"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Observ din ce în ce mai des la confrații mei că, în ciuda lecțiilor dure ale istoriei recente, par să nu fie vaccinați față de epidemiile gândirii totalitare sau față de maladiile spiritului contemporan. Lucrurile care deranjează cel mai mult sunt spiritul critic și etica, devenite adevărate Cenușărese la mâna hermeneuților din Est. Mai nou, un fel de păpuși Barbie destinate exercițiilor de monopol asupra discursului public prin intermediul tranchilizării și tranzacționării academice convenabile și al fetișizării media.

Într-un studiu intitulat Adevărul – niciodată singur, descriam, cu ceva vreme în urmă, rolul sistemului de referință în apărarea valorii. Nu mi se pare că ar fi vorba despre o temă depășită. Doar una deturnată. Pentru că est-eticul rămâne în actualitate. Pe scurt şi la rigoare: scriind numai despre aspectele convenabile, impuse de ideologie, scriitorii oficiali din totalitarismul românesc se sustrăgeau de fapt situaţiilor de a fi scris despre adevăruri aşa cum erau ele în societatea totalitară, de a fi denunţat, deci, şi adevărul injust, cu acelaşi revelator folosit la hiperbola adevărului convenabil; se poate spune, aşadar, că scriitorii de acest tip – o copioasă majoritate –, îşi luau, de fapt, măsurile de precauţie folosind strategiile de deformare a realităţii şi a corpusului aflat în curs de instituire a literarităţii, pentru a nu fi pedepsiţi de sistem. Iar tehnica acestei mistificări avea la bază logica reducerii la absurd. Din punct de vedere estetic, această restrângere a corpusului realităţii la o sumă de teze ce includ în egală măsură şi ipoteze reale şi ipoteze false, se rezumă de fapt la obţinerea unor consecinţe ca efect al unui fenomen în care procesualitatea pleacă de la premize eronate. Abordarea est-etică a literaturii, aşa cum a aplicat-o Monica Lovinescu, nu este întotdeauna corect receptată de critică şi de public, nici măcar la ora actuală, fiind adesea confundată cu etica existenţei: i se reproşează neadecvarea, când în chestiune este logica planurilor urmărite de către criticii ei – una este etica (ce ţine de existenţă), alta est-etica (ce ţine de critica literară). Nu în ultimul rând, există şi o teamă de analiză şi de revizuire (nicidecum revizionism), prin care mulţi autori, supravieţuitori în topurile acelor vremuri, încă se sustrag ei înşişi unui mecanism onest de reevaluare estetică, dar şi de auto-analiză critică. Dar salvarea cu obstinaţie a aşa zisei supremaţii estetice nu este alegerea oportună pentru a evita discreditul etic ori eşecul est-eticului. Cât despre funcţia homicidă a ideologiei, ca presiune sistematică şi distructivă asupra psihismului, fie el auctorial, Monica Lovinescu remarcă[1]: „Domeniile irealităţii sunt multiple în România. Mai ofensive sau nu, după momente. La sărbători, atât de vehemente, încât redevin totalitare. Desigur, nimeni nu crede în ele. Dar rostirea fără obiect, alături de obiect, împotriva obiectului, nu rămâne fără efect asupra psihismului. De consecinţele ei se resimt mai ales scriitorii, cu toate că nu sunt singurele victime ale acestui scenariu al irealităţii, nici singurii ei actori”. Schizoidia limbajului şi a asumărilor publice, însoţită de dedublarea comportamentului şi de actele mitomane generalizate, au fost cele dintâi trepte ale distrugerii personalităţii. Monica Lovinescu menţionează[2]: „Slujindu-se de cuvânt, scriitorii nu pot să nu sufere cei dintâi de dedublarea lui. Pentru ei, dăinuirea sistemului totalitar, chiar atenuat în aspectele lui mai agresive, poate agrava schizofrenia ce ameninţă încă – la 20 de ani de la moartea lui Stalin – întregul corp social. Convalescenţa, trecerea spre stadiul unei dictaturi de tip clasic, se lasă mai departe aşteptată.

