Născută la Suceava, în data de 19 iunie 1957, într-o casă cu bibliotecă, într-o familie românească tradiţională, creştin ortodoxă, cultivatoare a spiritualităţii europocentrice. Încă de la vârsta de 4 ani, urmează în particular studii de limba franceză, pian, literatură, pictură şi interpretare vocală, cu legendarele profesoare Iacubovici, Erica Popa, Leo-Miza şi Nussbrauch, care au format şi modelat copilului supradotat gustul pentru valoare, muncă şi performanţă. Urmează Gimnazul nr. 1, apoi Colegiul Naţional « Ştefan cel Mare » din Suceava, ca absolventă eminentă, şefă de promoţii şi de două ori olimpică naţională, repurtând numeroase premii şi recunoaşteri regionale şi naţionale.
În 1984, absolventă la Universitatea Bucureşti, diplomat geofizician al Facultăţii de Geofizică şi Master în domeniu, dar nu profesează decât cinci ani, în cadrul Institutului de prospecţiuni geofizice din Bucureşti, urmând apoi specializări în cibernetică şi IT, comunicare, jurnalism şi ulterior revenind la profesiunea vocaţională şi de credinţă: artele frumoase, critică de artă, cu predilecţie literatura. Ulterior, la Universitatea « Ştefan cel Mare din Suceava, devine Master în Comunicare şi Relaţii Publice şi Master în Semiotica Limbajului şi Mass-Media, iar în paralel e bibliograf, bibliotecar şi cercetător la Biblioteca Bucovinei « I.G.Sbiera », pregătind o teză despre Monica Lovinescu, cea mai importantă figură feminină din literatura exilului românesc. În perioada 1990-2016, implicându-se în tranziţia spre democraţie, face jurnalism de eveniment şi de opinie, analiză, cronică şi mai ales jurnalism cultural, publicând la numeroase periodice regionale sau naţionale ori internaţionale şi colaborând periodic la România literară, Bucovina Literară (1998-2003, de unde este exclusă, însă, abuziv, politic, în 2003, în urma unor denunţuri şi a refuzului conducerii de a-i publica articole şi studii despre Monica Lovinescu), Hyperion (2003-2007), Acolada (2007-2016, de unde este îndepărtată finalmente din motive antisemite, căci nu au fost bine văzute de către directorul Ulmeanu preocupările sale susţinute de istorie literară şi critică privind iudaismul, dialogul româno-iudaic şi marea literatură a evreilor din Moldova), Vatra, Steaua, Convorbiri Literare, Tribuna, Poezia, Poesis, Romanian Times, Levure littéraire, Francopolis etc. A realizat numeroase interviuri şi dialoguri cu personalităţi ale timpului, între care Eugeniu Coşeriu, Norman Manea, Matei Vişniec, Mihail Gălăţanu, Ion Stratan, Angela Marinescu, Lucian Vasiliu, Constantin Hrehor, Ruxandra Cesereanu, Bogdan Suceava (California), Luiza Palanciuc Gheorghe Grigurcu, Marlena Braester (Haifa), Nicolae Tzone, Alexandru Dohi, Angela Baciu şi mulţi alţii.
Debutul literar oficial se produce când autoarea are deja 40 de ani, în revista România literară, sub îngrijirea domnului Nicolae Manolescu şi a doamnei Constanţa Buzea (la rubrica Post-restant, nr. 42- 1997, apoi rubrica Poemul cu scrisoare, nr.46-1997). Această întârziere fusese alegerea sa: de a nu publica nimic sub dictatură, pentru a nu fi nevoită să facă neplăcute concesii, nici să demisioneze de la standardele unor valori est-etice nedezminţite. Aşa se face că, la vârsta la care unii confraţi de generaţie aveau deja opera construită, drumul autoarei abia începea, iar încadrarea sa în paradigme generaţioniste era total compromisă. Însă nu în dezavantajul autoarei, care de la bun început şi-a definit cu greu traiectoria şi destinul literar, artistic şi critic, rămânând o figură solitară, marginală şi unică.
Afilieri şi recunoaşteri : Membră a Uniunii Scriitorilor din România, din 2002 (iniţial Filiala Bucureşti, apoi prin transfer din 2004 la Filiala Iaşi)
Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România.
Membră fondatoare a Asociaţiei de Apărare a Limbii Române (sub directoratul savantului Eugeniu Coşeriu).
Membră a Asociației Scriitorilor Români din Quebec.
Decorată de NARPA (North American Romanian Press Association) în 2013 cu Titlul de Journalist of The Year, in Culture.
Decorată cu Diplomă de Excelenţă de The World Organization of Bukowinian Jews, pentru Creativitate şi Spiritus Rector. În onoarea scriitoarei au fost plantaţi 10 copaci pe Muntele Măslinilor.
Zeci de premii literare de vârf.
Debutul profesionist în reviste: 1997 - România Literară, nr. 4 / 1997 – în rubrica Poşta Redacţiei a doamnei Constanţa Buzea şi nr. 46/ 1997 – în rubrica Poemul cu scrisoare, prin ciclul „Cinci tablouri de colecţie”.
Debut editorial: "Prizonier in Ego" (1997) – Ed.Geea International - Premiul special al juriului la Festivalul Naţional "George Coşbuc"1997
Volume de autor :
1.-"Prizonier in Ego" (1997) – poezie, Premiul special al juriului la Festivalul Naţional "George Coşbuc" 1997
2.-"Metonimii de word - trotter"- poezie, 1999 - Editura Fundaţiei "Constantin Brâncuşi"- Marele Premiu la Festivalul National de Literatură română "Tudor Arghezi" 1999
3.-"Primul Kaddish"- poezie, 2002 -Editura Dacia- Cluj
4.-"Poemian Rhapsody"- poezie, 2004 - Editura Axa-Botosani. Marele Premiu la Festivalul International de Literatură Ad Visum, 2005.
5.-"Elegiile Estului sălbatic- Vieţile mele nesfinte" – poezie, 2005 - Editura Axa - Botoşani.
6.-"Il văd pe Dumnezeu şi nu mor - Alte vieţi" - 2005 - Editura Axa - Botoşani. Ultimele două volume, apărute în ediţie unică, au fost nominalizate la Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 2005.
7. « Pelerinul din Aqualung » – poezie, 2008 – O carte de poezie – galerie de artă, împreună cu artistul plastic Păuna Dumitrescu, Editura Integral, Bucureşti. Carte distinsă cu Premiul Mihai Ursachi de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România pentru acel an.
8. La anul, la Ierusalim, o carte – eseu, analiză, critică literară,memorii, 2009 – Ed. Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”, Suceava. Coperta de Devis Grebu.
9. Caietele Anul Paul Celan (coord.), Biblioteca Bucovinei, Suceava, 2011. O culegere de texte semnate de cercetător şi istoric Lucian Zeev Herșcovici (Ierusalim), istoric Alexis Nouss (Cardiff), Norman Manea (New York), Andrei Oișteanu, Andrei Corbea, Angela Furtună, Delia Eşian s.a.
10. Monica Lovinescu. Est-etica. Vol.1 Geneze , critică literară, eseu, publicistică, Editura Vinea (volum sub egida Bibliotecii Bucovinei),București, 2012. Carte distinsă cu Premiul pentru Eseu al revistei Convorbiri literare, anul 2013.
11. Post-hipnotice, poezie, Editura Timpul, Iaşi, 2013. Carte dinstinsă cu Premiul “Cezar Ivănescu” al Uniunii Scriitorilor, Iaşi, 2014.
12. Misterele de la Ilisos, poezie, Editura Vinea, 2015, Bucureşti. Nominalizare la Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea de Poezie 2015.
13. Primul meu Kaddish, poezie, Editura Integral, 2016, Bucureşti.
14. Elegii din infern, Tipomoldova, Iaşi, 2016
15. Elegiile de la Stalingrad, poezie, Ed. Vinea, Bucuresti, 2017.
Despre Angela Furtună au scris : Gheorghe Grigurcu, Livia Iacob, Tudorel Urian, Simona Grazia Dima, Cristian Livescu, Mircea A. Diaconu, Ştefan Bolea, Ioan Moldovan, Gellu Dorian, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Ruxandra Cesereanu, Al. Cistelecan, George Vulturescu, Marlena Braester, Rodica Drăghincescu, Şerban Axinte şi alţii.
Angela Furtună a condus câteva proiecte publice notabile, axate pe valori culturale majore (recuperarea după dictatură a unor mari figuri ale literaturii române, ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Norman Manea, Paul Celan), rolul intelectualului în Cetate (militând pentru o intelighentsia românească) şi sferă civică (educaţie democrată şi antidiscriminare, dialoguri interculturale şi transdisciplinare, apărarea valorilor ecologice de mediu şi de comunicare publică).
Fondator şi Director al Proiectului Conferinţele Bibliotecii « Bucovina- Un brand al României pentru Uniunea Europeană », în cadrul Bibliotecii Bucovinei, între anii 2006-2010, unde a avut ca invitaţi figuri promiţătoare din intelectualitatea bucovineană, între care prof.univ.dr. Mircea A. Diaconu, prof.univ.dr. Sanda Maria Ardeleanu, prof.univ.dr. Ştefan Băişanu, prof.univ.dr. Mihai Iacobescu, conf.univ.dr. Sabina Fînaru, conf.univ.dr. Mariana Boca, istoric şi scriitor, jurnalist şi memorialist Jean Yves Conrad, pictor Cezar Secrieru, prof.univ.dr. Elena Prus, Iléna Lescaut, preot paroh Mandalian Azad, prof. Tania Grimberg, prof. Mihai George Sîrbu, prof.univ.dr. Vasile Demciuc s.a.
Iniţiator şi Director al Proiectului Zilele Monica Lovinescu, şi Premiului Naţional “Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”, derulat sub auspiciile Bibliotecii Bucovinei – Consiliului Judeţean Suceava, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România şi Universitatea « Al.Ioan Cuza » din Iaşi, începând cu anul 2008. Juriul internaţional condus de academician Basarab Nicolescu şi elite româneşti din ţară şi din diaspora a acordat de-a lungul timpului premii naţionale pentru Gheorghe Grigurcu, postului de Radio Europa Liberă, Vladimir Tismăneanu (USA), Nicolae Manolescu, Doina Jela, Cassian Maria Spiridon s.a.
Coordonator şi Director artistic, începând cu 2005, al Festivalului Internaţional Francofilofon – Secţiunea Bucovina - Primăvara Poeţilor – Le Printemps des Poètes, ca proiect derulat la Biblioteca Bucovinei – Consiliul Judeţean Suceava în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, alte institutţii de cultură şi de învăţământ. Colaborând în permanenţă cu iniţiatorii parizieni ai mişcării, i-a dat acesteia la Suceava un caracter puternic educativ legat de cultivarea valorilor româneşti şi franceze şi de educaţia bunului gust artistic. În cadrul festivalului bucovinean, scriitoarea a iniţiat şi acordă în fiecare an Premiul Iulia Leo-Miza şi Premiul Cornelia Mânicuţă, în memoria a două ilustre profesoare de umanioare de valoare naţională şi europeană care au activat în Bucovina.
