"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

 

10 ani de la instituirea Premiului Național “Monica Lovinescu și Virgil Ierunca”, decernat la prima sa ediție, în 2009, lui Gheorghe Grigurcu

 

Moto: „Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane.” (Hannah Arendt)

Monica Lovinescu avea 85 de ani când s-a stins, pe 20 aprilie 2008, la spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Guvernul din epocă de la București a refuzat instituirea unei Zile de doliu național.

Urna cu cenușa a fost repatriată pe 25 aprilie 2008, împreună cu cea a lui Virgil Ierunca, ambele fiind depuse mai întâi la Ateneul Român pentru o ceremonie oficială. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. Finalmente, Monica și Virgil au ajuns în cripta Lovinescu, alături de tatăl, Eugen Lovinescu, mama, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, verișorii Vasile Lovinescu, Anton Holban, Horia Lovinescu, la cimitirul Grădini (Tâmpești) din Făltceni, Parohia Sfinții Voievozi, în cadrul unei mici ceremonii tăcute.
Cea care ținuse în viață timp de decenii spiritul critic, speranța morală și nevoia de adevăr ale unei întregi națiuni sub cea mai dură dictatură era vegheată la mormânt să nu continue a emite și de acolo semnale de libertate către o societate ce fusese luată din nou ostatică de forțe kaghebiste. Au urmat ani din ce în ce mai greu de suportat, locul speranței în democrație luându-l Restaurația.
Tăcerea, uitarea, alungarea...mai întâi din prima linie a literaturii și criticii românești...

Dacă până atunci Monica petrecuse câte o lună de vară la Fălticeni doar cu tata[1], începând din acel aprilie 2008, fiica urma să petreacă, la Fălticeni, eternitatea alături de tata.


În urmă cu zece ani, în anul 2009, am înființat Premiul Național “Monica Lovinescu și Virgil Ierunca", acordat timp de câteva ediții - în cadrul manifestării inițiate tot de mine cu cinci ani mai devreme, Zilele Monica Lovinescu (sub egida Consiliului Județean Suceava și a Bibliotecii Bucovinei) -, de către un juriu din țară-diaspora-internațional format din personalități notabile ale mediilor academic, cultural și literar, având ca președinte pe acad. Basarab Nicolescu. Gheorghe Grigurcu a fost prima personalitate românească ce a primit înalta distincție Monica Lovinescu, în cadrul unei ceremonii organizate în acel aprilie la Suceava și Fălticeni. Mediile ostile locale și naționale și-au intensificat în următorii ani activitatea subversivă: Monica Lovinescu rămânea damnatul, căci însemna valoare, libertate și democrație. Or, nu se poate spune că asistăm la triumful lor, în România. Damnată am devenit, tocmai de aceea, și eu.


Dar să ne amintim. Să nu contenim a ne aminti. Cu cât vom fi mai mulți și mai determinați să nu ne lăsăm intimidați și să apărăm democrația, cu atât memoria va iradia în jur lumina binefăcătoare a unui spirit de solidaritate vindecător, constructiv, dătător de speranță.

 

Adesea, hăţişurile memoriei joacă feste, iar finalurile fericite redeşteaptă emoţii: astfel se deschid către Monica Lovinescu odăi neaşteptate, ferestre şi firide în care comorile ascunse de timpurile potrivnice ies abia acum la iveală. Aşa este şi povestea poemului În odaia lui E. Lovinescu[2], scris de Gheorghe Grigurcu în 1954, când avea doar 18 ani; tocmai o vizitase pe mama Monicăi Lovinescu, acasă (la reşedinţa Lovinescu, lângă Facultatea de Drept) şi se afla sub impresia unei puternice emoţii. Fusese în odaia în care altădată E. Lovinescu oficiase celebrele sale reuniuni de critică şi de spirit cenaclist, ce vor face istorie literară! Respirase acelaşi aer cu strămoşii de viziune, în odaia unde omul de hârtie îşi va fi scris însemnările zilnice, cărţile, discursurile! Marele critic se stinsese de mult, Sburătorul nu mai era prezent decât în inima unor prieteni, Monica Lovinescu se afla în exil. În ciuda izolării, a singurătăţii şi a persecuţiilor politice, acasă în odaie se mai găsea doar soţia lui E. Lovinescu şi mama Monicăi: Ecaterina Bălăcioiu rămăsese o adevărată doamnă a spiritului, restituindu-i poetului adolescent Gheorghe Grigurcu evocări din care răzbătea o încărcătură de istorie şi de literatură pe care acesta o devora sufleteşte cu o patimă ce avea să fie confirmată mai târziu de cariera sa de poet, de anticonformist, de pamfletar şi de critic de poezie[3], pasionat la rândul său de capacitatea eticului de a da sens literaturii. Confirmând, el însuşi, adesea, viziunea lui Kostler privind limbajul secret al destinului în opera literară. După această vizită, revenind în chilia sa de poet, Gheorghe Grigurcu scrie poemul de mai jos:

 


În odaia lui E. Lovinescu

 

În odaia cu aer nemişcat, cu portrete

Cu suflete întârziate, ai intrat.