Nu depinde ea şi de mânuitorii verbului? Mai ales de ei?”

Cea care înţelesese aceste mecanisme precum şi efectele lor perverese asupra literarităţii, şi care scria acum despre ele cu o anume detaşare, dar nu abdicare, trecuse prin fascinaţia sinuciderii şi decisese să se ia cu monstrul politic în piept. Nu numai din raţiuni de defulare a unui rău ce îi afectase ţara, familia, viaţa, sufletul şi mintea, ci şi din pornirea absolut eroică de a se lupta cu acest rău politic, care primise o identitate concretă, de entitate monstruoasă[3], şi putea fi, de aceea, învins: Stalin. În fond, Monica Lovinescu vedea deja, la fel ca toţi ceilalţi iluminaţi politici la care avusese acces, esenţa acestui rău: Stalin. Identificase şi cifrul de acces al răului la conştiinţa scriitorilor[4]; Angelo Mitchievici defineşte cu succes acest mecanism[5] – „cifrul se regăseşte în răspunsul ezoteric pe care Stalin îl dădea scriitorilor care-i cereau servili opinia despre ceea ce ar trebui să scrie. Stalin le recomanda malefic: „Scrieţi adevărul”. Nu numai scriitorii sovietici, dar şi o mare parte din cei francezi şi aproape toţi scriitorii români după 1945 au transcris acest „adevăr” stalinist”. Înaintea lui Angelo Mitchievici, Monica Lovinescu va fi deconstruit mult mai direct şi mai tranşant străduinţa de terorizare semantică aplicată de Stalin[6], atunci când vorbeşte despre eforturile depuse de Sartre de a salva doctrina comunistă[7]: «nu se mai spune în stânga conformistă comunism, ci stalinism, acest termen din urmă tinzând să-l despartă pe înfierbântatul după libertate Lenin, de odiosul Stalin şi să dezvinovăţească doctrina, idealistă şi universalistă, de punerea sa în aplicare criminală».

