Home Angela Furtuna Dinu Lipatti – 100 de ani de la nastere
Dinu Lipatti – 100 de ani de la nastere PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Saturday, 21 January 2017 11:03

Dinu Lipatti este unul dintre artiștii universali de geniu stinși în plină tinerețe. A văzut lumina zilei la 19 martie 1917, în București, şi a plecat, după o boală neiertătoare, în plină tinereţe creatoare, la 2 decembrie 1950, la Geneva.

 

Casa memorială Dinu Lipatti se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu, originar din Judeţul Suceava.
Arta interpretativă a lui Dinu Lipatti este elogiată de cei mai reputaţi specialişti: criticul muzical Harold Schonberg, deţinător al unui Premiu Pulitzer, a scris despre înregistrările lui Dinu Lipatti din 1947-1948 din Chopin că “este vorba despre o interpretare a muzicii lui Chopin de un nivel cum puţini artişti din generaţia aceasta pot atinge”.

 

Lipatti a avut mari prieteni contemporani, între care George Enescu și pianista de origine română Clara Haskil. Interpretările din Bach, Mozart şi Chopin ale artistului român sunt considerate de referinţă. Renumite sunt și interpretările sale din Liszt, Enescu, Ravel (Alborada del Gracioso), Concertul pentru pian de Schumann, Concertul pentru Pian de Grieg. Nu a înregistrat niciodată din Beethoven. Mulţi melomani din toată lumea adoră interpretările sale oferite Valsurilor lui Chopin (şi pe care din păcate în concertul de adio din 16 octombrie 1950 Dinu Lipatti nu a mai putut să le interpreteze din cauza epuizării date de boală, ieşind însă din scena lumii concertistice mondiale cu acordurile Coralei Jesus, bleibet meine freude de J. S. Bach, care face parte din Cantata “Herz und Mund und Tat and Leben” - mov. X, BWV 147.


Au rămas celebre, ca evenimente notabile, următoarele interpretări înregistrate de Dinu Lipatti: : în 1937- Brahms, Waltzes, Op. 39, cu Nadia Boulanger ; în 1947 - Grieg, Piano Concerto in A minor, cu Alceo Galliera şi the Philharmonia; 1948 - Schumann, Piano Concerto in A minor, cu Herbert von Karajan şi the Philharmonia; 1947/1948 - Frédéric Chopin, Sonata No. 3 in B minor, Op. 58; Barcarole in F-sharp minor, Op. 60; Nocturne No. 8 in D-flat major, Op. 27, No. 2; 1950 - Chopin, Waltzes; Mazurka No. 32 in C-sharp minor, Op. 50, No. 3; 1950 - Schumann, Piano Concerto in A minor, cu Ernest Ansermet and the Suisse Romande Orchestra; 1950 – Recitalul Final de la Besançon (muzică de Bach, Mozart, Schubert şi Chopin).


Ultimul recital al pianistului roman, cel din 16 septembrie 1950 de la Besançon, a avut următorul program: 
Bach: Partita in B flat
Mozart: Sonata # 8 in a minor, K. 310
Schubert: Impromptus, Op 90, # 2 and 3
Chopin: 13 Waltzes.


Boala severă nu i-a mai permis, însă, lui Lipatti să cânte decât primele trei, încheindu-şi viaţa de scenă cu Corala Jesus, bleibet meine freude de J. S. Bach, adăugată la final de însuşi artistul, în loc de Chopin. A fost un semn de adio faţă de Lume şi faţă de Marea Artă, cărora li se dedicase cu pasiune.
Există o relatare a soţiei Madeleine a pianistului, conform căreia aceasta a fost forma supremă prin care pianistul a înţeles să se despartă de lume: “Pentru el, un concert reprezenta un legământ de iubire pentru Muzică”.



Despre punctul de pornire în arta interpretării și în munca interpretului, într-o scrisoare adresată de Lipatti unui tânăr pianist din Africa de Sud:


“Adevărata și singura noastră religie, unicul nostru punct de sprijin, de nezdruncinat este textul scris. Nu trebuie niciodată să greșim față de acest text, ca și cum nu ne-am dat seama de acțiunile noastre la acest capitol, în fiecare zi în fața unor judecători implacabili.


