"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

La 19 niembrie 1923 vedea lumina zilei la București Monica Lovinescu, fiică a criticului E. Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu (ex. - Lovinescu).

Critic literar, memorialist, eseist, prozator, traducător, filosof şi gânditor, publicist şi jurnalist cultural celebru în presa scrisă franceză şi română dar mai ales în radio (Radio Paris, Radiodifuziunea Franceză, Radio Europa Liberă - secţia franceză) Monica Lovinescu este cea mai importantă voce feminină a exilului românesc anticomunist, fiind nu numai una din cele mai respectate personalităţi care s-au opus curentelor totalitare din Europa de Est şi Centrală, dar pe de altă parte unul din importanţii critici literari din România şi din Est, și cel mai notabil critic liber. Pentru consecvenţa arătată în apărarea spiritului democraţiei din Est, analiştii au considerat-o un Havel feminin.
Copilul a trăit într-o Românie de basm...

...Copilăria la București, Mangalia, Fălticeni, Iași, Crușeț

Anii copilăriei sunt grupaţi în veritabile tablouri existenţiale ce se derulează la Bucureşti, la Cruşeţ (care apare scris uneori, Cruşeţi, în „agendele” lui E. Lovinescu; prin apropiere se găsea Mierea Birnicii – satul de unde se trăgea şi florarul Ion Coandă Tănase, tatăl celebrei cântăreţe Maria Tănase –; în vecinătatea acestui centru aproape legendar pentru memoria fiicei, se afla conacul bunicului matern, Gheorghe Bălăcioiu), la Fălticeni (leagănul natal patern), sau la Mangalia (la „Două mai”, după cum se spunea între cele două războaie mondiale pitoreştii localităţi artistico-balneare). Monica Lovinescu îmbrăţişează febril, în diferite anotimpuri – fie în perioadele de şcoală, fie în vacanţe –, geografii natale diverse, punctate de istoriile unor locuri şi rădăcini româneşti aproape mirifice, dacă judecăm după evocările livreşti cunoscute până în prezent în resursele de arhivă (aflate încă în stadiile iniţiale de explorare); toate acestea plasau experienţele copilului pe tărâmuri pline de savoare, care se întind din inima Capitalei sau de la regiunile montane româneşti de un pitoresc incontestabil şi până la malul mării sau până la generoasele ţinuturi colinare ori de şes ale reşedinţelor părinteşti. Totul, în anii timpurii, părea scăldat în lumină şi armonie, nimic din copilăria Monicăi Lovinescu nu prevestea destinul tragic de mai târziu, cum nici forţa unei fiinţe ce avea să supravieţuiască mai ales prin conştiinţă şi prin principii ultraliberale, situându-se, în timpul delirurilor politice totalitare europene, de partea binelui şi a libertăţii, a adevărului şi a onestităţii, în vremea când ţara ei se afla sub ocupaţia străină sovietică ce impusese, sub pretextul datoriilor de război, niciodată cuantificate, marca unei revoluţii de import şi a unui regim despotic.

