"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Mihai Eminescu, așa cum îl percepem astăzi, a fost adesea deformat de filtrele ideologice și cenzura regimurilor totalitare. Acestea au produs, de-a lungul timpului, prin presiunea mitizării, imposturi de durată și mutații adânci în conștiința publică; majoritatea vin, cel mai recent, din perioada dictaturii comuniste, care s-a bazat mult pe uitarea organizată și pe falsificarea istoriei.

Rezultatul: în timp ce poezia lui Eminescu e cunoscută azi în mod superficial, uneori neverosimil și trunchiat, publicistica și convingerile sale politice sau etice rămân în umbră. Ciclul de articole eminesciene consacrat drepturilor românești asupra Basarabiei, apărut în revista Timpul, în 1878,  sau articolele de critică a nihilismului rus și a național-socialismului german, publicate tot în Timpul, începând tot cu anul 1878, au constituit un temei puternic pentru regimul comunist ca să lovească în opera și receptarea ideilor eminesciene. La fel procedaseră, mai devreme, doar că din rațiuni diametral opuse, regimurile dictatoriale ce au culminat cu extrema dreaptă. Există un paradox: fiecare sistem politic totalitar încercase să facă din Eminescu un lider de idei sau un martir, un stindard sau un paravan, după caz, dar niciunul nu avusese intenția de a păstra cu acribie sensul literaturii, al ideilor autorului, al omului și al istoriei. Periodic, așadar, Eminescu a fost confiscat de anumite grupuri și livrat publicului cu intenția de a-l face pe cel din urmă captiv nu în literatură, ci în îndoctrinare.

Scrierile lui Eminescu, în toate edițiile anterioare începuturilor bolșevizării și comunizării, au fost retrase din comerț și din biblioteci, iar articolele care deranjau Rusia suprimate din surse. În iunie 1948, Ministerul Artelor și Informațiilor din Republica Populară Română a scos de sub tipar broșura de uz intern Publicații interzise până la 1 mai 1948, volumul cuprinzând 522 de pagini ce conțineau toate titlurile de cărți interzise după 23 august 1944, adică 8000 de titluri, la care se vor adăuga încă 2000, prin suplimente publicate în perioada următoare. Marcel Fontaine a analizat acest op în cartea sa La République Populaire Roumaine contre la culture française, asta după ce multe fotocopii scandaloase din broșură apăruseră și în presa pariziană a vremii. Această operațiune “culturală” de epurare fusese motivată ideologic la București de diverse culpabilizări pentru fascism, cosmopolitism și alte -isme ce nu conveneau partidului unic, punând la lucru o întreagă mașinărie de distrus operele clasicilor. Între ei, Eminescu, la loc de cinste pe listele excomunicaților .

Nu numai autorii, însă, erau supuși cenzurii și denaturării, ci și unele teme. Bunăoară, subiectul Basarabia devine în epocă unul tabu, pentru că el deranjase nu numai Rusia țaristă, la vremea când Eminescu scrisese critic despre soarta fraților de peste Prut, ci și Uniunea Sovietică, care deja elaborase planuri de de-românizare forțată și de rusificare intensivă, plus alte strategii expansioniste pe care le aplica în mod consecvent. Mihail Sadoveanu, cunoscută personalitate a concesiilor, își autosuprimă benevol toate referirile la Dumnezeu și la Basarabia, în ediția scoasă de comuniști a cărții sale Viața lui Ștefan cel Mare. În 1961, apare o ediție pentru elevi a operei Descrierea Moldovei semnată de Dimitrie Cantemir, unde cuvântul Basarabia este suprimat și înlocuit cu...puncte, puncte.

Supusă unui atare tratament, literatura română de dinainte de 1945, în întregime, este confiscată de un sistem în care nu există decât două categorii de scriitori: irecuperabilii și anexații. Pe această structură bolnavă aveau să pășească, tot sub auspicii ostile, valurile noi de scriitori. Unii, dar atât de puțini la români, rezistând presiunii totalitare, vor înfunda pușcării, vor fi deportați sau vor fi eliminați prin limojare fizică ori morală sau prin omerta; alții, o majoritate deloc confortabilă pentru abordările etice și est-etice, se vor încolona și vor colabora cu dictatura. Literatura română, deloc favorizată de destin, va traversa epoci tenebroase.