A iniţiat şi coordonat, în cadrul Bibliotecii Bucovinei – Consiliul Judeţean Suceava – în premieră colocvii, expoziţii şi simpozioane pentru Proiectul dedicat pedagogiei memoriei şi cultului eroilor (începând cu 2005, în fiecare ianuarie şi octombrie, cu ocazia Zilei Internaţionale a Holocaustului şi, respectiv, Zilei victimelor Holocaustului românesc-transnistrean, dar şi începând cu 2009, cu ocazia zilei de 23 August ca Zi a Memoriei victimelor celor două totalitarisme ale secolului XX) ; a organizat numeroase evenimente de comemorare şi simpozioane de istorie şi cultură evreiească, românescă şi româno-iudaică, având permanent mesajul de respect şi de etică a neuitării victimelor Holocaustului şi ale Gulagului.
Semn de carte - de Gheorghe Grigurcu - Pasionalitate livrescă
Poezia, după cum se remarcă din capul locului, energică, dezlănţuită, pe care o semnează Angela Furtună, reprezintă totuşi un triumf al artificiului. Poeta are în vedere fiinţa ca pe un foc pe care se străduieşte din răsputeri a-l înăbuşi spre a nu provoca un incendiu. Aceasta e puternică, rebelă, i se simte enorma zbatere, dar ţinta autoarei e de-a o disciplina, de a-i sugruma vitalitatea, de-a o oferi ca pe-o ofrandă textului. Textul e zeitatea ce consumă existenţa, asumîndu-i condiţia într-un chip ideal, tranzitînd-o în semnele sale indelebile, cristalizînd-o. Condiţia estetică a textului se întemeiază pe condiţia intrinsecă a fiinţei (la nivel intim, biografic, cultural) şi e cu atît mai convingătoare cu cît elementele ce-o ilustrează pe cea de-a doua sînt mai îmbelşugate. Drept care Angela Furtună se avîntă în toate direcţiile, cu un impresionant elan al cumulării de imagini, concepte, impresii din numeroase domenii, cu o dispoziţie a varietăţii menită a asigura augustului apetit textual un meniu pe măsură. Iată o elegie compusă din materii eteroclite, cu o seducătoare înfăţişare babilonică: "îmi lipesc urechea de palma ta ascultînd, ca dintr-un ghioc/ adînc, cum se ivesc din lut pretexte ca, nervură cu nervură să/ mă invoci pe mine, copacul meu gînditor// acest stetoscop le ştie pe toate/ cum mă respiri pînă la intoxicare şi vomiţi/ cum oasele tale de imagolog străpung pînza de păianjen/ cum bate clopotul cînd mă întorc la tine/ turnîndu-mi pe zîmbet luciul şinelor de tramvai/ cum îţi creşte pe cortex un papirus al anxietăţii grafologizînd// nicicînd asupra noastră nu s-a coborît roiul acela de fluturi/ ce reface pointillista harmonie/ nicicînd/ păşeşti cu ezitare de agorafobic te deschizi ca un spaţiu/ căruia toate axele i s-au curbat şi atunci/ eu îmi lipesc urechea de palma ta şi te aud cum plîngi/ nervură cu nervură, copacul meu gînditor" (refăcînd pointillista harmonie).
Manifestînd o frenezie a compoziţiei textuale insolite, în macro ca şi în microstructura poemelor, autoarea trece de la o asociere la alta, pe direcţia unui "descriptivism" vizionar care, concomitent, discreditează şi creditează realul convocat cu o grandilocvenţă erudită ce ne duce gîndul la Saint-John Perse. înghiţit şi metabolizat de structura textuală, realul continuă a-şi emite semnalele, aidoma acelor vieţuitoare studiate de biologi pe un areal vast în care, deşi părelnic pierdute în libertate, pot fi reperate în orice moment, graţie unor mici dispozitive ce li s-au ataşat. Astfel undele realului îşi continuă curgerea sub stratul discursului care, sacrificîndu-l în planul său, îi datorează propriul său fast, propria sa luxurianţă gongorică. Angela Furtună tricotează somptuos pe canavaua datelor cotidianului respins în aspectul său imediat, cu ajutorul aparatului stilistic în combustibilii căruia intră şi preţiozitatea, însă asimilat în zona sa mai adîncă, din care izvorăsc mirifice spontaneităţi: "vei ajunge acasă într-o odaie cu miros de răchită abia înflorită,/ vei căuta răcoarea şemineului de malachit, înconjurînd de trei ori/ cu degetele verdele sepalelor de dreţe vei visa că eşti/ cuprinsă de braţele ursoaicei care şi-a uitat durerea în lemnul/ portocaliu al bradului tînăr/ pisica albă îşi va lipi urechea de vocea lui Marcel Iureş pitită ca o bombă în cutia radioului,/ vei şti că aşa începe poemul perfectei claustrofobii/ cînd madona florală striveşte cu tălpile goale florile din covor" (Poemul perfectei claustrofobii). Prin urmare existenţialul se relevă ca o permanentă obsesie. Propunîndu-şi a-l reduce, a-l aşeza în paranteză, a-l radia, poeta artifex e pus în situaţia de-a ne aminti mereu impactul cu factorii săi de care fiinţa nu s-ar putea lipsi. Cu cît e mai întins cîmpul de referinţe şi cel lexical, cu atît efortul metaforizării e mai amplu, ca într-o probă sisifică. Precum într-un ghioc, în sofisticatele imagini plînge melosul vieţii îmbrăţişate de un elan insaţiabil. Pasionalitatea livresc-caligrafică are drept obiect evocarea acesteia în complexitatea sa misterioasă, care, oricît ar încerca poeta a o pune în pagină, iese în decor: "alergai în stradă cu un furtun/ să alungi cu apă rece cîinii ce sfidau partitura vieţii" (Eudaimonia avea un bonsai suficient de sceptic). Sau: "nu ştiu să urc pe scara ce descătuşează trupul din fălcile fiinţei/ ştiu doar că-n podul unde stau şi privesc de sus acoperişul/ pe care se plimbă curajoasa mea pisică nemuritoare/ oamenii nu vin şi nu chibiţează/ şi ninge întruna a nesfîrşită împăcare" (poem înainte de a mă înfiripa din bucurie). Sau: "doctorul nu mi-a mai spus nimic privind relaţia lui cu realul/ dar eu îl aud cum se strecoară noaptea pe terasa mea pe furiş/ pentru a consuma o oră şi jumătate de muzică de greier" (Doctorul nu-mi mai spune nimic). Pe scurt spus, avem a face cu "poesia ca status de concentrare a existenţei" (Eudaimonia avea un bonsai suficient de sceptic).
Aşadar artificiul scriptic preia energia vitală, îngheaţă în desenul său turbioanele emoţionale, filtrează clocotul trăirii prin convenţia strictă a semnului. E un permanent efort în vederea obţinerii unei cote maxime a încordării expresive. Pe traiectele senzoriale, afective, intelectuale, încercînd a le prelua sarcina în planul său ficţional, limbajul poeziei dă replici psihologiei, o provoacă prin ineditul său şocant: "opinia despre propria identitate sexuală le este accelerată centripet/ pe măsură ce ei urcă spre balcoane tatonîndu-şi cu degetul/ marmura din miezul dezvelit al buzelor răsfrînte" (Homo-erotic art). Ori: "pisica albă îşi va lipi urechea de vocea lui Ovidiu Iuliu Moldovan pitită/ ca o bombă în cutia radioului şi vei şti că aşa începe poemul/ despre fragilul miez al neştiutului atunci cînd o femeie/ spintecă ţeasta asfaltului cu sunetul ascuţit al tocurilor înalte" (poemul perfectei claustrofobii). Ori: "amîndoi am zărit fibrele de oţel ce îmbracă aerul/ din jurul a două fiinţe ce-şi locuiesc dihotomia/ precum ştiuleţii de porumb mătasea fierbinte şi/ n-am mai ştiut ce să facem cu fosforescenţa mîinilor/ atunci cînd clipa să dialogăm prin linii frînte a sosit" (Buna Vestire). Fireşte, Erosul deţine un loc privilegiat în şirul acestor reconstituiri empatetice, uşor împins spre dezabuzare şi ironie, distins impalidat de transferul confesiunii în observaţie, al contemplaţiei în comentariu: "în urma acelei femei, pe trotuar seara se aduna în sine cum ceara la baza/ lumînării magazinele îşi pierdeau unul cîte unul/ clienţii care acum se îmbulzeau să culeagă flori pe care i le puteau/ prinde ei în părul despletit bărbaţii desfăceau cu de-a sila petalele/ florii soarelui pentru a bricola umbreluţe cu care, ceafa frumoasei de ar/ fi atins, ar fi putut să o înfioreze" (poemul perfectei claustrofobii). Din aceeaşi, pesemne, pornire bulimică a îngurgitării întregului (un soi de enciclopedism moral sugerează un numitor comun al poemelor) se înscriu şi notele deviante ale motivului erotic: fetişismul ("primul s-a îndrăgostit de o cabină telefonică/ un sticlar cu oborajii umflaţi tocmai o suna pe iubita/ lui din Obcini cînd şi-a dat seama că el stă la cald/ pe divanul unei femei de sticlă pe care mai încap şi nişte trandafiri de plastic grozav îi mai plăcea/ să fie iubit aşa " - ceva ce se aude uneori pe fereastra deschisă), sadomasochismul ("m-am legat cu lanţuri de mitologia vegetaţională/ fluturînd o eşarfă ca pe o stîngăcie sadică" (l-am lăsat să mă îmbrace în penumbră), estetoerotismul ("şoldurile mele prind din senin tumultul plutei ce supravieţuieşte unui fluviu/ capricios îţi aprind cu vîrful degetelor o elipsă în jurul frunţii/ şi deîndată Bach ne recuperează ritmul ca pe un peşte somnoros/ trezit prea devreme din metrica altei era geoerotice" - preludii la Pasiunile după Sfîntul Matei).
Dacă, aşa cum s-a constatat (cu uşurinţă), lirismul Angelei Furtună e dezinhibat, impetuos, marcat de-o forţă interioară caracteristică, în aceeaşi măsură am putut observa că funcţionează precum o frînă, precum un antidot al propriei sale materii. Intră în joc un estetism extrem de elaborat precum un năvod ce ar prinde o vietate marină agitată, gata a-l sfîşia. Rădăcina biologică a acestui flux energetic deturnat pe orbita osîrdiei convenţionale e de altminteri acut conştientizată: "eu sînt doar o particulă a estetosferei şi port în mine forţa gravitaţională/ a artei ca pe un ovar ce aşteaptă în fiecare clipă/ un alt principiu generator al foamei de stimuli" (din pămînt afînat de rumoarea unui cîntec). Pornind dintr-un punct aleatoriu, poeta soseşte în alt punct aleatoriu, sugerînd acea coerenţă a imprevizibilului care face parte, pînă la un punct, din "logica" plăsmuirii artistice moderne. Cunoscătorii pot savura rafinamentul numeroaselor corespondenţe frapante şi totuşi captivante precum numerele de prestidigitaţie ale unui maestru: "ţin minte mîinile tale deprinse să şoptească/ deprinse să umple potire/ pe mine mă descriau navigînd de-a lungul unei linii/ ce urca pe aşchiile madrigalului, caligrafiind filosofal o distonie" (firul subţire al zilei ce se înfiorează de sine). Ca şi: "din aceste rădăcini ce creşteau direct din pantera apei/ s-au desenat pe sine aripile mele, centrul şi marginea poemului meu/ desfăşurat la intrarea în portul Kalvaropolis ca un drog pentru cei rătăciţi" (poem înainte de a mă înfiripa din bucurie). Negreşit, există aci o mentalitate suprarealistă. Evantaiul delirant al dicteului automat se desface adesea, dar poeta face un pas mai departe, supune conexiunile "inspirate" unei prelucrări migăloase, de parnasiană alură: "Oh, happy day! în timp ce paşii lui în foşnet de păpădii sfioase/ înjghebau o direcţie ce nu ducea nicăieri// agitînd umbreluţe făcute din fîşii de chaos/ femeile de pe trotuare îşi lăţeau decolteul din care/ dinţii mărunţi ai lui Thomas ronţăiau firimituri de argilă/ bine frămîntată cu toţii consimţind că a sosit/ negreşit vremea cînd trupurile de pergament aurit trebuie să/ coboare de pe coperta revistelor feministe direct pe asfalt/ lîngă ceilalţi maidanezi" (balada măturătorului de la 4 dimineaţa). Mişcarea anarhică a particulelor avangardiste e astfel introdusă într-un atelier de orfevru. în final, artificiul sfidător, nu fără stridenţe lucid dozate şi minuţios mînuite, apare grefat pe o substanţă generoasă, degajîndu-i aura vitală, ca o secţiune particulară a lumii, aşa cum se cuvine a fi oricare operă poetică ce se respectă pe sine. Vedem în Angela Furtună o poetă de anvergură căreia se cade a i se acorda consideraţia corespunzătoare.