Dat fiind acest tribunal suprem pe care îl instituim de bună voie pentru a proteja ceea ce noi considerăm credința noastră, evanghelia noastră – textul scris, trebuie să-l studiem, să-l asimilăm, să-l confruntăm cu mai multe ediții, pentru ca în cele din urmă să punem în lumină acea imagine care corespunde cu cea mai mare fidelitate gândirii inițiale.


Odată acest lucru bine stabilit, nu trebuie să uităm că acest text, ca să-și trăiască propia lui viață, trebuie să capete propria noastră viață și întocmai unei construcții va trebui să adăugăm pe temelia de beton a scrupulozității noastre față de tect tot ceea ce are nevoie o casă pentru a fi terminată, adică avântul inimii noastre, spontaneitatea, libertatea, diversitatea sentimentelor etc.


Casella spune undeva că nu trebuie respectate capodoperele, ci iubite, căci se respectă numai lucrurile moarte iar capodopera este un lucru veșnic viu.


Majoritatea virtuozilor nu reușesc să fuzioneze în interpretările lor cele două atitudini fundamentale citate mai sus; ei cântă sau exact ceea ce este scris, dar cu niciun aport personal (și în acest caz părăsim concertul uneori uimiți dar niciodată fericiți) sau iau opera ca un pretext pentru a-și exterioriza propria fantezie și, nesocotind indicațiile autorului, neglijează total adevăratul sens pe care acesta l-a dat muzicii sale, folosind în execuția lor, alandala, elanul inimii lor, spontaneitatea, diversitatea sentimentelor etc., care în acest caz, departe de a mobila în mod avantajos casa, nu fac decât să desfigureze iremediabil opera, deoarece interpretarea astfel concepută nu are nicio bază de plecare sănătoasă...

Care este această bază de plecare? Ea consistă în câteva legi fundamentale ale muzicii, dintre care cele mai importante sunt, vai! cele mai neglijate de majoritatea interpreților:


1. Solfegiul și, în special, solfegiul ritmic;


2. Accentuarea timpilor slabi (a stărui și sublinia timpul tare este una dintre cele mai mari greșeli în muzică pentru că aceasta nu este decât un salt spre timpii slabi, ei neavând adevărata pondere);


3. Ignorarea din partea unor pianiști a imenselor resurse ce le poate aduce independența la ceeași mână între diferite atacuri și tușeuri, deci între diferite timbre. Obiținând această independență, interpretarea capătă dintr-o dată un neașteptat relief și cântecul pianistului reflectă plasticitatea și diversitatea unei execuții orchestrale.

Cel care nu are nimic a-și reproșa față de gândirea autorului poate să cânte cu totală libertate, exact ca o persoană foarte bine crescută, care își poate permite în societate orice afirmație, orice atitudine.


Dacă însă, din nenorocire pentru el, executantul ignoră sau deformează legile fundamentale ale unei opere, atunci nu-i va mai fi permis niciun aport personal, nicio libertate, întocmai unei ființe fără educație, care va rămâne mereu vulgară, chiar dacă se abține de la cea mai mică libertate de limbaj sau de atitudine…”



Despre întâlnirea cu George Enescu de la Paris, relatată într-o scrisoare adresată Floricăi Musicescu în 19 octombrie 1935


Zilele trecute am scris câteva rânduri maestrului Enescu rugându-l dacă poate să mă primească spre a-i cânta Sonata de Beethoven și domnia sa a fost atât de drăguț și m-a primit ieri. M-a poftit la pian și am început a-i cânta [...] Domnia-sa dirija și-mi indica din când în când oarecari lucruri iar eu, hipnotizat de interpretarea splendidă a maestrului, aveam impresia că executam o altă sonată pentru prima oară [...] Câtă expresie, câtă generozitate, în fiecare pasaj [...]


Ziua de ieri a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase lecții. Și maestrul a fost atât de bun! Mi-a spus că pot veni la domnia-sa de câte ori vreau spre a-mi da sfaturi, fie în interpretare, fie în compoziție. [...] Voi profta de bunătatea maestrului, spre a-i cânta Mi bemolul. Ce va scoate din acela, Doamne!

Despre beneficiile suferinței,

îi scria Floricăi Musicescu în 31 octombrie 1948

Am impresia că în timpul bolii am câștigat în sensibilitate în așa măsură că nu o regret dar din punct de vedere fizic sunt foarte slăbit, vai, de-a binelea...