 

 

Eminescu a avut o volubilitate gazetărească uluitoare, exprimându-se ca un jurnalist complex și foarte bine informat (interesat de filosofie politică, de diplomație, de politică externă și internă, economie, viață socială și culturală), dar și ca un conservator convins, ce a criticat neobosit socialismul și liberalismul din epoca sa. De pe aceste poziții, la care se adaugă aceea a unui temperamental naționalist - bine ancorat în secolul naționalismului ce a consolidat multe state europene, inclusiv România -, Eminescu și-a investit multă energie în acțiunea civică, în polemică și politică pentru țară, dar și-a făcut, astfel scriind, și mulți inamici de temut: fie din taberele politice interne ale vremii, ce erau la fel de înverșunate ca și azi, fie din grupurile de presiune ale imperiilor austro-ungar și, respectiv, rus, interesate să compromită și să elimine din spațiul românesc pe contra-oponenții politicii lor, adesea patrioți înflăcărați și suflete de artiști, cum a fost Eminescu.

Iată, în cele ce urmează, doar un exemplu privind amploarea și complexitatea viziunilor și analizelor sale.

Tânărul gazetar, în vârstă de 28 de ani, atacase cu mult discernământ, acum 140 de ani, în 1878, la revista Timpul unde lucra, până și chestiunea valurilor de asasinate politice abătute în spațiul european și rus. Ele erau alimentate de ascensiunea socialiștilor ruși și a național-socialiștilor germani, în ale căror strategii pentru cucerirea puterii figurau folosirea crimei și asasinatului drept formă de luptă politică. În fond, Eminescu trăgea un semnal de alarmă asupra unui big-bang prin care se nășteau strategiile teroriste ce vor culmina, în secolul următor, cu nazismul, în Germania, și cu leninismul, bolșevismul și stalinismul în U.R.S.S.

Într-un articol din Timpul datat 4 (16) august 1878, și intitulat Din Petersburg ne soseşte ştirea, Eminescu notează: „ieri, doi indivizi au tras cu revolverul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia (al înaltei poliţii), și că generalul a fost greu rănit (...)

Ceea ce e caracteristic sunt ştirile tot de această natură de care e încărcat aerul. Mai zilele trecute ziarele pariziene şi cele din Viena cuprindeau ştirea că s-ar fi atentat asupra vieţii principelui de Bismarck.

O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, care la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai înainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obișnuită a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, care suntem siguri că victoria principiilor liberal-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendinţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părintească, ci trebuie să şi le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi câştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi care conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie.

Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, care sunt crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, care n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micii manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricile cu maşini de vapor.

Romanii şi în vremea noastră englezii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenţei populaţiei care, rămasă în ţară, ar îneca în valurile ei şi statul, şi cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendinţelor comuniste agrarii. Dacă socialismul oraşelor industriale e explicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pământ ne-mpărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară.
Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot înmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adică în pătrat, pe când mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţină existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimii ale cărei hrănitoare sunt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă înseamnă a dărâma temelia culturii.

Iluziile economice a sectei socialiste s-au lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Mezenzov.

La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învăţătură se poate reforma universul.

Cum că liberalii noştri se bucură de progresul ideilor lor se înţelege de sine.

Mai la vale comunicăm proiectul de lege îndreptat contra socialiştilor din Germania, proiect destinat a se propune Reichstagului, care e convocat deja pe ziua de 9 septembrie anul curent".