(România literară, nr. 20 din 25 mai 2005)
Angela Furtună, Primul Kaddish, Ed. Dacia, 2002, 116 pag., preţ neprecizat,
Poezia – "corpus hermeticum" – de Ioan Moldovan
Tot efortul scriptural al poeziei Angelei Furtună stă sub imperativul unui soi de hermeneutici intelective menite să parcurgă labirinturile sufleteşti spre a da de nucleele înţelegerii, penitenţei şi redempţiunii. Nu lirismul sentimental e ţinta textelor sale, nici dicţia perfectă a instanţelor emoţionale, ci un – cum spune poeta în ,,serialul” Vieţile mele sfinte – ,,corpus hermeticum” care să absoarbă în scris, ca într-un dicteu, ca într-o ,,psihodramă”, ca într-o ,, deconstrucţie” această experienţă (aventură) mai mult a cugetului decât a inimii, deşi pulsiunile acesteia din urmă nu lipsesc niciodată din ţesătura secvenţelor acestui , ca să mai aproximăm o dată, ,,eseu” poetic.
În privinţa programului acestei încercări ( Vieţile mele nesfinte, prima parte a volumului de faţă, se subintitulează Elegiile Estului sălbatic), autoarea e cât se poate de ambiţioasă în seriozitatea sa şi vizează un imperativ moral, după cum ne obligă să înţelegem din pagina de, cum să spun, ,,avertisment” de la începutul cărţii. E vorba de condiţia femeii din Estul Europei sub dictatură: ,,femeile au fost neîncetat supuse unor presiuni discriminatorii şi exterminatoare, datorate fie misoginismului dominant, chiar dacă atent cosmetizat, fie politicilor de eugenie sau celor de euthanasie activă saupasivă.” Avem de-a face cu o scriere cu ,,teză” şi cu ,,tendinţă”, dar nu de aici vine, fireşte, valoarea scrisului Angelei Furtună. Vine din forţa şi pregnanţa autoscopiei, din expresivitatea reflexivităţii, din libertatea cu care poeta înţelege să-şi construiască discursul, preocupată mai mult de precizia gesticulaţiei amănuntelor în planul imaginii decât de canoane sau mode acreditate. Poate de aceea un critic atât de priceput în viaţa poeziei cum este Gheorghe Grigurcu a spus despre această poetă despre care până acum nu s-a prea auzit: ,,Vedem în Angela Furtună o poetă de anvergură căreia se cade să i se acorde consideraţia corespunzătoare.” În acest sens mă bucur să fi fost preşedintele unui juriu care i-a acordat Angelei Furtună Marele Premiu al Festivalului de Literatură Ad Visum pentru volumul anterior, Poemian Rhapsody.
Dincolo de voinţa de elocvenţă şi vehemenţă pamfletară a autoarei, interesează şi atrage ,,voluptoasa oglindă” a memoriei individuale în care se developează în imagini când vehemente, când nostalgice, când delicate, când atroce, o întreagă istorie a ,,Estului sălbatic” sub ,,veghea şi interogaţiile” unui spirit mereu în alarmă, mereu incitând limbajul – mai cu seamă limbajul intelectului – să facă vizibile ,,formele invizibile de identitate.” În fond , Vieţile mele nesfinte, dar şi cartea întreagă (partea secundă dă titlul volumului şi are ca subtitlu Alte vieţi) se pot citi ca un inedit Bildungsroman al cărui ,,erou” central este desigur acel ,,corpus hermeticum” despre care am amintit, dar care are uluitoarer pasaje şi personaje de o concreteţe realistică pe care ar invidia-o orice romancier profesionist. Tramele, dramele, reveriile copilăriei şi adolescenţei vin intempestiv sub claviatura textelor şi, obsesiv, e adus în pagină şi vituperat ,,monstrul ideologic” al Estului, poeta mărturisind iterativ uimirea de a regăsi nostalgia după un timp tenebros la scară socială, dar care, conservat ca memorie afectivă personală, îşi deconspiră intervale şi ,,eternităţi paralelele” în care visul şi luminile lui perisită şi produc declicuri ale epifaniei lirice.
Textele Angelei Furtună sunt încărcate, impure, imprevizibile, incongruente şi ermetice adesea, uneori chiar emfatice (prin limbaj hiper-neologistic, prin simbolistică, prin trimiteri cultice sau ocultice), sunt neglijente cu prezumtivele coduri de acces ale cititorului (poeta pare a scrie doar pentru cititorul din ea însăşi) dar, în ciuda obstinaţiei autoarei de a supralicita capacitatea de ,,transport” poetic a lor (un exces analitic, un exces parantetic etc), ele au întotdeuna nişte ,,monitoare” în care una sau alta dintre secvenţele derulate au o frumuseţe a configurării şi un dinamism memorabile care răsplătesc efortul răbdării de a rămâne în text. Ele sunt acel ,,coktail exploziv” pomenit undeva de autoare, acel concert post-dodecafonic în care fragilitatea frumuseţii umane se află într-un continuu contrapunct cu masivitatea ororii , a infernalului şi a demonicului.
(Ioan Moldovan, Revista Familia, nr.1, 2006)
Angela Furtună,
Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor, Ed. Axa, Botoşani, 2005
Norman Manea, 2015
„Post-hipnoticele ne plonjează în luxurianţa unei aventuri poetice şi intelectuale neobişnuite, întreprinsă cu acuitate cerebrală şi talent tumultuos, cu un admirabil curaj al solitudinii, într-o vreme în care Poezia se vede evacuată cu brutalitate la periferia existenţei cotidiene, dominată de un feroce pragmatism mercantil şi miop. Dialogul cu Brâncuşi, ţăranul oltean, care a hipnotizat planeta şi a înălţat Coloana Infinită a spiritului spre nemărginirea din noi şi din afara noastră, serveşte ca un exemplar stimulent liric nu doar visătoarei Kamakura, care domneşte peste posteritate şi peste prezent, ci şi ucenicilor ei intru frumuseţe, îngândurare şi vis. Mă bucur, deci, că dinspre Suceava noastră comună vine acest mesaj seducător de creativitate şi că semnatara mi-a făcut onoarea unei solidarităţi temerare şi neclintite. Îi mulţumesc, din nou, şi cu acest fericit prilej festiv. Felicitări, urările cuvenite, Norman Manea”.
Între blândeţe şi rigoare, de Simona Grazia Dima
Chiar şi fără fulminanta dedicaţie (publicistică şi ostentativă, aşadar superfluă), ultimul volum al Angelei Furtună îşi etalează cu maximă claritate fondul referenţial prin însuşi corpusul poemelor. Este evident, o poezie pentru care tematica reprezintă un element vital, mai ales că este încărcată de un dramatism profund: ultragierea biografică şi sufletească subsecventă evreităţii, ideologia mutilantă (în comunism dar şi oricând), luarea de atitudine şi autenticitatea, ca necesităţi absolute, feminismul acerb, dezolarea în faţa socialului maleficiat (al cărui corolar este estul), iată câteva subiecte cu o contribuţie însemnată la esenţa incendiară a acestui lirism. Trebuie însă precizat că forţa sa de impact nu este meritul lor (ar fi putut, la fel de bine rămâne un mănunchi de sloganuri), ci al talentului autoarei. Ea posedă ştiinţa de a-şi dinamiza (şi anima) motivele obsesionale prin acea sinuoasă magie ce unifică, asemenea unui bici de foc pendulând între factorul rigorii, Boaz, şi cel al milei sau blândeţii, Yakim, melanjul tematic, spre a-i conferi pregnanţă şi mister. Nu am folosit întâmplător această pereche ilustră de principii active din mistica iudaică: o facem întrucât şi fondul cultural, axat preponderent pe o asimilare intelectuală remarcabilă a curentelor spirituale (demers ecumenic sui-generis, în fond) constituie, în egală măsură, o urgenţă a expresiei poetice proprii Angelei Furtună. Dacă stâlpul rigorii, Boaz, ar simboliza stringenţa, dar şi stridenţa sloganurilor intelectualiste şi sociale din poezia ei, stâlpul îndurării ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, nobleţe şi puritate al acesteia, ca şi de poeticitatea ce topeşte fibrele raţionalismului în plasmă lirică. Gesticulaţia moralizatoare în exces, ca şi profunziunea culturală ar fi putut ucide poezia Angelei Furtună, care îşi trăieşte însă firesc rostirea cu toate împovărările ei, poate în virtutea unei percepţii de tip tradiţional, conform căreia omul nu era scindat, credinţa nu era separată de raţiune, abstractul de concret, culturalul de existenţial. Pilduitoare este, în acest sens, recurenţa scrierii ca act ontologic fondator: "trupul meu urca în numele meu" (p. 135) ori "un text este tot ce rămâne după ce ceara s-a adunat la baza lumânării" (p. 17).
Cu aceeaşi conştiinţă a cuvântului salvator, poeta îşi asumă chinul unei conştiinţe hipermnezice, din dorinţa recuperatorie de a cultiva, prin numire, adevărul: "eu am învăţat de la text cum să sângerez./ chipul textului nu poate fi privit fără traumă" (p. 158), esenţial fiind "a nu lua leac după otravă" (p. 155).
