"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

               Scriitorii și ocrotitorii. Mijlocul cel mai eficace de a veni în ajutorul literaților este tot bugetul, această mare pârghie prin care Statul pune totul în mișcare, scria acum peste o sută de ani diplomatul și avocatul C.C. Arion, membru de onoare al Academiei Române, vechi ministru liberal al Cultelor și Instrucțiunii Publice (29 decembrie 1910 – 14 octombrie 1912).

Deci ajutoare artiștilor, sub orice formă: funcții, însărcinări, premii, cumpărare și tipăriri de cărți. Așa a fost totdeauna, și Statul, sau cei care reprezintă puterea lui în marile epoci literare au jucat un rol precumpănitor. În guvernele despotice și aristocratice ale republicilor italiene,  marii seniori, care dețineau puterea, erau protectorii scriitorilor, poeților, artiștilor. Un Papă, Leon al X-lea, un rege-soare, Ludovic al XIV-lea, sau un mare monarh, ca Frederic cel Mare, își aveau curți oficiale de scriitori și de artiști. În Franța, Carol al IX-lea (1550-1574, devenind rege din 1560 și până la moartea sa), în mijlocul marelui avânt al literelor franceze din timpul Pleiadei, scria către Poetul Pierre de Ronsard (1524-1585) că “arta de a face versuri este mai importantă decât aceea de a domni”. Să fie tinerețea de vină pentru această luciditate, sau poate e doar rodul unei educații cu adevărat princiare?
               Necontestat că în epocile mari literare se simte rolul Statului care se concentrează în puterea supremă a unui Papă sau a unui Rege. Să ne înțelegem, însă: protecția Statului tinde uneori să creeze o literatură oficială. Aici e marele pericol.  Statul poate fi dispensator de recompense care stimulează. Dar atâta poate. El poate da bani, nu însă și talent. Iar atunci când alocă banii unui autor fără talent, se numește risipă de bani publici. O literatură oficială este o literatură încatenată, considera vechiul ministru al Culturii din acei ani. Necontrazicând defel realitățile actuale. Și cea dintâi condiție a talentului, ca să fie viu, este să fie liber. Altminteri, se ajunge la mari nedreptăți. Sub Ludovic al XIV-lea totul era oficial: ajutoarele, din caseta regală, cu care se confunda tot bugetul Franței, tindeau să creeze talente oficiale, cu literatură oficială. Talentele oficiale au rămas obscure și producțiile literare oficiale au fost date uitării a doua zi. Banii pot fi precum nisipul: tot ce se construiește numai prin el, se poate surpa la primul val sau la prima adiere de vânt.

                Scriitorii și elixirul renașterii. În acele timpuri de la începutul secolului trecut, profesorii, cercetătorii și scriitorii visau la o renaștere intelectuală a momentului. Extrapolând, lucrul se repetă, ca atmosferă, în ultimul deceniu contemporan. În jurul anilor 1910-1920, ca și astăzi, se contura aspirația cărturarilor noștri, cu formații umaniste diferite, întru îmbrățișarea mirabilei înfăptuiri culturale din epoca Renașterii europene (strălucind acum mai bine de jumătate de mileniu). Tendința este recognoscibilă grație amprentei date în epocă de contribuțiile erudite ale cercetării cu caracter istoric. Parisul devenise Capitala mondială a consacrării, a canonizării și a cercetării. La noi, în acei ani, semnele revigorării erau simptomatice prin apariția rezultatelor cercetărilor lui E. Lovinescu, prin sistematizarea în domeniul istoriei bizantine târzii datorată lui Orest Tafrali, prin preocupările pentru evul mediu final occidental sau pentru cruciadele târzii ale lui Nicolae Iorga, ori prin finalizarea atracției pentru istoria Europei și a relațiilor Apusului cu lumea noastră, ale istoricului Ioan Ursu. Dar au existat încă multe alte contribuții originale, remarcate atât prin nivelul înalt acroșat de teme și de universalitate, cât și prin rapida traducere și publicare în limbi de circulație accesibile tuturor cercetătorilor din lume. Erau fenomene ce făceau să crească, în acele timpuri, rapid și sigur, luciditatea și elevația mediilor culturale românești. Fără îndoială că acest spirit era legat, începând cu anii ’20, de înființarea celor două școli românești de studii istorice, arheologice, filologice și artistice de la Paris și de la Roma – la inițiativa lui Iorga și a lui P.P. Negulescu – adunând în cele două mari metropole ale lumii (ce fuseseră și locuri de elecție ale Renașterii), la Fontenay-aux-roses și la Valle Giulia, pe unii din cei mai buni licențiați ai universităților din România, marcând astfel o bună deschidere europeană a studiilor noastre umaniste. Se produceau, în consecință, în primii ani după primul război mondial, atât în cele două înalte școli românești dinafara României, cât și în mediile academice interne ce respirau în România atmosfera sincronismului, prețioase momente de renaștere românească prin studiul Renașterii. Nume de cercetători și cărturari ca Andrei Oțetea, Dumitru Murărașu, Theodosia Graur, George Matei Cantacuzino, Mircea Eliade reprezintă pilonii unei opere fabuloase de românism și de întemeiere a unui fundament al culturii majore la noi. Ei construiau o epocă de resuscitare și renaștere a civilizației, proiectând mai departe atât un teritoriu sistematizat al certitudinilor cât și altul, aproape virgin,  dar pe care scriitorii epocii erau ademeniți să aștearnă trasee de hărți culturale și umane, începând să se manifeste ei înșiși, prin stimularea creativității, ca niște cărăuși și niște călăuze. Limba română începuse să descifreze propria Atlantidă. Renașterea unei civilizații se făcea prin studii istorice, prin educație și prin creație literară originală, într-o limbă română cultă, expresivă și elevată. Motorul a fost sincronizarea cu tentațiile și cu imaginarul Renașterii europene.