Din zodii clare, pendula de pe perete,

Ca o stea,

Vremea de ieri, vremea de azi a sunat.

 

Biroul e ca o cruce cu trup răspândit

În rădăcinile inimii, în cotoarele cărţilor aurite

Cu fructe aprinse;

Fluidul nu-i istovit.

Îşi urcă prin trunchiul tânăr inelele nebănuite.

 

Lucrurile stau, atinse de-o mână,

Topită în aer;

Crescută parcă în revedere, senină

Ca o melodie veche pe care interior o repetai.

 

Fotografiile au conversat trăiri ca fluturi

Prinşi în mişcarea vieţii: parc’ar sbura

Emoţia ca o primăvară singuratică o fluturi

Umbrită de viaţa ce s’a desfoliat cândva.

 

Ca un soare îngheţat, masca mortuară

Priveşte împăcată sub noile lumini…

 

Flori albe, subţiri ca o vioară,

Îşi ţes culoarea din faptă, pe spini.

 

Bucureşti, 1954

 

Monica Lovinescu povesteşte, mult mai târziu[4], cum la mijlocul anilor '50, a primit pe căi ocolite, de la mama, un poem intitulat În odaia lui E. Lovinescu şi pe care se mulţumea să-i spună fiicei, din prudenţă pentru autor (pe acele vremi până şi pe „căile ocolite” se puteau strecura ochi şi urechi epoletizaţi), că îl găsise în cutia de scrisori de pe Bulevardul Elisabeta 95h. Multă vreme, mărturiseşte în acelaşi text Monica Lovinescu, a crezut că poemul ar fi fost scris de Nicolae Labiş. „cert este că „sursele” au fost destul de numeroase pentru a ne convinge pe Virgil Ierunca şi pe mine (niciodată nu ne bazam pe un singur zvon sau pe o informaţie unică). Labiş nemairiscând nimic (murise), poemul a fost publicat în revista Fundaţiei Regale Universitare Carol I de la Paris, Fiinţa românească, în chiar primul număr din 1963. Datând textul din volumul amintit[5] cu menţiunea Paris, septembrie 1994, Monica Lovinescu face astfel dreptate Odăii lui E. Lovinescu, mărturisindu-şi public eroarea de fixare a autoratului, ce fusese în mod greşit alocat, între 1963 şi 1994, lui Nicolae Labiş, şi nu, conform realităţii, lui Gheorghe Grigurcu.