în această viziune, poezia s-ar putea defini ca proiect şi traseu iniţiatic, dar şi labirint profuz, sufocat uneori de pasaje obscure sau apoetice, degajând, în mod paradoxal, peste abstracţiunile oricum îmblânzite de un suprarealism resuscitat, ca şi de o discretă vână mazilesciană, un aer de viaţă incandescentă, de experiment concret, înscris pe pielea nudă cu fierul încins la roşu. Intensitatea care e a durerii de a da tribut unei existenţe defazate, dezamăgite: "ceea ce vedeam nu era ceea ce visam" (p. 23). Din această desincronizare vecină cu damnaţiunea irumpe halucinantul peisaj al estului, ca topos al ratării, al asediului lăuntric, al minciunii oficializate, al răstălmăcirii, al pierderii inocenţei. Rechizitoriul poetic al estului cuprinde o recuzită enormă de imagini, scenarii, sintagme, refrenuri. Sângele, vântul înşelător, brutalitatea şi manipularea, poliţia politică şi misoginismul, tortura şi frigul sunt emblemele sumbre ale acestui areal nemântuit prin confesiune, umilinţă şi conştientizare, iluminat rareori prin tuşe chagalliene: "pe acoperiş, muzicanţii tocmai terminau de cântat cântecele/ ţărăneşti de béla bartok. Trecătorii se opreau uimiţi, priveau în sus. se întrebau oare ce drog se mai vinde pe sub mână. primarul interzisese concertele în sala de operă.// amenda putea fi atât de usturătoare, încât cântăreţii începuseră să se caţere prin copaci sau pe clădiri şi să zboare. aerul se umpluse de cântec. deşi interdicţia putea atrage după sine închisoarea.// în estul melodios, plin de burguri şi de stedtl-uri. pe vremea despoţilor, cântecul era din ce în ce mai intens" (p. 73).
Viaţa este trăită tragic şi discontinuu, parcă sub semnul deconstrucţiei derridiene: sub fatumul unui hazard copleşitor, provenit din lipsa iubirii şi a comprehensiunii, ea o apucă ireversibil doar pe unul din drumurile posibile, pierzându-şi din mers bogăţia, savoarea, latenţele: "de fapt, viaţa era chiar/ bulevardul părăsit. calea dibuită din greşeală. la dreapta şi la stânga ei, copacii erau mereu retezaţi de o mână de grădinar ce cocheta cu chirurgia" (p. 74). Impresionează, prin dramatismul şi haloul lor, numeroasele poeme "de familie" din primul ciclu (cel mai dens) al volumului, Vieţile mele nesfinte, prin care autobiograficul este înălţat în filosofic şi simbolic.
Devenirea întru rău a estului, prin care acesta a ajuns o etichetă spălăcită, ilizibilă pentru căutătorii adevărului, este cauzată de îndepărtarea oamenilor de divin: ei au maculat "oglinda văzătoare", prin ideologie, prin ură. Aşa cum întunericul creează premisele căutării luminii, poeta se înverşunează, cu patos enorm, să reconstituie integralitatea, ca "martoră mută a acestei pierderi de armonie" (p. 94), să militeze pentru reconstituirea purităţii originare, să anihileze acel "dumnezeu toxic", fiindcă este "dedus", adică aproximat şi fetişizat pe criterii egoiste, după cel autentic".
Una din cele mai percutante ipostaze ale estului este povestea despre abandonarea strugurilor. Adepţii estului ca paradigmă a negativului sunt precum culegătorii ce nu se ating de via cu ciorchini copţi la sorocul ei firesc, ci îi strâng rodul abia înspre noiembrie, la temperaturi sub 0 grade, dintr-un masochism compulsiv, ce pare a garanta că ratarea extazului e singura experienţă legitimă: "culegătorii credeau în superioritatea morală a ratării. şi în vinul lor de gheaţă" (p. 69). Nici inocenţa estică nu e una firească, fiindcă e obţinută prin eludare, prin opacizarea treptată a minţii, prin refuzul revelaţiei: "inocenţa este un vin de gheaţă" (p. 66).
Trebuie spus că reprezentarea estului este totuşi reducţionistă, monocordă şi simplificatoare. Ca imagine estetică, zona exclusiv malefică şi văduvită de iubire are ceva de construct alienat, lipsit de iradiere, de completitudine. Supără şi excesul de neologisme, care conduce uneori la o fadoare a discursului, criptic în mod inutil, cu precădere în ultimele două cicluri: îl văd pe Dumnezeu şi nu mor şi Dissertatio: "el nu avea o voce interioară a sinelui/ ci numai un sunet monocolor/ prin care specia îl ademenea către implozia/ hematiilor pline de remembrare" (omul hipermnezic). Se întâmplă şi ca unele cuvinte să fie scrise eronat: capuri de peşte (p. 13), "în care să se contempleze" (p. 28) etc.
Dincolo de aceste inadvertenţe, Angela Furtună este o poetă puternică, de o profundă şi netrucată intelectualitate, înzestrată cu o infatigabilă imaginaţie, precum şi cu o mare disponibilitate afectivă.
(Primul Kaddish)
(România literară nr.8/ 2006)
Dansul demonizat al materiei - de Gheorghe Grigurcu
N-avem ce face. Poezia Angelei Furtună care pare a se reduce la un dans demonizat al propriei sale materii include, şi aceasta, alături de altele ale contemporaneităţii, o temă extranee, mărturisită de autoare într-o adnotare preliminară, cea a ororilor civilizaţiei europene din secolul XX. Textul cuprinde o dedicaţie adresată ,mai ales femeilor victime ale acestor veritabile maladii ale istoriei" şi, prin generoasă extensie, tuturor celor ,ce şi-au aflat moartea prin gheara ideologiilor alimentate de intoleranţă şi prin politicile totalitare bazate pe dictatură şi încălcarea libertăţilor omului". Şi acestea nu sînt vorbe convenţionale. Căci poeta inserează în corpul liric protestul d-sale sarcastic-interogativ: ,Somnul în corpus hermeticum I. se cuvine să înţeleg. şi înţelegînd să/ admir şi să fiu fericită. dar estului nu i se cere iertare./ cum să ceri iertare unui număr prim? estul este un punct cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea. cine i-ar cere iertare morţii?" Şi nu doar atît, ci şi o riscantă enumerare a stigmatelor care, deliberat, iese din cadrele ,poesiei": ,adevăruri istorice care nu pot fi tratate cu armele poesiei. transplant/ de retorică. error system 303. genocid. cameră de gazare. cuptor. cameră/ de tortură. cameră de anchetă. sală de şedinţe de demascare. deportare./ lagăre de muncă forţată. domicilii obligatorii. lagăre ideologice de/ reeducare. gulag. purificare rasială. purificare etnică. purificare sexistă. purificare ideologică" etc., etc. Continuînd cu un rechizitoriu în limbajul cel mai prozastic (,scuzele ce le datorează artizanii militari şi politici ai/ războiului rece, popoarelor nefericitului est al europei. mi s-a povestit că acestea au fost cedate în condiţii ruşinoase şi asasine dictatorului stalin în/ anul de graţie una mie nouă sute patruzeci şi cinci. acelaşi lucru este scris în manualele de istorie. dar caracterul penal internaţional al faptei, ca şi aspectul ei profund imoral, nu sînt reclamate de nimeni"), spre a se deschide într-o viziune care se împlîntă precum un stilet în hidosul real: ,schiţă de tîrfă ideologică în ţara uterelor gonflabile. sclavele. abia acum/ văd. casele se scufundă sub noroaie. grădinile se lăbărţează pe coapsele/ altădată oacheşe. muşchii mimicii se subţiază. femeile se despart de trecutul/ lor în danele porturilor vechi. din containere de oţel se aude mugetul cu/ care visurile se zvîrcolesc ritmic. ca nişte muşchi străfulgeraţi de orgia/ totalitară. Să vedem acum care e mecanismul poeticii ce face cu putinţă o asemenea acrobaţie: execuţia unor numere de mare virtuozitate asociativă pe trapezul unor date sîngerînde încă ale istoriei contemporane. Aidoma avangardiştilor, Angela Furtună îşi asumă viaţa ca un imbold, ca o îndatorire supremă a creaţiei: "tot ce este viu trebuie să fie scris şi înălţat,. Principiu care asigură echilibrul unui discurs ce-şi sfărîmă instrumentul - limbajul uzual, pentru a opera cu ţăndările, cu cioburile, cu ascuţişurile sale ca şi cum s-ar culca pe un pat de fachir. Lucrurile evocate în degringolada lor caută, fireşte, cuvintele salvatoare, dar acestea se dovedesc la rîndul lor pline de lucruri, ontologizate: "în cuvinte sînt sfîrcuri şi corpuri care plutesc la întîmplare,. E vorba, aşadar, de-o apropiere reciprocă a concretului de limbaj şi a limbajului de concret, ultimul vădind o existenţă proprie aptă a echivala concretul. Nu numai concretul creează expresia, ci şi expresia creează concretul, în planul său intrinsec, ca o rezonanţă a Logosului primordial, atoatezămislitor. în acest sens "tot ce este viu, e re-creat, re-scris graţie verbului poetic ce poartă în marsupiul său, ca o mirabilă potenţialitate, o lume pe care o actualizează pe măsura derulării sale. Astfel că autoarea întreţine cu "tot ce este viu, raporturi mediate de aventura cuvîntului. "Viaţa, ca atare nu figurează în nomenclatorul d-sale, ci doar formulele transfigurate ale acesteia, investite cu dramatismul transfigurării care e însăşi definiţia vocaţiei.