Eminescu nu va lăsa să se irosească această primă consemnare și analiză asupra fenomenului de radicalizare europeană, intuind importanța acestui subiect de politică externă în evoluție. Astfel, în următorii ani, folosind multe surse din presa occidentală, va continua să fie preocupat de radicalizările ce amenințau Europa, așa încât, în Timpul din 27 martie 1881, sub titlul Din memoriile...reflecta:

“Din memoriile principelui de Metternich se constată că acest om de stat prevăzuse mișcarea latentă care o să fie obiectul principal de preocupațiune a Europei actuale. Ceea ce constata principele acum o jumătate de secol, fără sa-și poată da seama de cauzele ce adusese starea de lucruri, era o creștere enormă a exigențelor economice ale clasei de mijloc și o sporire a pauperismului, ce devenea cu atât mai simțitor cu cât cultura se întindea mai mult în clasele de jos (...)

Nu e dar de mirare dacă mișcarea socială, cu aberațiunile ei politice, e atât de profundă și de primejdioasă, pentru că fondul ei e economic. Cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate reformele și revoluțiile politice au o origine socială, că războaiele au cauze economice, că nașterea religiunilor chiar stă în legătură cu motive economice.

În vederea dar a măsurilor propuse de Germania pentru suprimarea mișcărilor socialiste, cari în Rusia au forma specială a nihilismului, nu se vor uita fără îndoială cauzele asupra fenomenelor, căci ideile politice eronate, deși există pretutindenea, nu prind rădăcină și nu au vigoare decât acolo unde cauzele economice le dau un teren priincios (s.n.).

Asupra cestiunii măsurilor comune de luat în contra mișcărilor socialiste: Journal des débats se esprimă în modul următor:

“Propunerea Windhorst asupra regicidului și estradițiunii asasinilor politici a fost prezentată luni în Reichstag...În tânărul Regat al României s-au prezentat în Senat un proiect de lege din inițiativă parlamentară ce stipulează expulsiunea străinilor cari ar compromite interesele statului. Există, se vede, într-o parte a Europei o mișcare vie de reprobațiune în contra regicizilor și revoluționarilor care abuzează de dreptul de azil pentru a propaga asasinatul politic. Ici mișcarea se manifestă prin proiecte de legi specioase, dincolo prin urmărirea jurnalelor, dar nu e încă cestiune de-a propune ferm o ligă internațională contra revoluționarilor cosmopoliți. Această propunere se va produce poate și s-a anunțat că cancelarul Imperiului german are gând a lua inițiativa. Dacă noutatea aceasta se va confirma, statele solicitate de a intra în Sfânta Alianță de la 1881 se vor putea întreba dacă legile lor le înarmează îndeajuns în contra apostolilor asasinatului; dar consimți-vor ele a colabora la redacțiunea unui nou drept public european și a-l lăsa să se aplice la ele numai pentru că Germania e bântuită de socialism și Rusia minată de nihilism?”

Iată întrebarea gravă a foii franceze, care merită toată atenția. Dacă cauzele interne și locale ale propagării ideilor revoluționare vor rămâne permanente, legi speciale aplicate în țări unde acele cauze nu există nu vor folosi mult în contra mișcării”.

 

...Așadar, Eminescu, cel real, nu a fost cel al clișeelor cultivate azi, care îl construiesc mai mult ca pe un visător romantic și rupt de realitate, ori ca pe un zburător doar prin speculațiile filosofice și creaționiste. A avut geniul de a privi lumea, cu egală profunzime și implicare, atât prin prisma conștiinței binelui fezabil, cât și prin viziunile idealiste de mare poet. Unică a rămas la el capacitatea de a vedea noutatea, de a construi perspective, de a revoluționa idei și limbaje. Totul, după cum mărturisește un contemporan (Nicolae Zaharia), cu zâmbetul pe buze, cu „surâsul său blând, sincer, sceptic, amar și disprețuitor (...). Stări sufletești care la alții se manifestă prin lacrimi, la dânsul se exprimau într-un surâs, sub care se ascundeau lacrimile și amărăciunea”. Merită să descoperim, citindu-l și recitindu-l cu adevărat, pe acest Eminescu, așa cum a fost...

 

 

 Angela FURTUNĂ