"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Ziua când unor victime ale genocidului din Transnistria nu li se mai recunoaște, în arhive, condiția deportării. Între acestea, emblematic și scandalos, este Cazul NORMAN MANEA

 

Moto: « un nume adunat pe o carte semnifică, poate, suprema încercare de solidarizare cu semenii, de sfidare a destinului fiinţei nemuritoare (…) din această dublă şi doar aparent contradictorie articulare a muncii artistului rezultă natura oarecum specială a celui care, de fapt, a spus totul în operă » (Norman Manea)

 

Desprinzându-se fizic de ţara dominată de ură doar pentru a salva adevărata sa patrie – limba română –,  scriitorul Norman Manea s-a obişnuit să accepte toate provocările existenţei şi ale literaturii, dar să refuze somnul conştiinţei. Supravieţuitor al Shaoh-ului şi al Gulagului, scriitorul îşi concepe discursul ca pe o formă de reflectare a mărturiei. Obsedat de memorie şi de istorie, împovărat de traumele supravieţuitorului, refuză somnul ca amnezie şi ca anestezie.

 

« Astăzi, 9 octombrie 1941, pleacă cu trenul populaţia evreiască din comuna Iţcani şi Burdujeni, precum şi cei din oraşul Suceava. Strada Ciprian Porumbescu până la strada Petru Rareş, colţ cu Biserica Sfântul Dumitru şi casa evreiască. Strada Regina Maria până la prăvălia de coloniale Reif. Strada Cetăţii. Prima stradă după hotelul « La Americanul » până la Gimnaziul industrial de fete. Strada Bosancilor până la terminarea ei », relatează Norman Manea, în cartea sa Întoarcerea huliganului, ediţia a II-a, Ed. Polirom, 2008 (citat un fragment din Ordinul Prefectului de Suceava din epocă, n.m.). Istoria românească oficială a consfințit, mai târziu, prin lege, intrarea acestei zile tragice, începând cu anul 2004, în memoria poporului român, în proiectele destinate educației anti-discriminare, cultului eroilor, pedagogiei memoriei și eticii neuitării. De atunci, în fiecare an, la fiecare 9 octombrie, se comemorează în România victimele genocidului din Transnistria de sub regimul Antonescu. Ulterior, s-a adăugat și ziua de 23 august, conform legislației actuale, desemnată a fi ziua națională când se comemorează, împreună, victimele Holocaustului și ale Gulagului, ca semn al alegerii căii democratice, de către România, ce nu mai dorește revenirea la regimurile totalitare și își exprimă regretul față de trecut, precum și prețuirea pentru cei ce au suferit.

În ultimii 15 ani, am studiat numeroase arhive, am scris sute de articole, eseuri, câteva cărți la temă, am organizat în Bucovina nenumărate evenimente, conferințe, colocvii, simpozioane dedicate memoriei Holocaustului evreilor  bucovineni, care au plătit scump deciziile politice ale unor guvernări extremiste, în epoca tragică a nazificării și fascizării, din miezul “anilor ’30”. Fiind un om devotat cărții și bibliotecii, am adus în discuție mai ales marii autori de literatură remarcați în ceea ce numim literatura Holocaustului, dar și artiștii plasticieni, dramaturgi sau muzicieni. Una dintre aceste personalități este, cu asupra de măsură, Norman Manea. Marele scriitor născut la Suceava a cucerit peste tot în lume recunoașterea unui statut de exponent al vocației universale a literaturii sale, precum și omagiul pentru că este  Omul ce convertește, deopotrivă, durerea și împăcarea în creație; durerea deportării (în copilărie, în Transnistria; ulterior, familia în Bărăgan), sfâșierea alungării (un complot mizerabil, sucevean, al câtorva confrați a iscat, în anii ’80, prin delațiuni, un curent defavorabil care a dus ulterior la anchetarea lui Norman Manea și la anularea decernării către acesta a Premiului Uniunii Scriitorilor pentru Proză, anunțat oficial, anterior); Norman Manea a ales mai apoi exilul, unde preschimbă toate aceste suferințe îndreptățite  în operă de Artă, în Valoare, în respect pentru România, pentru limba română și literatura română, ale căror ambasador este.