...Cu tata, la Fălticeni și Iași

Jurnalele consemnează că Monica Lovinescu petrecea în fiecare an o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Descrierea acestor perioade petrecute numai cu tatăl său emană o stare de fericire şi de încredere specială, cum numai relaţia dintre copil şi părintele său de gen opus pot dezvolta. „Era fabulos. Când scria la birou, valea Şomuzului la care se ajungea din grădina bunicii era a mea. Sau mă jucam cu Horia (Lovinescu), cu Lala (Vasile Lovinescu) în casa unchiului Octav. Când tata făcea pauză, porneam împreună în plimbarea cotidiană spre Băncuţa şi «discutam» literatură. Eram mândră şi chiar în micimea mea priveam lumea de sus: mă pregăteam conştiincios pentru subiectul zilei, apoi orientam convorbirea spre Creangă, Sadoveanu, Calistrat Hogaş, din care devorasem în ajun pagini şi pagini, iar tata mă lăsa să-mi spun părerea, se prefăcea chiar c-o ia în serios: cine, dar cine mai era ca mine?” Câteva pagini de jurnal mai încolo, Monica Lovinescu declară că procedeul invocării şi al plonjării în timp era necesar pentru a-şi dezvălui relaţia de dependenţă faţă de părinţi, sentimentele profunde, legătura trainică faţă de cei care creaseră arhitectura ei sufletească şi intelectuală, dar şi pe aceea morală. Astfel, Monica Lovinescu s-a folosit de mica incursiune în amintirile din copilărie pentru a sublinia că avea nevoie de „câteva momente precise (de unde şi aspectul anecdotic) pentru a arăta de ce pentru mine mama şi tata trebuiau neapărat să fie eterni”. Desigur, fără această asumare a stării de veneraţie a părinţilor, nu se poate explica greutatea pe care o capătă, în textul autodiegetic din Jurnale, evocarea detaliată a excursiei făcută în una din veri împreună cu tatăl, pe un traseu moldav-bucovinean, itinerar care – prin accente, nostalgie şi aspiraţie – câştigă proporţiile unei adevărate călătorii iniţiatice înspre rădăcinile culturale şi istorice ale arborelui genealogic fălticenean: „plimbarea pedestră fusese încununată în una din veri printr-o excursie (o maşină şi un şofer numai pentru noi doi), la mînăstirile din Bucovina şi la „bojdeuca” lui Creangă. La Iaşi, pe Copou, băusem chiar o jumătate de sticlă de Cotnar amândoi şi adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prânz. Ne trezise plasatoarea, filmul se terminase de mult şi sala era goală: să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi Junimii, după ce tot el ţi-a arătat „albastrul de Voroneţ”, nu ştiu câţi ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire”. Copilul, care se formase în acest cult de imitare a unui adult foarte sobru şi livresc până şi în spaţiul domestic (E. Lovinescu fusese mai mult un om de hârtie decât un trăirist), nu uitase nici jocurile puerile când se vâra, la Fălticeni, în coşul de hârtii al tatălui, sau, în biroul acestuia de la Bucureşti, se căţăra pe fotoliul masiv. Inventând cele mai stupide şi năstruşnice diminutive. Îşi contempla tatăl cu adorare, în timp ce acesta, un temperament flegmatic-sanguin inert, oarecum distant şi rece, incapabil să coboare de pe soclu, se lăsa adulat; în acelaşi timp, admitea cu greu că poate fi alintat cu termeni familiari ca „tăticonţule”, niciodată însă nu întorcea copilului un cuvânt de complicitate. Marca bunăvoinţei sale rămânea severitatea critică însoţită de un perfecţionism încăpăţânat. Acest veritabil motor de tractare a unei personalităţi de forţă a urnit, prin inerţia sa afectivă, ambiţia şi potenţialul pentru scris ale Monicăi Lovinescu, potenţând talentul fiicei prin erudiţie şi spiritul ei de observaţie prin luciditatea analizei. Se poate vorbi de o anumită cruzime blândă şi involuntară a tatălui faţă de fiică, izvorâtă mai mult din placiditatea sa, din dorinţa de perfecţiune şi din vocaţia didacticistă decât din severitate şi inerţie? Dacă raportăm cercetarea de faţă şi la relaţia dintre E. Lovinescu şi soţia sa, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, e vorba de o austeritate generală a cuplului şi a casei Lovinescu, mărturisită şi de agendele îngrijite de Monica Lovinescu, restituite târziu, şi în care numele profesoarei Ecaterina Bălăcioiu – care crezuse în valoarea soţului şi i se devotase, ascunzându-şi şi înainte, şi după divorţ, durerea de a-i fi fost indiferentă – nu apare niciodată. O interpretare oarecum de acelaşi ordin asupra relaţiei de cuplu a părinţilor face şi Doina Jela: „fiindcă ce altceva poate să însemne faptul că în jurnalul acela – consemnând cu scrupulozitate, timp de 20 de ani, a câte 365 de zile fiecare, toate prezenţele, într-o casă plină toate după-amiezele ca un han – prezenţa ei nu este nici măcar enumerată? Doar dacă ne amăgim cu gândul că, pentru omul acesta, lumea însăşi nu exista decât ca s-o transforme el în ficţiune, iar oamenii, doar cât să devină portrete, şi-n cazul acesta, singura care exista a fost de fapt ea, care n-a putut fi schimbată în portret.
O căsnicie discretă, o nefericire discretă şi un divorţ discret”.

