"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

În urmă cu 130 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, era condus pe ultimul său drum. Murise la doar 39 de ani. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat (la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București), pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele.

Se relatează în jurnalele vechi că apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle -, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „din partea amicilor”.

Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obișnuitul necrolog. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii.      
         
***
Acum probabil 20 de ani, meditam într-un poem filosofic, plin de amărăciune și de luciditate, la zbuciumul și moartea lui Eminescu, dar mai ales la faptul că românii nu știu să iasă în calea geniului (nația suferă de un primitivism localist de protecție, maladie protocronistă decelabilă mai ales după indicii de agresivitate față de valoarea înaltă și universală); există un apetit al românilor de a-și chinui geniile, de a le alunga și tortura, apoi de a le pângări și posteritatea, iar solidaritatea națională se coagulează de obicei în jurul mediocrităților ce posedă abilitatea charismatică de a deveni stindard pentru cauze populiste, conjunctural angajate, și de obicei patriotard-sângeroase...

Am scris prin 1999 acest poem, intitulat O ZI INTENS COLORATĂ DE VARĂ, dedicat morții lui Mihai Eminescu. Cel mai recent, el apare în volumul Primul meu kaddish: texte salvate din exod, Ed. Integral, 2016, coperta de Maestrul Devis Grebu. Versiunea în franceză aparține lui Constantin Frosin și poate fi citită în recenta mea antologie intitulată La ville blanche, Ed. Vinea, București, 2017.

o zi intens colorată de vară
era o zi intens colorată de vară
când lumina descompune cu înghiţituri mici
limburile platanilor în cruste meditative,

pe acoperişuri, pe umerii statuilor, pe tibiile fetelor
puteai găsi cristale ce adâncesc dimensiunea
imaginală a materiei aşa cum deasupra asfaltului
încins aerul dilată amoeba realului,

ziua era de vară şi era anume o zi intens colorată de vară
când nu ai nimic a schimba pentru ca lumina să-şi supravieţuiască
(hai să nu discutăm aici şi despre simptomele
hipertermiei la exponatele din Muzeul Antipa
pentru că noi nu împăiem ideile din care Dumnezeu s-a evaporat)
când există o anume tandreţe faţă de ceva ce stă
pe pervazul ferestrei în bătaia soarelui
şi care stând de prea multă vreme se poate dezacorda
cu un semiton aşa cum se duce naibii patina boierească
de pe plumbul frecat cu ziare vechi,

fereastra de la morgă era larg deschisă şi o vrabie
ciugulea lacom dintr-un cortex uitat pe pervaz,
în jurul ei alte vrăbii făceau gălăgie mare,
istoria literaturii române nu avea un anatomo-patolog
de serviciu în acea zi de iunie a anului una mie opt sute
optzeci şi nouă, când creierul domnului Mihai Eminescu
se înmuiase de căldură la soare uitat pe un pervaz de la morgă
şi apoi a continuat să picure multe zeci şi sute de ani
în tâmpla mea ce nu poate să uite acea zi
intens colorată de vară
când lumina descompune cu înghiţituri mici
tot ce întâlneşte în cale in vitro
şi mai ales tot ce ajunge la mine
mult mai târziu in vivo

Angela FURTUNĂ
iunie 2019