Despre metoda sa personală de lucru, relatată într-o scrisoare adresată în 1946 muzicienei elvețiene Marie-Madeleine Tschachtli:

Ce să vă spun despre interpretare? Ar trebui să vorbesc și nu să scriu, căci altfel mi-ar trebui 30 de pagini. 
Aș putea rezuma, foarte imperfect, în câteva atitudini, drumul care, după mine, îmi pare că este cel care trebuie să ne conducă spre adevăr. Să căutăm a descoperi toată emoția lucrării cântând-o mult, în diferite feluri, înainte de-a începe a o realiza tehnic. Spunând cântând-o mă gândesc cu precădere la a o cânta în minte, ca și cum ar fi executată de cel mai perfect interpret.


După ce am reținut impresia de frumusețe absolută pe care această interpretare imaginară ne-a lăsat-o (impresie pe care o reînnoim și îi redăm viață încontinuu, repetând în liniștea nopții execuția imaginară), să trecem apoi la lucrul real, tehnic, disecând fiecare dificultate în mii de părți, pentru a elimina obstacolul fizic și tehnic nu în bloc, ci în detaliu.

Acest travaliu trebuie făcut cu luciditate, ferindu-ne de a ne pune sentiment.


În fine, ultima fază este cea în care lucrarea dominată fizic trebuie să fie construită în linii mari, cântată de la un capăt la altul, pentru a avea perspectiva de la distanță și la execuția căreia participă ființa rece, lucidă și rațională care a prezidat lucrul dar și artistul plin de emoție, fantezie, viață și căldură, care a creat-o mintal și care regăsește acum mijloacele de expresie pe care nu le avea la început.

Despre pianistul perfect, citat de Jacques Chapuis în volumul In memoriam Dinu Lipatti

Pianistul perfect, pe care mi-ar plăcea să-l pot scoate din buzunar, ar trebui să aibă tușeul cantabil și imaginația lui Alfred Cortot, strălucirea și brio-ul lui Vladimir Horowitz, ardoarea și tandrețea lui Edwin Fischer.

Despre muzica lui Johann Sebastian Bach, într-un interviu acordat în 27 iulie 1950 lui François Magnenat la postul de radio Sottens

Este opera care îmi merge cel mai mult la inimă. Cred că este cea în care mă simt cel mai puțin impur ți în care, poate, aș putea să exprim ce am mai bun în mine ca artist, mai târziu. Deși nu doresc să mă specializez – și din această cauză aș dori să cânt cât mai multți autori e posibil – cred, totuși, că voi consacra operei lui Bach ce mai mare parte a efortului meu artistic.

Recomandări de lectură:

In Memoriam Dinu Lipatti

Bibliotecile româneşti posedă câteva volume reprezentative referitoare la DINU LIPATTI.
1. Cosma, Viorel; Muzicieni români - Lexicon. Ed. Muzicală a 
2. Uniunii Compozitorilor din România, 1970.
3. Cosma, Viorel; Două milenii de muzică pe pământul României - Ed. Ion Creangă, 1977.
4. Cosma, Viorel; Compozitori şi muzicologi din România. Mic lexicon. Editura Muzicală a Uniunii Scriitorilor din România, 1965.
5. Jérôme Spycet; Clara Haskil. Ed. Muzicală, Bucureşti, 1987.
6. Tănăsescu, Dragoş; Lipatti. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965.
7. Florian, Carmen Păsculescu; Dinu Lipatti. Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989.
8. Şoarec, Miron; Prietenul meu, Dinu Lipatti. Ed. Muzicală, Bucureşti, 1981.
9. Lipatti, Dinu; Viaţa în imagini. Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România, 1962.
10. Coman, Codrin; Harmonia Mundi. O încercare în esenţa muzicii; Ed. Grinta; Cluj Napoca, 2009.
11. Cosma, Viorel; Interpreţi din România. Lexicon. Ed. Galaxia, Bucureşti, 1996.
12. Bărgăuanu, Grigore - Tănăsescu, Dragoş; Dinu Lipatti; Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România; Bucureşti, 1971.
13. Florian, Carmen - Păsculescu; Vocaţie şi destin: Dinu Lipatti. Ed. Muzicală, Bucureşti, 1986.
14. Dicţionar de Mari Muzicieni, sub coordonarea lui Antoine Goléa şi Marc Vignal; Traducere şi completări privind compozitorii români de Oltea Şerban-Pârâu. Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

 

Last Updated on Saturday, 21 January 2017 11:04
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website