Prestigioase premii internaţionale i-au fost decernate de-a lungul timpului. Între acestea, Premiul MacArthur (1992, echivalentul Premiului Nobel american), Nonino pentru opera omnia (2002), Médicis Étranger (2006, pentru ediţia franceză a romanului Întoarcerea huliganului), Nelly Sachs (2011, primit la Dortmund, recunoscându-i-se curajul moral şi virtuozitatea, forţa unei opere care s-a opus « barbarilor şi barbarizaţilor captivi » (Plicul negru)); celebrul scriitor e distins de Guvernul francez cu titlul de „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres” (în 2011) și e laureat al Premiului Național de Literatură (România 2012); mult omagiat în lume, nu și-a uitat niciodată locul de baștină. Din 2006, Norman Manea devine membru al Academiei de Artă din Berlin, iar din 2011 devine primul scriitor român onorat cu distincţia de membru de onoare al faimoasei instituţii britanice Royal Society of  Literature. În România, anul 2008 marchează onorarea autorului cu titlul de Doctor Honoris Causa de către Universităţile din Bucureşti şi din Cluj (unde am participat), iar în anul 2012, pe 17 mai, acelaşi titlu îi este conferit şi de către Universitatea « Alexandru Ioan Cuza » din Iaşi, ca o recunoaştere a înaltei valori estetice şi etice a operei unui scriitor care a « asumat prin depăşire »  o condiţie istorică nefastă, în spiritul solidarităţii umane şi al demnităţii creaţiei. Am participat și la evenimentele din Aula Magna de la UAIC. Numai în orașul natal, conducerea universității sucevene a respins inițiativele de recunoaștere. Un curent local antisemit, dar și profund ostil valorilor ce nu bifează evoluția spiritului localist culturnic, face ravagii de ani de zile în Bucovina, enclavizând-o.

În mai 2016, la invitația mea, Norman Manea a fost oaspetele Bibliotecii Bucovinei și al Consiliului Județean, într-o memorabilă întâlnire cu autoritățile și cu admiratorii din orașul natal, veniți în număr mare să-i ureze tot binele, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Apoi, pe 23 mai 2016, la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, scriitorul a fost celebrat în cadrul unui eveniment organizat de  revista Observator cultural, Editura Polirom, Muzeul Național al Literaturii Române, Facultatea de Litere de la Universitatea București, Institutul Cultural Român, Biblioteca Academiei Române, Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române, Institutul Cervantes din București. Astfel, începând cu ora 9.00, în Sala „Ion Heliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române (Calea Victoriei 125, București), a avut loc o sesiune aniversară dedicată lui Norman Manea, unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. La evenimentul aniversar „NORMAN MANEA – O VIAȚĂ” au participat personalități marcante ale lumii culturale și academice atît din țară, cît și de peste hotare: Gabriela Adameșteanu, Paul Bailey, Dana Berdilă, Ana Blandiana, Margarita Boyers, Robert Boyers, Augustin Buzura, Nicolas Cavaillès, Magda Cârneci, Paul Cernat, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Ioan Cristescu, Caius Dobrescu, Mircea Dumitru, Florin Filip, Luca Formenton, Mariana Gorczyca, Ioana Gruia, Olivier Guez, Bedros Horasangian, Annabelle Hirsch, Emil Hurezeanu, Emil lonescu, Nora Iuga, Victor Ivanovic, Elvira Lindo, Vittorio Lingiardi, Silviu Lupescu, Alberto Manguel, Alexandru Marinescu, Mircea Martin, Mercedes Monmany, Rosa María Moro de Andrés, Ana Nicolau, Antonio Muñoz Molina, Maria Nadotti, Ingemar Nillson, Florence Noiville, Andrei Pleșu, Bogdan Popescu, Stephanie Tärnqvist, Joan Tarrida, Stelian Tănase, He Lea Wakeman, Monica Zgustova.

Președintele României, Klaus Werner Iohannis, i-a oferit lui Norman Manea, în vara aceluiași an, prilejuit de împlinirea vârstei de 80 de ani, Steaua României în grad de Mare Comandor.

Despre cărţile lui Norman Manea au scris de-a lungul anilor mari nume ale culturii de pe mai multe continente, iar opera sa a făcut obiectul unor studii concludente, apărute la edituri de prestigiu din întreaga lume.