Importanţa pe care o dă Monica Lovinescu acestui episod vorbeşte despre adevărata preţuire pe care o avusese faţă de Gheorghe Grigurcu, pe care îl desemnează încă din timpul vieţii drept continuator, al său şi al lui E. Lovinescu[6]: „trecând peste rezerva pe care mi-am impus-o de a nu scrie despre E. Lovinescu şi de a nu mă referi la o atât de celebră ascendenţă (detest specia copiilor abuzivi) îmi este imposibil să nu recunosc în Gheorghe Grigurcu pe criticul prin excelenţă lovinescian. În dubla sa calitate: de estetician şi de combatant pentru a dezbăra cultura de stârvurile şi malformaţiile sale”. Este subliniat de către autoare caracterul constant al atitudinii lui Grigurcu, manifestată încă din timpul dictaturii, de a descuraja veleitarismul, colaboraţionismul şi privilegiile obţinute prin compromis politic de unii scriitori – nu puţini – în ierarhiile critice oficiale ale vremii. Pentru toate acestea a plătit un preţ scump[7]: „marginalizat pe toate planurile (…), singuratic şi însingurat. Cu totul nedreptăţit pe măsură ce încerca să facă dreptate celor alungaţi de gloria oficială şi oficioasă…” Remarcabilă rămâne, aşa cum observă Monica Lovinescu, determinarea cu care Gheorghe Grigurcu, neatins de lehamitea de a striga fără ecou, descifrează montajul-pretext al autonomiei esteticului…”. Cum observaţia ei vine în 1994, descriind un trecut recent, de peste trei decenii, e util să remarcăm că, în acel moment al vieţii sale, Monica Lovinescu se plasa, din punct de vedere etic şi beligerant, în paradigma destul de solitară creată în literatura română de cele două forţe critice ce fuseseră construite pe de o parte de E. Lovinescu, creatorul direcţiei, şi, de cealaltă parte, de Gheorghe Grigurcu, în calitatea acestuia din urmă de continuator fidel şi de apărător nedezminţit al lui E. Lovinescu, împotriva uzurpatorilor; desigur, „e lesne de observat cum „Literatorilor”, Gheorghe Grigurcu le opune atitudinea militantă a lui E. Lovinescu ori de câte ori nu doar literatura se afla la ceas de cumpănă: şi în timpul primului război mondial şi în cursul celui de al doilea. Răspunzând ofensivelor de extremă-dreaptă el le prevedea parcă şi pe cele de extremă-stângă”[8]. Naşterea ideii de etică porneşte adesea, precum în cazul de faţă, de la capacitatea de a admite existenţa bunelor sentimente şi utilitatea recunoştinţei în procesul de clădire a unei culturi moderne întemeiată pe axiologie, pe memorie şi pe adevăr. Monica Lovinescu delimitează binele de răul din lume, remarcând că „pentru ca vremea „spinilor” să treacă, a fost nevoie (din păcate mai este încă) de fidelităţi pe plan estetic, dar şi etic, ca aceea a lui Gheorghe Grigurcu”. Locul său în literatura română este plasat, tocmai de aceea, în lumina aspră a nordului etic.

În Odaia lui E. Lovinescu stăruie, deasupra timpului, nu doar amintirile legate de E. Lovinescu, ci şi urmele trecerii Monicăi Lovinescu, de care ilustrul critic şi tată era nedespărţit. Ele transpar din Agendele Sburătorului[9], în sute de note concise, ca şi din jurnalele şi memoriile ce încep să fie tipărite după 1990. Muntelui uriaş format din cioburi de amintiri i se adaugă necesitatea unui liant restaurator de adevăr.

Există o legătură între copilul ce păruse născut pentru un destin privilegiat şi criticul aspru de mai târziu? Pot fi stabilite conexiuni între personajul principal al unei fericite copilării petrecute printre elitele intelectuale şi culturale ale României interbelice, şi scriitoarea de mai târziu, care avea să se dedice, consecvent şi tranşant, est-eticii? Pot fi stabilite rădăcinile subtile şi nevăzute care au transformat de-a lungul timpului copilul-minune cel fără griji în “Monica noastră naţională”, devenită redută a conştiinţei publice prin intermediul lucidităţii şi al curajului de a critica un regim dictatorial?

 

Suferim de sechelele unei tăceri vinovate. Dacă asupra uneia din cele două forme ale totalitarismului ce au îndoliat veacul – nazismul – s-a scris o întreagă bibliotecă şi sperăm să se mai scrie, comunismul continuă a fi scuzat şi camuflat. Tăcerea acoperă o amnezie iar această amnezie, acoperă cortegiul ca şi infinit de fărădelegi ale totalitarismului roşu, cel mai culpabil pentru că a avut durata cea mai lungă şi producţia cea mai mare de morţi: Tactica aceasta are cauze multiple. În Franţa, partidul comunist – păstrîndu-şi apelaţia – nu se consideră deloc compromis şi participă la guvern. În Estul ieri satelizat, gradul de evoluţie spre democraţie depinde tocmai de exerciţiul rememorării. Dacă România trece acum prin tunelul tuturor întunecimilor iar alegerile se confundă cu un traumatism este şi pentru că ţinerea de minte a fost sabotată”.

(Monica Lovinescu)

« Pitoresc şi (câtă) melancolie», spunea Monica Lovinescu, în Jurnal, 1990-1993, p. 384. Memoria scurtă și denaturată a Estului Sălbatic...

Angela Furtună

Aprilie, 2019

 

[1]     Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 15.

[2]     Grigurcu, Gheorghe, E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori, cu o postfaţă intitulată Anticonformistul de Monica Lovinescu, Editura „Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1997. p. 251-253.

[3]     Ibid., „cum n-avem mulţi în ţară” apud Monica Lovinescu, p. 252

[4]     Ibid. p. 252.

[5]     Ibid. p. 253.

[6]     Ibid. p. 251.

[7]     Ibid. p. 251.

[8]     Ibid.

[9]     Lovinescu, E., Sburătorul: agende literare, vol. I-VI, Bucureşti, 1993-2003.