O primă formulă e cea pe care am putea-o lega de nivelul infrarealului. Dezamăgită, respinsă, rănită, fiinţa auctorială coboară în subterana realului (incluzînd acesta şi funcţia raţională) ca într-un adăpost unde germinaţiile subconştientului se bucură de cel mai propice mediu, unde scînteierile dicteului automat joacă rolul unor revelaţii. Suprarealismul reprezintă o reţetă de supravieţuire, de (in)adaptare, de mîntuire în răspăr: "pălind, strălucirea ei creştea. cerul se strîngea în jurul buricului ei/ bunica nu ştia să fie bătrînă. o luam la palme ca pe o bucată de plastilină şi/ făceam din ea figurine. o spălam şi o ştergeam de praf. avea ţîţele lungi din/ care ieşea un fum alb. avea degete lungi cu care îmi despica părul în şuviţe. avea ochi adînci în care mă lăsa să mă scufund. împleteam în patru/ pănuşile fragede de porumb şi îi înveleam oasele. estul i se scurgea prin tibii ca o măduvă. (...) dumnezeu îi urca pe bărbaţi pe umerii bunicăi şi apoi îi lăsa să alunece în/ pîntecele ei. eroii se lasă mîncaţi de hagiografi. într-o castitate mult mai/ subtilă, bunica vomita. lacurile se strîngeau în jurul peştilor, cerul în jurul buricului ei,. într-un astfel de registru poeta mizează pe o frenezie a materializării, pe un imaginar inflamat, sieşi suficient. Nimic nu iese în afara acestei sfere implozive, a acestei magme ce se autoconsumă. Solemnitatea decade-n absurd, dar, printr-o mişcare circulară, absurdul se solemnizează. Transcendenţa e implicită ca-n orice damnare. Spre-a sugera o organicitate, Angela Furtună îşi recapitulează momentele-cheie ale biografiei prin prisma informului ce se scurge dureros ca o răşină din trunchiul unui brad lovit. Iată o copilărie bîntuită de fantasme rele avant la lettre, prefigurînd o existenţă sub egida spaimei fără scăpare: "dumnezeu este vocea aceea mică de care se agaţă frica. femeile, ca nişte/ pîlcuri de sălcii, se aplecau fluide deasupra unor menhire unde locuia/ magia estului.(...) estul era o încăpere funerară plină de/ cîntece războinice./ morţii sînt otgoanele prin care dumnezeu ne leagă de mal./ la ce bun să ne tot îndepărtăm?/ datoria omului este să-şi aştepte naşterea. ca pe o poiană furată./ dar ei furau visul de la gura copilului meu, înţărcîndu-i mintea". Idila e visceralizată, transpusă în analiză suprarealistă. Abandonată fiind amestecului de tandreţi şi crispări, de porniri extatice şi spasme ale dezolării, de aşteptări şi căderi, devine un enigmatic simbol al Destinului: ,atelier de corpuri muzicale. alunecări în simboluri tantrice superflue. patricia îl întîlnse pe pablo la lăptăria lui enache./ îşi numărau coastele./ ea îi întorcea privirea pe toate părţile şi îi cînta muzică de jazz./ un gîfîit cald./ un gîfîit rece. o picătură de apă pe vîrful unghiei./ o picătură de salivă pe vîrful limbii./ o picătură de staniu pe mamelon. (...) un abur se ridica dintr-o dată asupra unor fiinţe, absorbindu-le într-o casă magică. miezul unor simboluri. leagăn. o reţea de izvoare/ care desenau rotunjimi/ în jurul unui punct". Natural, într-o pivniţă lumina e redusă. Tablourile se întunecă progresiv, se umplu de ceaţa impenetrabilă a timpului revolut, de frisonul primejdiei, de fantomatice apariţii. Extincţia se generalizează: ,mă întrebase părintele meu, acum vreo două decenii: oare ştii cît îţi va fi de/ greu să te desparţi de toate astea?/ între timp am tot căutat o adresă./ străzile şi oraşele erau prea întunecate. casele prea adînci,/ puţuri de petrol ce pot lua foc în orice clipă./ porţile nu se deschideau, iar ferestrele scintilau ca nişte ecrane pe care/ răsare, voioasă în noaptea de halloween,/ moartea". Nu mai puţin, în mediul subteranei ies la iveală instinctele. Terificul purcede atît de sus, dintr-o instanţă misterioasă (care ar putea fi vidul metafizic al absurdului), cît şi din lăuntrul fiinţei cuprinsă de angoasă, debusolate. îngrozite de sine. Aşa încît cruzimea e la ordinea zilei: ,peştele se apropia şi o muşca de deget. zaira îl apuca/ fulgerător şi îl sălta la suprafaţă. iute înşfăca un cuţit mare şi, dintr-o/ singură crestătură, reteza în aer capul peştelui. încă zbătîndu-se, corpul/ ateriza într-o oală uriaşă peste celelalte corpuri de peşti. pentru a se încălzi,/ femeia îşi vîra mîna în gura calului negru". Infrarealul: o infernalizare a cotidianului, o scufundare în groază a banalului.
Dar Angela Furtună nu pregetă a trece de la infrareal la suprareal. Suspectată, hărţuită, rejectată, ipostaza raţională caută a contrablansa talgerul spontan-sumbru, atroce. Se ivesc ,filosofeme" lejere, cu alură ocazională, deşi sînt, poate, îndelung ruminate: ,lagăre şi pacienţi ai unei minuni. disecţie. o nevroză cinstită învinge/ şarlatania unei halucinaţii religioase. dar îl adoptă pe dumnezeu ca/ principiu activ". Sau: ,pacienţii unei minuni sînt oameni cu putere mare de reflexie". Sau: ,identitatea este o coajă de nucă. puţini reuşesc să o desfacă, şi atunci, întărîtaţi, o sfărîmă cu talpa". Conceptele nu sînt totuşi complet eliberate de fascinaţia absconsului. O altă manieră în care poeta înţelege a se exprima ,pozitiv" este ornamentul ostentativ, decorativismul. în mod surprinzător, decepţia moral-formală a deşirării exasperate se încunună cu o imagistică preţioasă, suprarealismul trecînd în barochism. Să fie o ambiţioasă experienţă formală sau o cochetărie feminină ce urmăreşte a-şi lua revanşa faţă de bărbaţii care ajunseseră nevrotici. capricioşi. psihopatici", identificîndu-se exclusiv ,cu proiecţiile ideologiilor de conjunctură"? Un antimisoginism? Oricum, somptuoasele imagini aduc o notă de solaritate, reflexul unei evadări din umbra colcăitoare de vermină a subteranei: ,era o dimineaţă de martie/ cînd mîna mea ţinea mîna mamei/ într-un cearceaf plin cu perle de sînge aureus/ şi amîndouă strîngeam o lumînare/ ca pe o funie de lumină/ luînd forma obiectelor din jur". Ori: ,fiecare cuvînt este locul geometric/ de unde desprinderea de culpabilitate/ izbucneşte cu intensitate maximă/ la fel ca o tăietură adîncă în burta unui manechin". Ori: ,pianistul cîntă cu degetele învelite în ciment/ şi scotoceşte după notele ce cresc între coapsele de insectă/ ale unei femei descrescătoare allegro,/ nu mai vezi decît cîmpul roşu al unor idei derealiste/ pe care conştiinţa de a nu încăpea în ochii larvei/ îţi încrucişează una cîte una membrele falangele maţele alveolele". Senzualitatea corespondenţelor se cumpăneşte cu saltul în vid al fiinţei...
Vedem în producţia pe deplin matură a Angelei Furtună una din creaţiile de seamă ale poeziei române de azi.
(România literară, nr.16, 2006)
Octavian Soviany - „Toate singurătăţile noastre / sunt copaci retezaţi…”
Puţin interesată de ultimele mode poetice, care operează mai degrabă cu senzaţii decât cu sentimente, Angela Furtună (Misterele de la Ilisos, Editura Vinea, 2015) scrie o poezie anticanonică, elegiac-meditativă, interiorizată, din care nu lipsesc însă accentele de revoltă sau grimasa sarcastică, iar trăirile sunt trecute întotdeauna prin filtrul reflecţiei.
Natură anxioasă, neliniştită, subversivă, poeta resimte angoasa timpului, evocă imaginea clepsidrei ce se goleşte pe nesimţite, corpurile mumificate, antichităţile: „sunt o mumie cât se poate de vie / supravieţuiesc ciugulind din alte mumii / şi mă simt bine / în secţiunea scriitorilor / uitaţi, interzişi, vânaţi sau marginalizaţi // îmi aud inima / cum se adună încet la baza clepsidrei / praf de solzi sub soarele aprig / cuibărit în burta unui dragon / ce locuieşte în vitrina magazinului de antichităţi / printre unghiile şi vechiturile de lux ale prinţesei / cleopatra trubetzkoi / din calea victoriei nr. 194 // dacă inima ar fi făcută numai din litere, îmi spun, / atunci e sigur că sufletul s-ar poticni mereu / novice silabisind / chiar şi atunci când / îşi ştie pe de rost cuvintele / şi adâncimea cicatricilor – / dar inima atinsă de nebunia prinţesei / e făcută din scorburi / umplute cu bâlbâieli” (ce am învăţat de la drumul care mă povăţuieşte în şoaptă ?).
Volumul îi va aparţine astfel unei conştiinţe traumatizate de toţi şi de toate (nu întâmplător primul ciclu se numeşte cuvinte post-traumatice), care şi-a constituit tocmai din aceste traumatisme un fel de a doua natură, destinată să reziste eroic la suferinţă. Conştiinţă traumatizată şi traumatizantă în acelaşi timp, căci poezia este destinată – în viziunea autoarei – să producă asupra cititorului şocuri şi crize menite să-l trezeazcă din starea lui obişnuită de inerţie: „doar o supraveghere a firii / când libertatea nu poate fi acceptată decât / ca o cămaşă de forţă aruncată peste un grup de copii / ce se joacă de-a războiul / şi nu reuşesc să câştige lupta cu viaţa // în timp ce intră în valuri şi plutesc / ca nişte pene de albatroşi pe luciul apei, // copiii mă învaţă să urc pe o scară ce nu se sprijină / decât în vârful unui copac care nu există // să cauţi eliberarea fără să te împotriveşti, / la fel cum îţi aduci aminte // fără să vrei / de oamenii care şi-au construit prin trecerea ta / o traumă // pe care sunt condamnaţi să o poarte în cocoaşă” (oamenii care şi-au construit prin trecerea ta o traumă).
Dispoziţia armonioasă de a scrie pare că se conjugă, uneori, cu o pulsiune violentă a cuvintelor – care e totodată agresivă şi autoagresivă – , şi trezeşte la viaţă fauna tenebroasă a inconştientului, din mânie sau din resentiment, în căutarea ieşirii dintr-o apostazie : „încă o dihanie, încă o dimineaţă reală / petrecută în mijlocul mulţimii / îngropate în asfalt ca în chihlimbar / care în genunchi / care topit // care răsucit cu faţa la rai / care măcinat între pietre / cerând regilor dreptul de a avea umbră / mai scurtă la amiază / prelungă la căderea serii // frumoasă dihanie, realitatea gloatei / când se holbează la tine / albă şi umedă / sub ploaia de noiembrie / şi te face să scrii // aici, în vitrină, printre exponate, / mână scheletică trage dihania afară din cerneală / peste o pagină ce conţine un poem pe care, chipurile / (din câte susţine neputincioasa critică literară) / l-ai fi scris atunci când / cel rău din tine l-ar fi gonit / pe cel bun din tine / dibuindu-i ascunzătoarea de cuvinte / şi dându-i foc (…) în timp ce tu încerci să-ţi aminteşti/ ce este realitatea/ şi cine face legea/ în fiinţa ta de miracole (dihania ce te face să scrii).
Monologurile personajului liric se desfăşoară pe fundalul unei lumi ostile, în care fiecare necunoscut poate să se transforme în agresor, plasată sub semnul exterminării potenţiale: „de fapt, mă gândeam la felul în care / se despart generaţiile, cu o îmbrânceală, / cei tineri surpându-i pe cei bătrâni, / iar cei epuizaţi sorbind vlaga celor proaspeţi – / (…) dintr-o dată, drumul mă părăseşte / se îngustează / şi mă îngurgitează cu poftă / interiorizându-se / precum o axă a lumii mele, / sunet stors în pizzicato pe o coardă / între suiş şi prăbuşire – // mai apoi, drumul trece / odată cu mine prin / cei ce rămân fără / propriul lor sens, / smulgându-i din vedenia iluziilor, / icon de iluminare – / la fel cum firul de oţel când despică / în două ţeasta unei fiinţe nemaivăzute:/ jumătate pentru cochilia primului copil cealaltă jumătate pentru masca mortuară” (ce am învăţat de la drumul care mă povăţuieşte în şoaptă ?).
Umanitatea ce populează această lume poartă mărcile grotescului şi ale derizoriului, e o umanitate bolnavă, un veritabil „insectar” în care sunt prezente toate malformaţiile naturii umane: „nu e o lume de prieteni / nu e o plajă plină cu trupuri de marmură / ci e un sanatoriu de anxioşi / devianţi şi fanatici / pentru care cel mai probabil eveniment cultural / din urmatoarea lună e sosirea unui stol de email-uri şi de sms-uri / ori beţia din ziua de salariu la mall după care urmează o teribilă nevoie de a-şi eviscera / propriile idealuri ratate / cu elanul unui câştigător la loterie / când înţelege brusc că nu este pregătit pentru un purcoi de bani / la fel de mult cum nici pentru subterană nu este / / noul val e un curent uşor / ce duce la rigolă mucurile de ţigară / urina de după beţie şi sângele vărsat în cenaclu / de poeţii care încă mai au erecţii în timp ce îşi imaginează / că nevestele lor vor rezista ispitei de a fi simple muze / crucificate / pentru un pariu literar-politic” (noul val).