            Unul din argumentele ştiinţifice care îi dau întrutotul dreptate Monicăi Lovinescu, în chestiunea relaţiei dintre dedublarea prin cuvânt, psihismul auctorial şi valenţele est-eticii, este Dicţionarul limbii române de lemn (DLRL)[8], op care adună cercetările unui grup de universitari conduşi de Aurel Sasu. Nefiind o lucrare de pură lexicografie, ci o sinteză de istorie culturală, acest volum atinge două ţinte: „pe de o parte, ilustrează modalităţile discursului totalitar, dar pe de altă parte, din perspectivă pur literară, e şi o antologie, document de adeziune la o doctrină ucigaşă, a cărei indecentă apărare nu pare să le fi provocat intelectualilor români, nici înainte, nici după 1989, vreun proces de conştiinţă. Alături de profesioniştii logocraţiei (cuvântului ca instrument al puterii), prezenţa lor în această carte e un argument în plus al „schizofreniei morale” (Matei Călinescu) de care a suferit profund, în perioada postbelică, societatea românească”[9]. Tezele din iulie, constata într-o notă din 21 octombrie 1975[10] Monica Lovinescu, impuneau de fapt în România paradigma „narodnicismului rusesc, trecut prin filtrul realismului socialist sovietic – aşa cum s-a inspirat din Cernîşevski, şi cum a înţeles să-i aplice concepţiile în materie de artă”. Autoarea explică felul cum, trecând prin meditaţia lui Jdanov şi osificându-se în sistemul public de mentalităţi, printr-o inerţie culturală tipică sfârşitului rus al secolului al XIX-lea, teoriile lui Cernîşevski din Ce-i de făcut (1862) au pus bazele scopului militant politic şi educativ al artei şi al pedagogiei care vizau ivirea unui „om nou”; pe de altă parte, succesul acestor teorii, ca şi al proiectelor utopice leninist şi bolşevic, se explică prin adresabilitatea lor: Cernîşevski se adresase, în epocă, ţărănimii, la fel cum Lenin se adresa mai târziu, în acelaşi registru, proletariatului. Aşadar, teoriile lor se propagau cu succes „în sânul unei pături intelectuale alcătuite nu din marile personalităţi de tip liberal rus, ci din militanţi obscuri şi doctrinari de mâna a doua”. Aceste pături de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea îşi dau mâna pe linia de sutură ce evacua zonele intelighenţiei ruseşti. Monica Lovinescu preia şi o observaţie mai veche a lui Berdiaev asupra acestei intelighenţii, observând că rămâne valabilă în stadiile când intelighenţia se radicalizează: „Prezentul, realitatea de care trăieşte despărţită, ea le consideră ca încarnând răul. Morala intelighenţiei este cea fanatică a raskolului. Extrema intransigenţă constituie pentru ea o autoapărare, singurul mijloc de a face faţă unei lumi duşmănoase şi a-şi salva aspectul propriu”[11]. Aceste asumpţii, care reconfirmă şi intuiţiile de mai târziu ale lui Mark Lilla[12], îşi găsesc ascendentul într-o formulare inspirată a lui Sorin Antohi[13]: „de ce sunt intelectualii mai curând atraşi de tiranie decât de libertate?”[14], atunci când trece în revistă cazuistica extrem de bogată a patologiei tiranofile, începând cu „anticii, înainte şi după vizitele lui Platon la Siracuza, Xenofon formulând în maniera dialogică socratică una din cele mai durabile analize ale tiraniei, Hieron – sau Tyrannicus, […] apoi un Etienne de la Boétie (1530-1563), în zorii modernităţii, scriind celebrul Discours de la servitude volontair, ou le Contr’Un […] iar fără doar şi poate trecând prin Montaigne, cu mult cunoscutele Essays, iar mai târziu prin Hayek, Mises”, dar şi alţii. Monica Lovinescu citise şi scrisese mult în anii de exil despre acest mesianism al totalitarismului rus şi sovietic, pe care propaganda şi limba de lemn îl vor fi slujit cu eficienţă, inducând distorsiuni de gândire şi tipuri de personalitate alterată de schizoidism. „Omul nou” visat de Cernîşevski devine proiectul de humanoid al multor decenii de tiranofilie comunistă, etapizată: „bine serviţi de trei decenii de „inginerie a sufletului”, sovieticii trecuseră pe scară largă şi la „ingineria spiritului omenesc”, de la pedagogia concentraţionară a lui Makarenko, organizată pentru reproducerea în masă a Omului Nou emblematic (după mărturisirea candidă a autorului Poemului pedagogic) de ofiţerul CEKA, până la subvenţionarea unei vaste reţele de agenţi de influenţă în Europa şi Statele Unite, iar mai târziu în toată Lumea a Treia”[15]. Memoriile Monicăi Lovinescu conţin analize pertinente ce vin după dezvăluirile anilor 1920-1930 privind ororile leniniste şi staliniste, când au revenit la raţiune unii dintre adulatorii iniţiali ai Uniunii Sovietice, după descoperirea pe cont propriu a adevăratei feţe a „societăţii fără clase”[16]. Efectul socio-traumatic al propagandei şi al mecanismelor ei de bază induse prin limba