Home Angela Furtuna Al cui este universul? - A cui ești tu?
Al cui este universul? - A cui ești tu? PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Friday, 23 December 2016 22:46

Între feminitate și cerneala de tipar există legături enigmatice și enigmistice. Moda de lux interferează cu snobismul vieții de scandal, boema cu revoluțiile, manifestul cu jurnalul intim, reveria filozofardă cu poezia de ocazie, tentațiile de emancipare politică și de gen cu exprimarea sufletului ferecat în colivie, revoluția socială cu revanșa de castă, globalizarea eliberărilor economice cu autohipnoza de supraviețuire.

Dintre toate meseriile artistice practicate și de femei, cea de scriitoare este mai periculoasă, prin înarmarea ei cu discurs anti-sistem. În ultimul secol a sporit și numărul de femei actrițe, regizoare, compozitoare sau interprete de operă.

Dar ar fi o greșeală să credem în succesul lor evident: numărul de scriitori bărbați copleșește pe acela al femeilor, recunoașterea oficială a valorii este cât se poate de sexistă, și e una masculină, iar pe de altă parte politica de marginalizare a scriitoarelor nu mai este un secret. Honoré de Balzac îi scrisese cândva celei ce semna Străina, adică iubitei sale Evelina Hańska, despre faptul că “adoră ca femeile să scrie, însă le recomandă să-și ardă numaidecât scrierile”. Urmând acest model, multă vreme, scriitoarele au fost considerate de către bărbați ca fiind un fel de vrăjitoare sau poate chiar niște monștri, atunci când se cramponează de operele lor literare, căci prin pretinse tentații de cerebralitate le-ar fi afectate însușirile funcționale, decorative și ornamentale: nurii, grația, parfumul pielii și limpezimea ochilor.

 

 

Să devenim actuali. Într-o societate dată, o femeie scrie la fel cum scrie și un bărbat, folosind vopseaua simpatică a sufletului moștenit, adică zestrea de la părinți, o mamă și un tată, datorită cărora copilul reproduce și incrementează niște principii și clișee. De la mamă a învățat să împartă lumea în norocoși și nefericiți, de la tată a învățat că pe lume nu există decât privilegiați și dezmoșteniți. Indiferent de dozajul de asumpții psihologice și socio-istorice conștiente, de determinări subconștiente și de fixații inconștiente, esențială nu este lupta reală dintre bărbați și femei pentru monopolul simbolic, cât lupta dusă în interiorul fiecărei personalități umane, indiferent de gen, între creierul său feminin și cel masculin. Niciuna dintre aceste încleștări nu modifică, însă, relația actantului cu scrisul său, adică literatura.

Și cercetarea recentă asumă categoric faptul că nu există o scriere specific feminină. Totuși, oglinda criticii și cea a percepției publice a literaturii sunt în general masculine. Ce-i de făcut? Cauzele acestui fenomen se găsesc într-o istorie structurantă și inconturnabilă, în care scrisul femeilor a fost exclus timp de secole, dacă nu de milenii, de la orice acceptare în taxinomiile criticii oficiale, mai târziu fiind plasat discriminativ, în nișe rar vizitate. Pentru a învinge acest obstacol politic, scriitoarele încă mai publicau, în Europa secolului al XIX-lea, sub pseudonim masculin, fiind obligate sa ducă o existență camuflată, pentru a nu-și divulga adevărata identitate. E de notorietate, bunăoară, cazul poetei și prozatoarei Marie de Heredia (1875-1963), care a dus o viață extrem de liberă și a publicat sub pseudonimul Gérard d'Houville, obținând în 1918, ca “bărbat”, Premiul pentru Literatură al Academiei Franceze pentru întreaga sa operă. Asta în condițiile în care doar 1 % din membrii Academiei franceze înregistrați de-a lungul timpului au fost femei (7 din 721), iar din 648 de premii literare decernate până în 2011, numai 16%, adică 104 premii, au fost atribuite femeilor. Mai puțin tradiționalistă, Academia Goncourt a cooptat 5 femei de-a lungul timpului, adică 9% din membrii săi, din care 55 au fost bărbați. Nici Academia Română nu se poate lăuda că a prețuit cum se cuvine toate resursele geniului românesc.

Spre deosebire de secolul al XIX-lea, când femeile erau excluse cu brutalitate de către bărbați din câmpul literelor și al intelectualității (dacă nu se autoexcludeau chiar else însele, intimidate de presiuni și șantaj), situația s-a îmbunătățit oarecum. Din ce în ce mai puține femei se tem să mai asume astăzi că scrisul este profesiunea lor de credință, desi acum un veac, Georges Sand își declara groaza de a o face, de teama mecanismelor excluziunilor sociale, care ar fi plasat-o degrabă în zonele ghettoizante sau în clasamentele simbolice punitive. Noi știm că și la ora actuală, în țări mai periferice, cum e România, ori în culturi puternic patriarhale, autodeterminarea femeilor ca scriitoare este văzută drept un eșec, dacă nu de-a dreptul ca o maladie spirituală bizară.