În faţa acestui spectacol, pe cât de hilar pe atât de dezgustător, actantul liric are o mişcare de repliere în sine însuşi, asumându-şi condiţia fiinţei solitare care îşi caută cu înfrigurare propria identitate: „toate singurătăţile noastre / sunt copaci retezaţi / în care cresc zilele şi nopţile / ca nişte scorburi // tu, locuitor al acestui paradis, / ştii desigur că prima oară grădina ţi se arată în minte / ca un vis întâmplător, / doar cât să intuieşti rostul singurătăţii tale / printre singurătăţile celorlalţi // în această lume, / singura cale de a afla cine eşti / e să te rătăceşti de toţi, / strigând apoi după ajutor / când nimeni nu mai spera că vei fi redescoperit” (pentru că nimeni nu a avut curiozitatea să se apropie de tine ca de o premoniţie).
Singurătatea predispune la fantazare, pune în mişcare mecanismele secrete ale închipuirii şi ale viziunilor transdisciplinare, iar în poemele Angelei Furtună vor apărea astfel – post-hipnotic (în registrul de acum ştiut al poetei care a impus în literatură această direcţie) – , evaziunile în oniric, reveriile care evocă un tot ce se întinde de la univers până la fractali, sau de la ritualurile de trecere până la, bunăoară, paradisurile infantile ale fructelor şi zaharicalelor: „privesc în gol doar visez şi deschid ochii / iar starea aceasta zen mă îmbracă în mantia / unei fetiţe care şi-a lipit faţa de fereastra cupeului / cu care pleca în taxid la anul 1850 scotocind după / cutii de scoici, comete şi cartoane mov / borcane, sticle verzi şi mojare / sipeturi, săculeţi de mătase şi site de bambus / bune pentru păstrat biscuiţii cu salep / cataifurile pântecoase închesuite printre sarailii şi rahat / dulceţuri de lămâi mici de genova / dulceţuri de smochine de hio / dulceţuri de fragi vestiţi în mărime de la constantinopol / lisă cu pergamote pesmeţi de pressburg / pişcoturi cu nuga unse cu ciocolată plină de alune / pesmeciori de braşov umpluţi cu brânză de sibiu / şi leuştean dulce acrişor cules din luminişurile sinaei” (la capşa, după taxid).
Asemenea momente de înseninare îşi fac însă rar apariţia în poemele din volum; viziunile poetei sunt în general sumbre, neliniştite, străbătute de presentimentul morţii care e evocată ades: „o încercare de a dărui / o formă incoerenţelor / şi de a ţese / pentru rătăciri un fir călăuzitor // starea de roşu şi negru: / un avertisment ce pune fiinţa / în tensiunea de maximă încărcare / luciferică // a iubi sau a muri: / suprafeţele a două oglinzi / privind fiecare numai către îngerul ei / se intersectează în sufletul unui om; / din această tăietură, vor ţâşni mereu / oceanele clepsidrei – / unul către celălalt, / pe un drum feroce şi blând” (învaţă să iubeşti moartea).
Asemenea înfiorări thanatice îşi găsesc expresia în poeme de „trecere” ce înfăţişează călătorii imaginare prin lumea de dincolo, cu valenţe de gestă de iniţiere, care nu conduc însă decât la profetice iluminări şi la un eşec al cunoaşterii ce se cioneşte de propriile limite, toate rămânând undeva suspendate în gol, pentru că adevărul ultim nu va fi revelat niciodată: „nu credeţi că noi toţi suntem / prea puţin treji pentru a înţelege că / realitatea este de fapt un poem ce ne rescrie destinul? // au apărut în faţa mea / cele patru mari eliberări: // îngerii care urcă, cei înveşmântaţi în lumină verde / şi cei înveşmântaţi în lumină albastră // îngerii care coboară, cei înveşmântaţi în lumină roşie şi cei înveşmântaţi în lumină violetă // toate aceste ritualuri se reped către mine / ca un dans ce începe înafara mea şi smulge apoi / alene / sferele din care e făcut corpul ermetic // faţa e acoperită cu văl / îngerii nu se văd între ei, ci se arată numai / celor nepregătiţi să vadă, / pentru a rămâne veşnic în adânc / ce se ascunde în spatele vălului? îl întreb / pe sacerdotul de la sais / şi adevărul e acolo, dar nimeni nu se poate bucura de el / şi numai un văl mă desparte de adevăr? / după moartea întâmplătoare vine o iluminare ratată” (celor nepregătiţi să vadă, pentru a rămâne veşnic în adânc, III).
„Marea călătorie” va deveni în cele din urmă aventura despărţirii poetului de cuvinte, trecerea de la rostire la o tăcere încordată şi plină de înţelesuri, pe care nu le mai poate articula niciun limbaj, căci nucleu apofatic: „pentru marea călătorie ce abia acum începe / vom lua cu noi umbra ce scade / picătura ce se usucă / motanul bătrân subţire ca fumul / gâtlejul adâncit cum o groapă din care se iţeşte firul de iarbă / cuvântul // vocea care se aude e vântul când ne smulge din rădăcină / nuiaua de molid / bulgării de sare ascunşi în cuibul căprioarei / vântul-cuvântul // vom călători, în sfârşit, către părinţii dezlegaţi / ne vom împotrivi unui ţărm la care valul nu ajunge / iar atunci când în urmă noastră nu va mai păşi / credinciosul păianjen al zilei / vom şti că despărţirea de cuvinte nu e un răspuns / ci numai următoarea întrebare” (despărţirea de cuvinte).
Există în aceste poeme ceva din spiritul vechilor cărţi de înţelepciune, iar poezia Angelei Furtună capătă aici accente sapienţale, ce devin şi mai evidente în ciclul Experimentul identităţi matrioshka. În opinia mea acesta reprezintă partea cea mai originală şi mai convingătoare a volumului. Autoarea mizează acum pe o maximă concizie, poemele sună aproape ca nişte sentinţe, discursivitatea a dispărut. Ai impresia că te găseşti în faţa unor străvechi tăbliţe de lut, inscripţionate cu învăţături stranii: „străin de tine / şi totuşi înăuntrul tău / ascultă cum se contractă universul // şi pulsează prin arterele tale / niciodată nu vei mai dormi / pe un câmp cu lalele // la răscruce te aşteaptă / un înţelept / zdrobit mărunt / e pofta de a trăi / cât o lumină pe un chip omenesc”. Iar principala ambiţie a autoarei pare a fi aceea de a-şi constitui poemele într-un manual sui-generis de înţelepciune. Lucru destul de rar în contextul liricii actuale şi, totodată, demn de respect, care îmi întăreşte convingerea că Angela Furtună e un poet cu personalitate, din specia celor ce încearcă mereu să ridice temperatura în athanor.
(Convorbiri Literare, octombrie 2016)
Cristian Livescu – Angela Furtună sau poezia ca armă de luptă
Întîrziată în debut este si Angela Furtună (n. 19 iunie 1957, Suceava), licentiată în Geologie si Geofizică, Universitatea Bucuresti, promotia 1984, îndemnată să se ia în serios ca poetă, după ce o vreme s-a jucat de-a haiku-urile, de Constanta Buzea, la rubrica Poemul cu scrisoare din „România literară”, în 1997. Doi ani mai tîrziu, la 42 de ani, prinde curaj si reuseste să debuteze editorial, cîstigînd marele premiu al Festivalului de literatură „Tudor Arghezi” din Tg. Jiu: Metonimii de word-trotter este un volum cu o imagistică îndrăzneată, de scoală optzecistă, dar si cu orgoliul de a căuta spre altceva, spre o modalitate de confesiune „colorată”, care să ascundă fiinta în cutele si faldurile ei dense, teatralizante.
„copiii lor nedoriti/ lupii degustători de agonie”
Poezia îmblînzeste o furie, o pornire în obscuritătile banalului, o ratie neînsemnată de extravagantă: „din plictiseală lumea/ roade mituri/ baloane umflate/ silicon/ munti de tinichea/ o sonoritate a dorintei cu furia/ de a sări din ego/ în apa frivolă a necunoscutului/ pînă si/ filosofii citesc în diagonală/ topăind de colo-colo/ într-o tară fără iubite/ vacile descriu cu mugurii copitelor/ un templu ce încaltă colina/ un crescendo în allegro/ (iadul unui vis băietesc ce/ doar atingerea vîscoasă a limbii/ cu sigiliul scrisorii/ l-ar putea cuminti)/ mitul îmblînzirii realului/ cînd viata se îngustează/ cum pielea pe trupul arsilor/ mitul sisificării coloanei vertebrale/ la poltronii/ ce-si lustruiesc bombeul/ cu scuipatul privirii/ mitul sticlutei de libertate/ un sirop usor de gîlgîit/ în fata băncii comerciale/ (dar cei mai multi/ îl păstrează pînă la epuizarea/ termenului de atrofiere a fricii)/ pe prima pagină/ ratatii culeg din admiratia unui imagofag/ faleze de desertăciune” (Imagofagi, mituri, dragii mei). Cîteva din ticurile optzeciste se regăsesc aici – furia în modelarea realului, libertatea reprimată, frica, presiunea imaginii, urbanul –, dar poezia îsi concentrează vitalitatea asupra saltului din ego, a expulzării spre necunoscut, spre o esentialitate care trebuie îndelung instigată, incitată si, mai apoi, „vrăjită” prin metonimizare, prin scoaterea realului mic din realul mare, asa-numita îmblînzire a realului. Surprinzător, nu întîlnim la această poetă, dezlăntuită la maturitate, efecte sentimental-tandre, asternute cu gratie, sau confesiuni lolitist-impudice, dimpotrivă, ea vrea altceva de la poezie, nu vrea pe nici un chip să legene cuvintele, ca pe niste prunci gata să adoarmă, ci practică o „melancolie virilă”, pune în miscare fantasma unei masculinităti dure, aspre, intense: „aria stîncii în moduri majore sunt/ ce-a mai rămas din zăpada verii/ o insulă în abis/ din ultima orogeneză masculină” (Muzică la o fee); „un hot în penitenta/ inimii mele de medievist/ prietenul căruia i-am tinut/ perfuzia să nu necheze/ viu acum e viu/ dar îi ascult liturghia de famen/ ce se nutreste cu ideile mele/ un fluture vampir” (Dromomanie cu hold-up pe strada verde).