Critica literară românească l-a aşezat pe Norman Manea pe raftul cel mai înalt al literaturii române, alături de alți câțiva români fabuloși, despre această operă scriind de-a lungul timpului : Ov. S. Crohmălniceanu, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Cornel Moraru, Marian Papahagi, Marcel Corniş-Pop, Gheorghe Grigurcu, Ion Simuţ, Valeriu Cristea, Ion Vlad, Sorin Titel, Liviu Petrescu, Radu Petrescu, Lucian Raicu, Ruxandra Cesereanu, Alexandru Vlad, Angela Furtună, Virgil Podoabă, Ion Negoiţescu, Mircea Zaciu, Ion Bogdan Lefter, Tania Radu, Marta Petreu, Paul Cornea, Irina Petraş, Sanda Cordoş, Călin Teutişan, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Claudiu Turcuş.

 

În ciuda tuturor evidențelor privind statutul său, Norman Manea este târât astăzi, la peste 80 de ani ai săi, de către reprezentanții statului român, într-o nouă experiență tragică: în documentele oficiale, nu i se recunoaște viața și suferința, nu i se recunoaște deportarea în Transnistria, nu i se recunoaște calitatea de victimă a unui regim totalitar. El relatează cu evidentă amărăciune, într-o scrisoare remisă presei, pe care am primit-o, la rândul meu:

“Pe 4.07.2018, Arhivele din Suceava au informat posteritatea că numele meu nu figurează printre prigoniți. Cum este posibil? Mai simplu decât ne-am închipui cu biata noastră imaginație imperfectă: Comunitatea evreilor din Suceava m-a informat, în urmă investigațiilor, că nu există în fosta cetate de scaun a lui Ștefan, o arhivă a deportării în Transnistria”.

 

Judecând după realitatea ostilă binecunoscută mie de la Suceava, este cert că Arhiva a existat dar a fost bine dosită, la fel cum au existat multe alte resurse, dar toate au fost supuse unui proces de obnubilare și tăgăduire. Negaționismul și antisemitismul sunt rafinat puse la lucru, ca și jocul dublu: una se spune la București sau pe plan internațional, și alta se petrece pe plan regional sau local, unde camuflarea și intoxicarea sunt la loc de cinste.

 

Citez în întregime scrisoarea lui Norman Manea, devenită acum un text memorabil, care demonstrează cât de perfidă este politica internă actuală în chestiunea unor foste victime ale deportărilor din Transnistria. Din dorința de a șterge orice urmă privind ororile trecutului și de a nega holocaustul, “autori necunoscuți” au tot interesul să distrugă arhive, să conteste adevăruri omenești, să provoace din nou Răul cel mai rău. Dacă victimelor celor mai evidente li se contestă în mod atât de pervers calitatea de victime, ce mai comemorăm noi pe 9 octombrie? Nu cumva o victorie crudă a negaționismului celui mai evident?

 

NORMAN MANEA – BIROCRAȚIE BURLESCĂ (30 iulie 2018 – Scrisoare deschisă): “După peste 70 ani de la încheierea celui de al doilea război mondial, tragedia holocaustului este încă dezbătută, controversată și chiar negată, tradiționalul antisemitism dobândind noi accente și vitalizări în lumea globalizată de azi.

România nu face excepție și merită semnalat, în acest sens, un riguros text recent al lui Radu Ioanid, director de arhive la Muzeul holocaustului din Washington (“România și politică memoriei Holocaustului, HotNews, 15 septembrie 2018).

 

Trebuie subliniat că după prelungite ezitări și manipulări, România a recunoscut, ulterior  primirii în Comunitatea Europeană, contribuția autohtonă la sângeroasa crimă contra umanității și a votat legi corespunzătoare.

Ultima a fost Legea pentru modificarea ordonanței Guvernului nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice, care prevede dreptul la indemnizații pentru victimele Holocaustului. S-a specificat că și persoanele cu domiciliul în străinătate pot depune personal sau prin procură o cerere în acest sens.

 

Evident că la 70 ani după război, cât a durat tergiversarea recunoașterii unui fapt istoric documentat și pentru România, nu este ușor de acționat, mai ales din străinătate, pentru legitimarea unor drepturi firești. Nu mai am rude în România, familia a decedat, m-am adresat pentru sprijin Federației Comunității Evreiești din România, care mi se părea că ar avea obligația morală de sprijinire practică a Legii sus-menționate. Persoana în funcție era plecată în tot soiul de delegații, așa că abia la întoarcere,  în noiembrie 2017, mi-a indicat un subaltern care m-ar putea ajuta. Acesta n-a răspuns, însă, apelului meu, așa că am revenit la punctul de pornire.