de lemn şi prin alterarerea consecutivă a personalităţii s-a exercitat timp de mai multe decenii în toate ţările din Lagărul de Răsărit, deoarece „tovarăşii de drum” erau bine finanţaţi şi sprijiniţi logistic de Moscova, iar pe de altă parte, după război, aceştia aveau şi alibi-ul etic greu de demontat: antifascismul[17]. Făcând referire la tovarăşii de drum obsedaţi de construirea Omului Nou din România, Monica Lovinescu aduce, încă din 1975, un argument greu de demolat[18]: „Narodnicii de pe vremuri din Rusia aveau cel puţin scuza bunei-credinţe, a idealismului, a generozităţii lor semidocte. La noi, ce-a mai rămas, dacă nu impostura? Experienţa realismului socialist este prea recentă, pentru ca fiecare din noi să nu poată calcula singur spre ce duc astfel de metode. Cei care mimează azi – printre activiştii culturali, dar şi printre scriitori – entuziasmul militant au pus în locul bunei credinţe şiretenia, în locul idealismului, dorinţa de carieră, în locul generozităţii, setea de privilegii. Şi pe deasupra a toate, ipocrizia”. Monica Lovinescu se întreabă de ce să ne mai punem, protocronişti, sub semnul lui Mihai Viteazul sau al lui Ştefan cel Mare, dacă suntem obligaţi să copiem, o dată mai mult, de parcă nu ne-ar fi ajuns falimentul realismului socialist, pe un Cernîşevski sau pe un Pisarev? Autoarea observă că efectele dezastruoase ale Tezelor vor fi de neevitat şi vor îngropa de vii mii de conştiinţe, minţi, caractere. Toate aceste calamităţi umane aveau loc după calapodul rusesc validat de experienţa leninistă şi bolşevică, dar şi după modelul coreean şi chinez, de care se contaminase Ceauşescu[19]. În absenţa Tezelor, e sigur că ar fi existat mai multă detaşare, dar Programul adoptat după Tezele din iulie consfinţea regimul urgent de îndoctrinare prin care Ceauşescu forţa şi pentru România nota de maximă irealitate a modificării conştiinţei şi personalităţii umane, „cerând insistent literaturii să joace un rol mai important în «educaţia omului nou»…Acest «om nou» al lui Cernîşevski, după o prea lungă şi neagră descendenţă, pare să-şi mai caute strănepoţi pe malurile Dîmboviţei”[20]. Geneza „omului nou” este exemplul cel mai recent de tiranie în politică, aşa cum a fost ea prezentă în secolul trecut, care a produs doctrinele comunismului şi nazismului, dar şi „marximul în toate permutările sale baroce, naţionalismul, tiers-mondismul – multe inspirate de ura faţă de tiranie, toate capabile să inspire tirani odioşi şi intelectuali orbi la crimele acestora[21]. În fond, omul nou era un concept ingineresc, un robot ideologic care îşi propunea să lupte împotriva tiraniei, dar sfârşea el însuşi înecându-se într-un habitus sufletesc de tiran dominat de ură şi de intoleranţă faţă de celălalt. Pe urmele lui Platon, un prezumtiv om nou de succes, fie şi în prototip idealizat, ar fi trebuit să adopte o doctrină etică limitativă: „Nu e nicio ruşine să eşuezi sau să mori în politică, atâta vreme cât nu te laşi cuprins de tiranie”[22]. Un intelectual responsabil identifică mecanismele mutilării personalităţii de către doctrina politică, oricare ar fi aceasta, şi decelează între momentele de luciditate filosofică autentică şi clipele de derapaj prin tiranofilie. Monica Lovinescu a deconstruit adesea tipologia personajului Rubin din romanul Primul cerc al lui Alexandr Soljeniţân. Modelul acestui personaj a fost Lev Kopelev, care mărturiseşte[23] despre mintea comunistă: „ca şi ceilalţi din generaţia mea, am crezut cu tărie că scopurile scuză mijloacele. Marele nostru ţel a fost triumful universal al comunismului, şi de dragul acestui ţel totul era permis – să minţi, să furi, să distrugi sute, mii şi chiar milioane de oameni, toţi cei care ne împiedicau munca sau ar fi putut să o împiedice, pe toţi cei care ne stăteau în cale. Iar a ezita sau a avea dubii în această privinţă însemna să te dedai „mofturilor intelectuale” şi „liberalismului stupid”, atribute ale oamenilor care „nu pot vedea pădurea din cauza copacilor”…” Desigur, acest model creionează o apoteoză a fanatismului, care surprinde în mutaţiile cele mai fine rolul dereglării prin ideologizare a discernământului moral şi a pragului etic al acţiunii umane prin exerciţiu politic. Elanul ei distructiv putea să urmeze celebrei declaraţii făcută de Lenin în octombrie 1917[24]: „Istoria nu ne va ierta dacă ratăm această oportunitate”. Trecerea de la proiectul leninist către cel bolşevic a preluat toate exigenţele de rigoare[25]: „absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăţilor critice şi cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinţei generale”, anulând criteriile morale convenţionale sau subordonându-le unui scop partinic de necontestat.