Viziunile divulgă un sindrom al captivitătii, al imobilizării în cosmar, într-un „tunel al semnelor” care se succed cu repeziciune, „azilul de taină al poeziei”, comunicînd cu biblioteca („un cimitir în care bibliografia/ fluieră prielnic a neodihnă”). De fapt, într-o asemenea subterană adîncă sînt ascunse, puse la păstrare, ferite de infernul terestrial, textele poetilor, spre a rezista marilor dezastre ce va să vină: „la usa masivă/ din noapte/ portarul trage cu prastia/ în liliecii de gală si dacă luna/ i se topeste în gură/ îngăduie/ poetului să dea buzna/ în catacombele frumosilor străfulgerati/ întemnitîndu-si discursul// deasupra/ bulevardul e plin de intrigi/ muritorii îsi temperează instinctele/ claxonînd printre rînduri de epistolă…” (Dacă luna i se topeste în gură). La momentul debutului, Angela Furtună imaginează aedul post-modern ca fiind „prins în insectarul cu elucubratii”, un fel de dicteu „cu pret de anticariat”, însusit pe calea lecturii, minus acea spontaneitate „naturală” care tine de o invazie a profunzimilor în devălmăsie cu prezentul imediat. Există un poem cu totul antologic în care această spontaneitate încărcată de aluziv îi reuseste pe deplin poetei, în tonul unei sincerităti puternic agresată de perversiunile istoriei. Poemul se intitulează Piata Universitătii, Piata Univers, Piata Uni (1998): „eram acolo/ trebuia să duc pietrele la slefuit/ golanii făceau reclamă la/ gustul fericit al merelor/ i-am crezut si m-am îmbogătit/ peste noapte/ am cumpărat de bunăvoie piata universitătii si/ am adus-o acasă pe targă/ vecinul meu/ un bătrîn/ milosul care a supravietuit/ saizeci de ani rozîndu-si cureaua de piele/ amintire de front/ (ce proteine grozave bagă în curele/ americanii rusii nemtii ăstia/ mi-a spus/ ce piată frumoasă/ ce peruci)/ dar cine sunt embrionii ăstia/ din parlament/ tu nu vezi că timpul trece/…/ eu eram acolo cînd/ golanii au început să sară/ cu prăjina/ piata universitătii e/ o tartă cu viermi/ acum/ prin usa întredeschisă a balconului/ cu luneta/ un voyeurist studiază/ vulva rasă impecabil pardon peluza/ ce aflorează la inter/ o gagică zisă românia/ face lobby golanilor/ sau invers/ pietrele au ajuns pietricele cristale molecule/ cînd un alt rinocer mi-a/ bătut la fereastră/ recitind jurămîntul de presedinte/ cu mîna pe o gaură de drapel”. Admirabil este aici spectacolul subtil întocmit din semne, opace si reversibile, din rudimentele unui moment eroic, intrat în derizoriu, poate prin „trădarea cuvintelor”, suportînd eroziunea mediocritătii.
„a muri este, între altele, o răsfoire pripită si aleatoare a universului”
Angela Furtună pune în pagină un efect prin care închipuirea, fantasma, fictivul „intră” în real, prind consistentă vitală, halucinează împreună cu realul. Mi-a atras atentia această iscusintă de a împreuna mesaje si „straturi” de trăire diverse ca provenientă, mai de mult, un articol consacrat unui mare savant si ezoterist, „seful de promotie” al saptezecistilor – pentru că Angela Furtună este si o publicistă redutabilă –, unde spunea la un moment dat: „La 11 ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, simt nevoia să migrez dinspre aparentă spre realitate: mi se pare că îl zăresc pe Ioan Petru Culianu aici, în Est, pe stradă. Logica îmi spune totusi că el nu poate fi aici, din moment ce a fost asasinat, si că există mai multe ipoteze care ar putea anula această contradictie: (1) am confundat pe altcineva cu savantul asasinat; (2) am fost informată gresit cu privire la moartea lui; (3) am văzut o fantomă. Mai departe, alte dovezi, alte judecăti privind noncontradictia, inconsistenta si probabilitatea, alături de opiniile generale, privind modul în care operează natura Răului, mă vor ajuta să integrez această experientă bizară, mă vor ajuta să integrez acest discurs ilogic al Răului, ca si triumful lui asupra ratiunii. Dar, din fericire si din nefericire în acelasi timp, mă vor invita să încerc a întelege de ce, cu adevărat, uneori, lumea Est-Europeană pare o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, si de ce pe străzile noastre adesea, în nopti paradoxal-polare, Răul îsi toarce linistit povestile cutremurătoare despre Cei Buni ce trebuie să moară…” (v. artic. Acei români si originile Răului, în „Bucovina literară”, nr. 7-8/2002). Întîlnim în pasajul de fată cîteva din obsesiile acestei autoare, care se amplifică, se intensifică în poezie, si ele pot fi reperate chiar în volumul de debut: senzatia de „a vedea fantome”, în lumea reală, pe stradă, în imediat; calitatea Est-Europeană de a irosi, a epuiza, a istovi energii îndelung reprimate, într-o captivitate vinovată; în sfîrsit, o fenomenologie a Răului, aflat printre „bunurile simbolice” care ne înconjoară în mod curent.
Sînt constante pe care poezia Angelei Furtună le va ilustra în volumele următoare, Primul Kaddish (2002, Ed. Dacia), Poemian Rhapsody (2004, Ed. Axa), Îl văd pe Dumnezeu si nu mor. Vietile mele nesfîrsite. Elegiile Estului sălbatic (2005, Axa), o poezie din ce în ce mai tăioasă, incapabilă de afectări mondene sau băltind în epitete voioase, ci mereu mai aspră, iubind o libertate expresivă, cîstigată chiar în interiorul spectacolului confesiv, împărtit în scene „tari” si situatii explozive. Într-adevăr discursul se naturalizează într-un registru de surdine si izbucniri, de observatii controlate si gesturi impetuoase, de bravade si seductii insolente, fără a ignora o anume tehnică de a crea fictiuni sufocante, psihodrame în care vinovătia ia locul fricii si amîndouă actionează într-o arheologie a identitătii. („Tehnica în poezie – era de părere Ezra Pound – este testul sinceritătii. Atunci cînd un lucru nu-si merită tehnica lui, însemnă că nu are decît o valoare modestă.”)
„visînd să mori tînăr, nu vei muri niciodată. visînd că nu poti muri, nu vei sti să iubesti”
Există un crescendo al arogantei în a agresa supremitatea universală, îndrăzneală învăluită în patetism temperamental, care împinge furia uneori delirantă într-o zonă a blasfemiei. Nu spre acest pariu ne vom îndrepta atentia, explicat într-un preambul anarhic si prolix al cărtii, ci spre determinanta acestei lungi rătăciri în bolgia unei memorii traumatizate. Poeta găseste zeci de definitii date Estului, loc blestemat în care înfloresc laolaltă rugile ermitilor si comenzile demonice ale dictatorilor: „estul este un punct cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea”; „estul era un desert pe care barbarii utopiilor înscriau/ fără încetare discontinuităti”; „estul izbucnea în noi ca o pandemie/ de ciumă prin implozie”; „spasmul estului, prin/ care femeile expulzează copiii direct în celulele bine păzite”; „estul ca mediu de imersie schizoidă”; „o iarbă de litere, plină de omizi, bărbati/ cosind pajistea cu bărbile sfichiuind aerul tare al estului”; „ce cauti în estul sălbatic si ideologic?”; „desertul estului plin de călăi”; „intram adînc în mrejele estului si mereu mă rătăceam”; „estul este tot/ mirosul tare al propagandei, găinatul, flegma”; „deconstruirea estului prin deus otiosus”; „estul mi se încolăcea în jurul fruntii, coroană de spini”; „estul mă aspria în trompa lui de catifea roasă, plină de molii”; „estul este doar un accident, o noapte petrecută într-un hotel prost de la marginea orasului”; „intram pe furis în est/ cuprinsă de moliciunea si căldura micii eternităti”; „cadavrele estului. nostimadele mortii solubile în plăcere”; „eternitatea estului era o mlastină plină de dejectii/ închisoarea împărtită în parcele de filozofie marxist-leninistă”; „estul autist mă absorbea în claustrare”; „estul totalitar rezumat pentru generatiile cu buricul gol si creierul spălat”; „estului nu i se cere iertare”; „înclestati într-o psihodramă a estului misogin”; „estica maladie a exodului bovaric” etc.
Cum se poate vedea, dintr-o obsesie a ideologiei care ucide, Estul devine la Angela Furtună un spatiu al maleficului, al Răului interiorizat cu care nu te poti măsura oricum dacă îti iei ca aliat resemnarea, ci trebuie să faci apel la armele vechi ale magiei si ezoterismului, ceea ce si explică atitudinea autoarei: citarea destul de ambitioasă a unor frînturi din textele cu încărcătură ocultă, începînd cu Corpus Hermeticum si continuînd cu Cabbala sau Sabbatai etc. Mai mult, spatiul acesta intens demonizat care si-a dat întreaga măsură în secolul trecut, emană si astăzi „eternităti paralele”, „libertăti în claustrare”, „măcelării si altare”, „moarte prin servicii speciale”, „fragilitatea cuvintelor ce nu-si mai încap în sens” si cîte altele. Explicatia? – „răul venea mai mult din noi, prin tăcere. oameni invizibili, marionete care ne/ însiruiau pasiv visători de-a lungul informatiilor…”. N-am să trec cu vederea un număr de poeme anoste, plictisitoarea, în forma unor articolase de ziar, cu trimitere la „traumele colective”, comentate si răscomentate în presa încinsă de după revolutie, teme pe care le găsim acum reciclate. Si asta pentru că Angela Furtună crede mult în „arma poeziei” (arma secretă, cum o numea Eugen Jebeleanu), în virtutea poeziei de a fi, fie si în transeele holocaustului, „arma de care dictatura se teme cel mai mult”, lucrul discutabil dacă ne gîndim la cît de tare le-a păsat puternicilor zilei de ieri si de azi, de această fragilă aromă de fum care se ridică peste cetate. Că poezia anticipează realitatea, că tezaurizează în adîncurile ei hieroglifa unei epoci, că este un leac împotriva neantului – asta pozitionează poezia, mai ales în lumea de azi, ca frenezie initiatică, din ce în ce mai greu de autentificat mesianic si de făcut dreptate cu ea. Prea expuse, prea fătise, prea clamoroase sînt si discordiile încinse cu „omul nou de gulag” sau cu „urmasul său direct,/ globalistul multicultural de periferie”, interesante ca retorică dar fastivioase ca poezie, chiar dacă autoarea noastră stie să astearnă o grimasă, exact atunci cînt expozeul devine impropriu: „un transplant de identitate, vă rog, si un implant de silicon mamar plus/ fesier si labial, plata pe loc./ identitatea mea culturală este dumnezeul meu./ – acuzată angela aristeia: cine este dumnezeu?”
Stindardul optzecismului supravietuieste, fie si pe tema identitară, la Angela Furtună si războiul ei cu ideologiile în citate discrete de „judecăti politice” sau sugerate de exegeza gnozelor din Culianu, merită urmărit pînă la capăt. Nu putine sînt piesele în stare să ridice poezia peste nivelul expozeului bun doar de „vrăjit” lumea prin sporovăială. Asadar: „pălind, strălucirea ei crestea. cerul se strîngea în jurul buricului ei./ bunica nu stia să fie bătrînă. o luam în palme ca pe bucată de plastilină si/ făceam din ea figurine. o spălam si o stergeam de praf. avea tîte lungi din care iesea un fum alb. avea degete lungi cu care îmi despica părul în suvite. avea ochi adînci în care mă lăsa să mă scufund. împleteam în patru/ pănusile fragede de porumb si îi înveleam oasele./ estul i se scurgea prin tibii ca o măduvă./ în acea zi, bombele cădeau peste oras ca o grindină./ bunica se duse în pivnită, după făină. o cernu deasupra mesei, murmurînd/ cuvinte neînţelese. frămîntă un colac mare în care puse si cenusa bunicului./ colacul s-a copt timp de două zile la soare. cîteva sute de vecini muriseră/ arsi de napalm./ colacul bunicii strălucea ca un ochi de togru./ seara bunica s-a ascuns cu el sub plapumă./ estul întunecat e plin de pene. noaptea începe chiar de la suprafata/ gîndurilor. ziua se tîra prin pivnită. unde începea să-i astepte pe americani. vor veni, maică, vor veni să ne dea o medalie din alea de argint./ dumnezeu îi urcă pe bărbati pe umerii bunicăi si apoi îi lasă să alunece în/ pîntecele ei. eroii se lasă mîncati de hagiografi. într-o castitate mult mai/ subtilă, bunica vomita. lacurile se strîngeau în jurul peştilor, cerul în jurul/ buricului ei./ puteam fi părtaş la nemurire dar nu la naşterea minunilor.”