...Cu tata și cu mama, la București

Dacă acest divorţ al părinţilor a fost dureros şi pentru Monica Lovinescu? Discreţia autoarei în Jurnale e aristocrată; ea nu-şi judecă părinţii, ci sporeşte, prin remembrare, aura fiecăruia dintre ei. Mai mult, nici în anii de maturitate şi de senectute nu va fi niciodată tentată să se folosească de notorietatea criticului E. Lovinescu pentru a se autopromova pe ea însăşi în planul carierei. Detesta, conform propriilor mărturisiri, specia copiilor abuzivi… Dar nostalgia plină de pasiune după icoana părinţilor mărturiseşte năzuinţa firească a copilului etern pentru armonia de la începuturi, protectoare, deplină. Stăruie, în toate paginile autodiegetice, nevoia de a răspunde la întrebarea retorică „…de ce pentru mine mama şi tata trebuiau neapărat să fie eterni” şi, subînţeles, neapărat, împreună şi nu separaţi…În fond, în amintirile timpurii, Monica Lovinescu notează, la 1943, la puţin timp distanţă de data morţii tatălui, cum acasă, pentru ea semnifica, pe atunci, strada Wilson, „părinţii mei erau divorţaţi, stăteam cu mama, dar mergeam şi la tata zi de zi, experienţă ce nu m-a traumatizat de fel. Despărţirea lor petrecându-se fără scene ca între oameni nefiresc de civilizaţi”. Autoarea crede că, redându-i libertatea – după ce îi fusese o statornică admiratoare, prietenă devotată şi susţinătoare în activitate –, „de fapt, mama îl redase complet pe E. Lovinescu literaturii, dezbărându-l de obligaţiile cotidiene ale unei banale vieţi de familie”. Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt pline de detalii de atmosferă invocate cu o nostalgie plăcută deşi tragică, fără îndoială, şi care aminteşte de savoarea degustării paginilor testimoniale ale lui Nabokov, la care intervine aceeaşi superpoziţie între plăcerea evocării copilăriei şi a culturii din care s-a exilat, dublată de regretul lucid că ţara natală – Rusia, în cazul lui Nabokov, România, în cazul Monicăi Lovinescu – o luase în jos, înspre pierzania indusă de convulsiile istoriei şi de ravagiile totalitarismului.

...Cu mama, la Crușeț

Despre linia mamei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, ca şi despre rădăcina ei oltenească, mărturiile de detaliu au putut să iasă la lumină abia în ultimii douăzeci de ani, pe măsură ce a început recuperarea memoriei şi a istoriei căreia îi este ataşată. Iar revelaţia târzie privind geniul acestei mame, prin începutul publicării scrisorilor expediate de ea către fiica aflată în exil la Paris, este uluitoare: un adevărat poem al iubirii materne, dar în acelaşi timp un veritabil roman, îşi etalează atât impecabila structură literară, cât şi vocaţia etică, dar şi profunzimea umană: aceasta din urmă se instituie ca un adevărat cordon ombilical spiritual, intelectual şi psihologic prin care mama, rămasă captivă în Gulagul românesc după bolşevizarea României, nutreşte speranţa de a-şi ţine în viaţă copilul. O va face prin forţa de a iubi a cuvintelor, aidoma unui kabalist şi folosind tehnica atotinauguratoare dată de magia acelor cuvinte însufleţitoare ce întemeiază universul, dar şi omul. Aşa îşi va salva copilul surprins în exil, departe de ţară. Astfel va lupta Ecaterina Bălăcioiu cu nemilosul Război Rece, alegând ca bătălia decisivă să fie dată pe un front interior al proiecţiilor despre libertate; în realitate, este vorba despre un front preconceptual şi conceptual, în care starea de captivitate nu există, de fapt, deci nici absenţa libertăţii, şi unde esenţa omului e inatacabilă. Singurele valori care există, însă, pe un astfel de front, sunt doar curajul şi demnitatea fiinţei umane, împinse până la limită.