Pe scurt şi la rigoare, aşadar: vai celor care au meditat şi au scris despre adevăr!

 

Angela FURTUNĂ, Octombrie 2017

 

 

 

 

 

[1] Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde Scurte II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 61.

 

[2] Ibid., p. 61.

 

[3]     Mitchievici, Angelo, Umbrele paradisului – Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011. pp. 498-499.

 

[4]    Ibid.

 

[5]    Ibid.

 

[6]    Lovinescu, Monica, Diagonale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 173. «nu se mai spune în stânga conformistă comunism, ci stalinism, acest termen din urmă tinzând să-l despartă pe înfierbântatul după libertate Lenin, de odiosul Stalin şi să dezvinovăţească doctrina, idealistă şi universalistă, de punerea sa în aplicare criminală». Procedeul de manipulare a generat efecte perverse.

 

[7]    Ibid. Sartre spunea că un anticomunist este un câine, p. 172.

 

[8]    Sasu, Aurel, Dicţionarul limbii române de lemn, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.

 

[9]    Sasu, Aurel, Dicţionarul limbii române de lemn, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p.6.

 

[10]  Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde scurte II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 143.

 

[11]  Ibid., p.143.

 

[12]  Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Editura Polirom, 2005.

 

[13]  Ibid., p. 19.

 

[14]  Ibid, pp. 7-45: Antohi, Sorin, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne în Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Editura Polirom, 2005.

 

[15]  Ibid, pp. 7-45: Antohi, Sorin, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne în Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Editura Polirom, 2005.

 

[16]  Ibid., p. 27.

 

[17]  Ibid., p. 27: „Mulţi dintre intelectualii occidentali şi est-europeni fuseseră actori sau simpatizanţi ai organizaţiilor şi guvernelor de dreapta sau de extrema-dreaptă, deci nu puteau reapărea prea uşor în public, iar responsabilitatea lor pentru dezastrul războiului şi Holocaustului putea fi dovedită în numeroase cazuri, rămânînd cel puţin o suspiciune plauzibilă în altele (…) Ce să faci cu atăt de puţini intelectuali democraţi scăpaţi de urgia secolului?».

 

[18]  Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde scurte II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 147.

 

[19]  Mao Zedong, liderul comunist din China, care a murit în 1975, declara în 1958 la o şedinţă de partid, despre împăratul chinez celebru Qin (259-201 î.Hr.): „împăratul Qin e un model pe care l-am depăşit. A îngropat de vii 460 de cărturari. Noi am îngropat 46.000. Voi (intelectualii, n.m..) ne acuzaţi că suntem întocmai lui Qin. Vă înşelaţi. Noi l-am depăşit pe Qin însutit”. China comunistă a adoptat modelul imperial, spune Zhou: «Împăratul are putere absolută. Singura metodă de a conduce un astfel de imperiu este prin cruzime”.

 

[20]  Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde scurte II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 147.

 

[21]  Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Editura Polirom, 2005, p. 235.

 

[22]  Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Editura Polirom, 2005, p. 234.

 

[23]  Tismăneanu, V., Howard Marc M., Sil, Rudra (editori), Ordinea mondială după Leninism, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 31.

 

[24]  Apud Ibid., p. 30.

 

[25]  Ibid., p. 30.