dar și secretele lui.

Oare cum se petrec toate aceste taine și fericiri? De obicei, ajungi la lemnul sfânt după o călătorie. Astfel am ajuns și eu la spațiile de lemn invocate, și am fost primită de către toate acestea cu invitația de a poposi acolo, de a reflecta, de a simți plăcerea tihnei și a rugăciunii, de a învăța să păstrez bucuria uimirii ca pe un elixir. Acolo, în timp ce îmi refăceam puterile înconjurată de brațele invizibile ale lemnului din locașurile de cult și de cultură, mă linișteam și îmi recuperam energia. Iar un șuvoi fierbinte de lacrimi, de sugestii și de imagini ce vindecă îmi invada ființa. Totul urca în mine ca o lumină, precum o spovedanie sau o confesiune, laolaltă cu mirosul de lemn vechi, rotunjit de rugăciuni și de șoapte. Brusc, simțeam că sunt din nou copil, în casa copilăriei, în Paradisul omului ce tânjește după Paradisul ceresc, iar acel miros subtil și universal, de psalm absolut al lemnului, îmi vorbea despre puterea de a fi parte din misterul nerevelat.