M-am decis să încerc, pe propria piele îmbătrânită, bunăvoința organelor juridice din țară.  

 

Aflasem din presă că la 24 octombrie 2017, adjuncta ministrului de extreme israelian a solicitat domnului Teodor Viorel Meleșcanu, ministrul român de externe, “simplificarea procedurilor birocratice” asociate Legii privind pensiile supraviețuitorilor Holocaustului din România, și că diplomatul român a promis că “un atașat special va sosi curând în Israel pentru a ajuta în această chestiune.”

 

Încurajat de știrea israeliană, sperând că ar putea avea efect și departe de Ierusalim, asupra unui cetățean americano-român, m-am întors la prevederile Legii autohtone și am înaintat, cum se cerea, Oficiului de pensii din sectorul unde am locuit în București, cererea respectivă, însoțită de copia pașaportului românesc,  copia actului de naștere, copia adeverinței nr. 498/18.04.1945, emisă de Inspectoratul de Poliție Iași, referitoare la re-patrierea mea și a familiei, din Lagărul Transnistria, unde am fost deportați de regimul antonescian, aliat cu Germania nazistă și copia adeverinței nr. 320/03.06.1970, emisă de către Comunitatea Evreilor din Suceava, privind deportarea din octombrie 1941.

 

Răspunsul oficial nu a fost prompt, dar edificator.

Actul de respingere având  12 semnături, motiva respingerea cererii mele prin aceea că :

  • Nu rezultă calitatea de rezident în România în momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legislația în vigoare;
  • Nu s-au prezentat acte oficiale românești din care să reiasă persecuțiile invocate.

Inutil să comentez argumentația falsă, adaug doar că am protestat (contestat, n.m.) decizia, iar la îndemnul de a-mi găsi un “mandatar” am replicat că actele ștampilate de instituții românești, anexate cererii, ar valora mai mult decât orice altceva.

 

Ar fi fost inutil să încerc a convinge funcționarii de stat că am publicat cărți despre experiența supraviețuirii mele, traduse în multe limbi, existente și în bibliotecile Patriei. Nici că viteza de transfer în lumea de apoi a ultimilor supraviețuitori este vizibil superioară ritmului de rezolvare a cererilor de despăgubire de către autoritățile române. Trebuia să recunosc, de fapt, că era o situație apăsătoare, dar evident favorabilă bugetului țării.

 

Neinformat asupra vreunui efect pozitiv al vizitei domnului Meleșcanu în Țara Sfântă privind despăgubirile și nici asupra acțiunilor  concrete ale “atașatului”, onorat cu sacra misiune de a dezlega nodul otrăvit, am decis să cer sfatul unor israelieni-români care s-au confruntat,  bănuiam, cu situații similare, avute în vedere de autoritățile de la Ierusalim  care l-au abordat pe ministrul român în delicata daraveră.

Un prieten, fost coleg de banca la liceul din Suceava, s-a oferit să semneze o Procură care să dovedească vilegiatura noastră comună la Moghilev și în alte stațiuni  de exterminare din perioada de aur a războiului sfânt care ne-a marcat copilăria.

 

Norocul a început, imediat apoi, să mă favorizeze:  un alt fost coleg , de data asta de facultate și locuind în București, deși fără nicio tangență cu necazurile “poporului ales”, a acceptat să-mi fie mandatar în fața autorităților.

Procura de îndreptățire am semnat-o la consulatul român din NY și am trimis-o la București. În felul acesta am completat ceea ce eram convins că ar fi un ultim pas rapid  spre izbăvire.

Colegul meu caritabil s-a prezentat pe 6.06.2018 la Oficiul de Pensii al sectorului 3 București și a depus Dosarul, reformat cf. cerințelor Legii.

Curând, pe 4.07.2018, Arhivele din Suceava au informat posteritatea că numele meu nu figurează printre prigoniți. Cum este posibil? Mai simplu decât ne-am închipui cu biata noastră imaginație imperfectă: Comunitatea evreilor din Suceava m-a informat, în urmă investigațiilor, că nu există în fosta cetate de scaun a lui Ștefan, o arhivă a deportării în Transnistria.

