"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Recitindu-l pe Mircea Eliade, nu se poate să nu ne pară rău că diagnosticul pus de el acum mai bine de 70 de ani redevine atât de actual (fiind vorba, de acum, de o anumită ciclicitate specific românească: tinerii s-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, şi i-au învins!

Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura "românească" nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. De fapt, prin această analiză, Eliade atrăgea atenția asupra unui fenomen ce devenise emblematic în perioada interbelică : o parte a tinerimii, alimentată de dezgustul față de politica românească a epocii, migra spre Occident, căci astfel se putea îndepărta de toxicitatea excesului de valori tradiționale dogmatice, care erau abuziv folosite în cadrul discursului public populist. Iar ulterior, ca într-o balanță ce-și căuta fragilul echilibru, se adăugau pe talerele opuse, grupuri-grupuri de tineri în care spiritul patriotard zornăia ca un armament greu pe frontul naționalist de paradă. Evident, contextul istoric joacă, în toate, un rol notabil.

 

Eliade se întâlnea, aici, cu analiza făcută, mult mai târziu și prob, de lingvistul și filosoful culturii Eugeniu Coșeriu, care, într-unul din ultimele sale interviuri acordate în România (căci, decedat în 2002, acum 15 ani, savantul afirmase în 2001 într-un dialog cu mine): „Lipsa de critică, pe de o parte, dar şi atitudinea hipercritică faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească”.

Câtă dreptate avusese, deci, Eliade, când analiza, cu cincizeci de ani înaintea lui Coșeriu, fenomenul ce măcina România : tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Dar oare nu la fel constatase, mult prea îngroșat, însă, dar nu greșit totalmente, și Constantin Rădulescu Motru (în Revizuiri și adăugiri, 1944) ? Că nu apare ceva pe lume de natură uşoară, idei metafizice, speculaţii mistice, şcoli literare sau artistice de originalitate dubioasă, care să nu aibă numaidecât admiratori şi imitatori în România. Nu valoarea reală, ci condiția apartenenței la o marcă neapărat străină, constituia, în fapt, un izvor perpetuu de snobism și de superficialitate, ce atrăgea ca un magnet pe români, mai ales pe cei tineri.

În toate aceste mecanisme de relaționare, dar și în resorturile profunde pe care le va releva mai târziu paradigma comparatistă, e un adevăr ineluctabil. Care duce la eșecul perpetuu al culturii și al literaturii române, sau, cum ar spune azi Eugen Negrici, la Iluziile înalte… La primul semnal al unei primejdii majore, ne va fi dat să auzim vuietul magmatic al miturilor ce urcă din noud in adâncuri și vom dori să ni se pară că zărim lumina încurajatoare a rugului reaprins.

Atitudinile paseiste sunt normale și ciclice într-o literatură ca a noastră, care oferă soluții de evadare psihismului colectiv. Tot firești, în condițiile date, sunt și accelerările de ritm, modernizările rapide, bine intenționate, dar precare, recuperările viforoase, imitațiile superficiale, dar cool, fițele de tot soiul se repetă, tot simetric, în anumite faze ale tranzițiilor în care se activează impulsul compensator. Ele dau, la noi, un prestigiu nemeritat încropelii și noului, amânând efortul de aprofundare. În vremea recuperării, grabnice, a întârzierilor, spiritul critic se află sub anestezie, contribuind la atenuarea sentimentului vacuității și al frustrării.

Mișcările ideo-literare de tip sămănătorist și protocronist (cum a fost cel din anii 70-80, confiscat de partid) par durabile în literatura română, fiind motivate strict de împrejurările evoluției societății românești. Ele întruchipează atât impulsul ocrotitor, cât și pe cel compensator. Ele se întâlnesc și astăzi, vor fi și în viitor, ori de câte ori literatura română va suporta traume și va avea complexe.

Însă și miturile literaturii au modelat mentalul românesc, într-o proporție uriașă. Exemplu : ele au întâurit discursul politicienilor, care, la noi, ca și în alte țăti latine, apelează la literatură, la figurile, gesturile și simbolurile literaturii, pentru a da lustru demagogiei și populismului.

În România, demersul istoriografic și ideo-politic e structurat în jurul mitului cetății asediate. Ca replică, omologul acestuia în literatură este paradisul pierdut.

Amândouă aparțin constelației de mituri antropologice ale primejdiei care au reușit să producă mentalitate.

Însă și miturile literaturii au modelat mentalul românesc, într-o proporție uriașă. Exemplu : ele au întâurit discursul politicienilor, care, la noi, ca și în alte țăti latine, apelează la literatură, la figurile, gesturile și simbolurile literaturii, pentru a da lustru demagogiei și populismului.

Oh, și e atât de adevărată observația făcută de Mircea Cărtărescu : E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general (...) Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi.

În contextul unei realități istorice în care brusc teoriile lui Eliade, Coșeriu sau Negrici produc din nou efecte devastatoare asupra culturii românești și a imaginii României, exact mecanismele criticii și ale normării s-au defectat iremediabil. Nu se știe, încă, și cu ce consecințe. Căci, iată, sunt déjà cincizeci de ani de coșmar al neadecvării și al taxinomiilor șubrede.

Iona al lui Sorescu visa în fiecare noapte doar peşti. Scriitorii români, doar o literatură vie. Pendulând între proscris și pro-scris.