Poezia Angelei Furtună ţine de o identitate puternic ultragiată. Asupra ei ne propunem să revenim cu un alt prilej.
(Convorbiri Literare, 7 martie 2007)
Tudorel Urian, Viața Românească, nr. 3, 2017
TUDOREL URIAN
CARTEA ÎNTREBĂRILOR ESENŢIALE
Articol publicat în ediția 3 / 2017
Scriind acum câțiva ani despre un alt volum al Angelei Furtună, comparam poezia acestei poete foarte originale cu proza lui Nicolae Breban. Nu aveam în vedere vreo particularitate tematică sau stilistică menite să îi apropie pe cei doi autori, ci un anumit torent epic/liric, un flux narativ/poetic precum un potop de neoprit, gata să spulbere totul în calea lui. Nici un moment de respirație, nici o idee de construcție, o curgere fără sfârșit despre care nu ai niciodată idee unde se va opri.
Primul meu kaddish, de Angela Furtună, se înscrie în aceeași notă tumultoasă, dar nelipsită de o anumită delicatețe a tristeții, specifică poeziei acestei autoare. Poemele ample, stufoase, cu versuri interminabile, despre care nu știi niciodată cu certitudine dacă sunt poezie sau poeme în proză, lovesc în plex cititorul prin intensitatea existențială și sensurile sugerate din întrebările pe care autoarea (și) le pune, de cele mai multe ori la modul retoric. Micile sau marile întâmplări ale vieții, amintirile mai vechi sau mai noi, suferințele, clipele de bucurie, poate de fericire, din alte vremuri, harababura postmodernă a vremii noastre, dragostea și moartea sunt toate căi, aș spune, disperate, de înțelegere a sensului existenței autoarei și, implicit al lumii întregi, în profundele ei mutații de paradigmă. „De ce?” devine o întrebare obsedantă, la un moment dat, relevantă în sine, pentru că direcționează atenția cititorului mai eficient decât orice eventual răspuns. De aici se naște un paradox al poeziei Angelei Furtună. Deși textele sale abundă în imagini și întâmplări ale timpului nostru sau ale unui trecut destul de apropiat pentru a fi recunoscut de cititorii ajunși spre jumătatea vieții, ea are un caracter mai degrabă eliptic, pentru că întrebările fără răspuns ale autoarei pun mintea interlocutorului implicit la treabă, acesta fiind pus, practic, să-și ofere cu propria sa inteligență și imaginație răspunsurile la toate aceste provocări, dublând practic, în propria minte, dimensiunile poemului. Poezia Angelei Furtună este una rațională, a creierului, nu a inimii, lucidă și echilibrată. Ea emană forță și un soi de virilitate, autoarea nu se pierde niciodată în noianul de întâmplări și trăiri. Până la urmă, scrisul Angelei Furtună este mai degrabă unul al cunoașterii decât unul al emoțiilor.
Kaddish-ul este, după cum se știe, o rugăciune de doliu specifică religiei mozaice. Un fel de imnuri de slavă înălțate lui Dumnezeu, recitate zilnic, vreme de 11 luni de urmașii celui decedat. Prin titlul acestui volum, pus în corelație cu întregul conținut al cărții, se poate presupune că autoarea a compus ea însăși mai multe astfel de rugăciuni, probabil într-o perioadă de doliu din viața personală. Sau, de ce nu, un doliu după un anumit mod de viață de care ne îndepărtăm tot mai mult, pe măsură ce trec anii. Există mai multe tipuri de kaddish (5), dar prin tematica lor, toate cele cuprinse în prezentul volum par să facă parte din categoria „kaddish yahid”, adică din cele cu caracter individual. Pentru că toate textele prezentului volum sunt centrate pe experiența de viață a eului liric, pe trăirile, raționamentele, viziunile acestuia în imensitatea spațio-temporală a universului.
O constantă a poeziei Angelei Furtună, remarcată și în volumele sale precedente, este hiperbolizarea unor trăiri și stări cotidiene la scara nesfârșită a universului. O trecere firească, lină, de la minuscul la infinit, de la personal la universal, în care tonurile minore devin o simfonie a universului, firescul cotidian se transformă hiperbolic într-o chestiune a spațiului infinit. Un poem cu un titlu destul de curios, scris cu litere mici, tocmai pentru a-i sublinia cheia minoră (de ce să nu aștept dragostea ca pe o zi cu doi sori) este deplin edificator pentru acest joc al contrariilor (minor/major, personal/universal), specific liricii Angelei Furtună. Voi reproduce doar câteva fragmente. Poemul este mult mai amplu: „ascultă cum îmi zvânt pletele în clopoțeii cu care/ hergheliile boreale se năruie deasupra cerului/ și mă adun cu greu din taina brusc revelată așa cum/ lumea toată nu încape în mantia mea de melancolie// (…)// de ce să nu aștept dragostea ca pe o zi cu doi sori/ iubindu-ne în paranteza oglindirii/ fiecare este soarele celuilalt// ascult cum un sentiment contradictoriu mă vizitează gălăgios/ pe pulpe cu siaj moale de păstrăv/ mă transformi într-o neliniștită prințesă a apelor rezemată de timp/ ca de un tunet/ ce schimbă formele de relief” (p. 18).
Eul liric își trece în revistă existența, în special clipele solare, în care iubirea îi lumina viața, încearcă să-și înțeleagă momentele de cumpănă, se scufundă în cotidianul altui timp, își reproșează cumva excesul de luciditate, fără de care poate că toată existența sa ar fi putut să aibă un cu totul alt curs. În spirit postmodern, poeta evoca referințele culturale care îi umpleau exisența în anii tinereții, l’air du temps al anilor ’80, cu interminabilele sale discuții intelectuale, cu efervescența ideilor și bucuria lecturilor, cu un alt ritm al vieții și o altă temperatură a relațiilor dintre oameni. E perioada paradisiacă a iubirii și a intensității vieții culturale, a cunoașterii și a bucuriei estetice. Revoluția aduce cu sine „dreptatea”, care, însă, din perspectiva multora dintre cei care au așteptat-o zeci de ani, vine mult prea târziu. Poemul se face dreptate, este unul dintre cele mai explicite, dar și impresionante ale volumului: „se face dreptate dar de ce atât de târziu?/ de ce tot la comandă/ și de către cei ce nu știu nimic despre dreptate?/ de ce această dreptate vine după ce mulți au murit de dorul ei/ mulți au plecat în lumea largă, de dorul ei,/ prea mulți au și uitat gustul ei,/ pentru că, nu-i așa?, am ajuns, după 25 de ani,/ la demența istoriei/ eu și voi, așezați în șir indian la azil,/ întinzând la ghișeu cu farfuriile după supă/ și mâinile după pastila de somn,/ și facem haz de necaz/ în timp ce sângele ne dă pe nas/ și acum suntem înțelepți și cretini/ am dobândit imunitate la diavol/ și scăpăm urina pe crac în bocanci// ah, aș fi vrut să simt gustul dreptății la timp/ cât încă eram tineri/ și măsura crimelor curgea și prin sângele nostru/ cum apa prin vin/ eu, tu, voi, nefericiților, după atâta așteptare/ în sala de oameni interziși/ și m-aș fi putut simți curată/ tu te-ai fi putut simți proaspăt/ voi v-ați fi putut simți albi și puri/ după acest botez… văzând că se face dreptate// (…)// în sufletul meu pâlpîie ceva/ nu știu ce este/ dar mă face să/ rămân martorul fără somn/ al acestui principiu negativ din care este făcută/ supraviețuirea noastră” (pp. 101-102).
De aici până în zilele noastre dominate de multimedia, de spațiul online, de imagine și de însingurare până la deplina alienare umană, nu mai este decât un singur pas, pe care poeta îl face cu aceeași luciditate. Constatarea haosului pe care îl străbatem e făcută fără patetisme, cerebral, cu un soi obiectivitate cvasi-științifică. Titlul ironic al poemului un bilet în plus către limbajele hard, sugerează unghiul din care este percepută noua realitate. Amestecul de savantlâcuri incomprehensibile și vulgaritate, specific timpului nostru, îi dă poetei o stare de perpetuă insomnie în care toate fundamentele vieții sunt percepute ca întoarse pe dos: „la un moment dat civilizația vizuală și-a spus ultimul cuvânt/ insomnia mea a devenit acută și profundă,/ nu numai lipsa somnului, cât miezul beznei/ în care cineva aruncă scântei și cuvinte/ din care se va naște viitoarea civilizație/ pentru omul anti-materie,/ cerul devenise un ecran instalat direct în mintea trează,/ antropologul virtual se diluase înr-un prompter/ ce măsura neîncetat câmpurile unui poem ars/ în care s-ar fi putut întâmpla toate tragediile lumii/ de n-aș fi inventat poemul celui mai insomniac poet/ scris cu un bisturiu ce extrage durerea/ din cuvinte ducându-le la euharistie/ suflet pe dos/ duh în expansiune” (pp. 127-128).
Tot acest traseu, al evoluției/involuției este privit din perspectiva experienței de viață a eului liric, a bucuriilor, speranțelor, împlinirilor și dezamăgirilor sale. Firește întregul traseu este însoțit de întrebările sale, de incertitudinile sale, de veșnica temere că s-a greșit undeva și că lucrurile ar fi putut să aibă o altă evoluție. „De ce?” este întrebarea care, explicit sau implicit, străbate cartea ca un fir roșu, determină stările de spirit ale eului liric și, poate, implicit, pe cele ale cititorilor. O carte invitație la meditație, care trebuie să dea de gândit celor care o citesc, mai mult decât să le ofere satisfacții prin virtuozitate stilistică sau estetica viziunii .
Inteligentă, cultivată, foarte lucidă, mereu atentă la zgomotele cetății, conștiință vie a timpului nostru, Angela Furtună ar putea să fie, prin acuitatea ideilor care răzbat din versurile sale, o foarte importantă eseistă a timpului nostru. A decis însă să se adreseze contemporanilor prin intermediul poeziei. Poate drumul ales nu este cel mai uzual, dar eficiența demersului este indiscutabilă. Eu, cel puțin, am rămas, multă vreme după sfârșitul lecturii, cu foarte multe revelații, gânduri și întrebări în minte.
Angela Furtună este o poetă de factură cu totul specială în lirica română contemporană. Cu siguranță, scrisul său ar merita să se bucure de o atenție sporită din partea criticii literare de la noi, iar locul său în peisajul liricii actuale, reevaluat.
Angela Furtună, primul meu kaddish. Texte salvate din exod,
Editura Integral, București, 2016, 152 pag.