 

Când a revenit, în septembrie 2018, să se informeze de soarta întineritului Dosar, care necesită răspuns oficial după o luna de la depunere (adică, iulie 2018), a aflat că funcționara care avea grijă de actele potențialului despăgubit, s-a transferat la …Agricultură, și cea care o înlocuia nu absolvise încă stagiul de acomodare cu primejdiile documentelor orfane.

Nu dețin încă un răspuns final la îndelung fermentata încercare.

Dar cine a supraviețuit odată coșmarului ar putea supraviețui și vodevilului de după.

 

18 sept, NY                                 

                                                              ./.

Norman Manea, prof. emeritus, Bard College, NY, 18 sept 2018

Decorat cu Steaua României “  

 

   

Adaug o meditație : E deja proverbială relatarea făcută de Norman Manea, în volumul Despre clovni: dictatorul şi artistul (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, p. 34), a dialogului purtat cu un intelectual american ce cunoştea bine România şi care mărturisea că ceea ce l-a surprins la ţara noastră este Relaţia dintre oamenii buni şi oamenii răi (definiţi astfel din punctul de vedere al raportării la totalitarism): „nicăieri, parcă, prăpastia dintre oamenii buni şi cei răi, mai mult decât atât, dintre oamenii dedicaţi Binelui şi cei slujind Răul, nu pare mai mare. Dar…cooperează. Nicăieri conlucrarea nu este mai ciudată, mai de neînţeles”. (Poate că vizitarea şi viziunea Marelui Diavol din Pridvorul Patriarhiei de la Bucureşti – atribuită de Mircea Vulcănescu, dar şi de alţi critici, lui Nae Ionescu – ne oferă una din aceste perspective localiste demonizante şi totuşi atât de comune în spaţiul românesc…)
Această uimire, descrisă cu acribie de autor, defineşte de fapt perplexitatea civilizaţiei occidentale – prin reprezentanţii ei cei mai lucizi şi informaţi – în faţa cinismului societăţilor comunizate şi a relativismului amnezic post-totalitar din Est, în particular din România.
Conlucrarea la care se face referire, lovită de bizarerie şi de imoralitate, sau măcar de amoralitate, pare să atingă apogeul la nivelul intelectualităţii (cu atât mai mult al intelectualităţii implicate în viaţa publică şi în gestiunea binelui public), unde generează şi consecinţele cele mai nocive, pentru că intelectualitatea furnizează societăţii modele ideologice şi culturale, dar şi paradigme social-politice. Intelectualitatea are vizibilitatea cea mai importantă în societatea cunoaşterii, iar devierile ei, ca şi devianţa legăturilor cu etica şi cu morala, precum şi imoralitatea sau amoralitatea intelectualilor angrenaţi în gestiunea puterii, toate acestea conduc la posibile catastrofe colective.

Cum în cei şaptezeci şi cinci de ani de viaţă autorul s-a suprasaturat atât de memoria deportării în Transnistria (căreia i-a supravieţuit în mod miraculos) cât şi de memoria domiciliului forţat al familiei sale în Gulagul comunist, ambele memorii fiind neîncetat asezonate cu puseurile antisemite ale diverselor etape aparţinând naţionalismului xenofob soft din România, opera lui este străbătută – precum o uriaşă partitură simfonică –, de o textură de ritmuri, personaje, teme, evocări, ficţiuni, identificări şi abordări filosofice ale Răului. Drumurile celor două memorii antitotalitare tipic est-europene ale autorului insomniac se întreţes pe un cortex orfan de umanitate al omului universal ce se vede părăsit de condiţia umană. Iată, însă, că viața autorului continuă să fie un CALVAR…

 

...Dintr-un trecut nu prea îndepărtat, îmi amintesc o altă scrisoare, unde distinsul Norman Manea îmi scria: “Draga mea, Mulțumesc mult pentru afectuosul elogiu. În ciuda ostilității persistente în comunitatea literară suceveană, păstrez amintiri dragi și de neclintit din orașul natal, începând cu sfânta Maria Varasciuc, care s-a luptat să ne însoțească în deportarea în Transnistria... Recent am evocat într-un interviu la Leipzig figura memorabilă și prea puțin  memorată a lui Traian Popovici, absolvent și el, ca și noi, al liceului Ștefan cel Mare, primarul erou al Cernăuțiului. Mă bucur să te includ în această prețioasă galerie a orașului nostru.

 

Cu tot dragul,

NORMAN MANEA”

 

ANGELA FURTUNĂ