Rădăcinile româneşti ale acestei mame aristocrate sunt pline de poveste şi de istorie. Conacul boieresc de la Cruşeţ – de care sunt legate copilăria mamei şi vacanţele Monicăi Lovinescu – e plasat între Craiova şi comuna aparţinătoare, Mierea Birnicii, aidoma unui topos fantastic inaugural. Fotografia Ecaterinei Bălăcioiu, alintată Titi în familie, promite încă de la vârsta de 18 ani o frumuseţe de epocă: „un chip rotund, gingaş, frumuseţea puternic marcată a anilor treizeci, un surâs vag, distant şi o privire care evită obiectivul aparatului, lăsându-ne să citim în ea o uşoară adiere de orgoliu şi, sub aparenţele gingăşiei şi fragilităţii, o neclintită voinţă şi siguranţă de sine”. Doina Jela (care este şi una din cele mai fine cunoscătoare ale mamei şi ale fiicei, precum şi ale detaliilor biografice mai subtile privind relaţia dintre cele două), constată că unii o vor numi „tenacitate oltenească”, fiind induşi în eroare de un limbaj al mimicii foarte sofisticat, dar şi de clişee pline de prejudecăţi. În fond, mama Monicăi Lovinescu făcuse dovada unei determinări morale fără egal, devenind, în faza cea mai dură a regimului comunist, omul guvernat de atitudinea netrucată a unui martir autentic. Toate aceste însuşiri sunt construite din suma unor sensibilităţi cognitiv-moral-afective speciale, care creează linii de forţă ale personalităţilor ce sfidează momentele de răscruce, prin conversia şi transferul aspiraţiilor modelate de spiritualitatea autentică, de educaţia aristocrată, de iubirea modelelor clasice şi de conştiinţa elitei. Dincolo de această schiţă psihologică, există şi alţi câţiva vectori morali ce definesc caracterul Ecaterinei Bălăcioiu şi care sunt fixaţi în memorie, „difuz”, de Monica Lovinescu: „nu ştiu dacă mama era veselă. Dar cu ea viaţa lua o altă culoare, devenea o aventură mereu reînnoită. Cele mai mici detalii povestite de ea se transformau în evenimente. Totul lua proporţii extraordinare. O plimbare, o simplă întâlnire cu cineva devenea capitol de roman. Prin ea, mereu mi se întâmpla ceva: m-a învăţat să nu ştiu ce a aia plictiseala. M-a crescut în acelaşi timp cu multă rigoare. Avea o armă decisivă: încrederea în mine. Trebuia, pentru a o merita, să răspund la un cod al onoarei destul de sever, dar care completa tabloul: viaţa alături de ea era o sărbătoare”.

Despre linia boierească maternă, unul din biografii Lovineştilor, Eugen Dimitriu, află detalii din scrisoarea trimisă la 18 martie 1969 de preotul Emanoil Hurezeanu, din satul Cruşeţ, judeţul Gorj, către cărturarul Constantin N. Rădulescu din Bucureşti, cu care Dimitriu corespondează şi pe care îl vizitează acasă într-o perioadă grea, când fiecare pas le era urmărit. Astfel, iese la lumină faptul că au existat doi fraţi moşieri, Iorgu şi Gheorghiţă Bălăcioiu, cu conac modest la Cruşeţ şi case la fel de modeste la Craiova. Din relatarea epistolară mai reiese că fraţii erau apreciaţi de localnici ca buni la suflet (boierul Gheorghe Bălăcioiu, viitorul tată al Eccaterinei, a avut chiar extravaganta idee de a-şi împărţi pământurile ţăranilor, de aici trăgându-i-se porecla de „boierul roşu”); pe de altă parte, mulţi săteni le erau fini, fapt care a făcut ca ţăranii răsculaţi la 1907 să nu-i gonească şi să nu le dea foc moşiilor. Ba, se cunosc chiar relatări despre zidul făcut în jurul moşiei de la Cruşeţ de ţăranii lui Gheorghe Bălăcioiu, care şi-au apărat astfel, recunoscători, boierul de furia răsculaţilor veniţi la 1907 din satele dimprejur.

Alte dezvăluiri despre Cruşeţ vor apărea pe filiere literare, iar de aici se vor isca unele confruntări între mai multe relatări ce privesc aceleaşi fapte, toate iscodind după un adevăr ce se pierde în istoria tumultuoasă românească.


Angela FURTUNĂ
Nov. 2020