Cu toate că există atât de multă informație despre cazuri de artiste și scriitoare care au schimbat lumea, nu putem vorbi, totuși, despre oficializarea deplină a statutului femeilor în artă și literatură: nu există studii științifice care să valorifice cercetarea sistematică a traiectoriei sociale și a destinului operelor create de scriitoare, impunând normalitatea iară nu excepționalitatea. Numai asupra originilor autoarelor, fie ea nobiliară sau burgheză, se poate conveni că există acum un punct de pornire, istoric mai consistent, și acela plasabil în vecinătatea Luminilor europene ori a proiecțiilor lor în oglinzile unor istorii literare aferente. Judecățile de valoare se obiectivează greu și însoțesc evoluția literaturii făcută de femei prin criterii ce privesc calitățile fizice ale autoarelor, aptitudinile lor "feminine", protectoratul masculin și, uneori, corectitudinea politică. Problema reală rămâne, însă, nu feminizarea unui câmp cultural stăpânit prin tradiție de bărbați, cât înțelegerea zbuciumului unui corp ce are rău de limbaj, în sensul suferinței celei ce este oprită de la schimbările simbolice ale societății din cauză că este supusă restricțiilor impuse tuturor minoritarilor, deci și femeilor, ca cetățeni de mâna a doua. Scriitoarele au fost specia care cutează a intra în spațiul interzis lor, anume spațiul public, escaladând domeniul exclusiv privat în care fuseseră ferecate timp de secole pentru ca societatea să-și poată conserva feminitatea - prin izolare și negare -, ca pe un aliment și uter, nu și ca pe o conștiință.

Poarta de intrare a femeilor în lumea literaturii rămâne și azi tabu, având adesea o cheie de alcov, de afaceri, de hoinăreală prin cotloane exotice, de diplomație culturală ori de algoritm politic, dar din păcate prea rar una de respect critic și de empatie onestă. Istoria și teoria literară au rămas multă vreme blocate în fața genului care bate cu delicatețe în blindaj, obișnuit să mai ceară și permisiunea de a exista. Cu atât mai mult astăzi lucrurile sunt mai rapid decelabile, căci istoriile literare contemporane nu mai constituie doar un mijloc de a investiga literatura și de a încerca să găsească matca cea mai convenabilă diverselor fenomene literare. Supra-reprezentate, istoriile literare de azi selectionează drastic și, nu o dată, foarte misogin, rigidizează pedagogiile și deservesc scopuri de inițiere sau de globalizare a unor idei. Orice efort de sinteză efectuat în magma istoriilor literare recente a afectat în primul rând literatura minorilor, a minoritarilor cu ștaif, printre care deja scriitoarele figuraseră de la bun început drept capitol de nișă, abordat cu rețetă sexistă și cu metodologii exclusiviste. În aceste condiții, șansele scriitoarelor de a fi luate în serios și de a figura în noile istorii literare, care seamănă uimitor de mult cu ghidurile turistice, scad și mai vizibil. De ce este important să ne gândim la istoriile literare? Evident, pentru că ele fixează și conservă pentru posteritate un traseu, un anumit filament de memorie a prezentului, precum unul de AND care va structura o posibilă nouă mentalitate, o legitimitate lărgită, în cadrul unei specii care va supraviețui prin mituri, robotică și celule stem. În acest sens, Nicolae Manolescu în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc face o vivisecție la fel de utilă ca și Jean-Joseph Julaud în La littérature française pour les nuls, operând cu atâtea bisturie sistematice și taxinomice, încât finalmente nereprezentarea scriitoarelor își găsește mereu un rost profilactic și terapeutic major: salvarea, totuși, a ideii de literatură, de către forța scrisului. Care e…preponderant masculină. Nu degeaba, aprecierea făcută unei scriitoare: "doamnă, scrieți ca un bărbat" este echivalența excelenței, adică: "doamnă, scrieți bine".

Cu toate acestea, creația este elaborarea unui univers singular și personal, prin care artistul își exprimă viziunea asupra lumii, iar această operațiune nu este condiționată de gen. În fond, cât este natură, și cât este cultură, în acest stadiu al civilizației, în care plasticitatea creierului uman devine arbitrul decisiv al ostilității dintre modelul social și individ? Totuși, creația recurge la valențele limbajului, chiar și acelea foarte volatile. Or, după cum știm, influența istoriei asupra limbii – care este un instrument de putere - nu poate fi negată, căci e aidoma unui proces de retrocogniție subtil.

…1997 e anul când am fost invitată la Tg. Jiu, în Amarul Târg al lui Gheorghe Grigurcu (pe vremea aceea, criticul fiind interzis la el "acasă", așa cum aveam să devin și eu, la mine acasă, după 2003). Avea loc decernarea Marelui Premiu Tudor Arghezi, ce-mi fusese oferit de juriu pentru debut cu volumul Metonimii de word-trotter. La șapte ani după Revoluție, când aveam deja 40 de ani, și când colegii mei de generație își scriseseră deja opera, sau o mare parte din ea, sub ceaușism, eu îndrăzneam doar să debutez, dar în lumea liberă. Cu două luni înainte, avusese loc și debutul meu oficial, în revista România literară, nr. 42/1997 (Poșta redacției) și, respectiv, nr. 46/1997 (pagina Poemul cu scrisoare), sub îngrijirea doamnei Constanța Buzea și a domnului Nicolae Manolescu. Coborând în sud tocmai din izolarea mea bucovineană, nu cunoșteam personal pe nimeni dintre cei prezenți, dar le recunoșteam figura după fotografiile din enciclopediile, ziarele și revistele culturale de vârf sau de la televizor, de la emisiunile culturale, căci ei reprezentau elita oficială, și 99% dintre ei erau bărbați. După ce mai mulți invitați din țară ne-am primit emoționați trofeele pe podium, un impunător (da, era cel mai înalt) conducător de revistă literară din Capitală s-a apropiat de mine. Mă așteptam să mă invite să-mi formulez crezul estetic și etic, afilierea la un curent, asocierea sau disocierea de vreo grupare. Dar nu. Ascuns sub o corolă de sprâncene proeminente, impozantul critic m-a întrebat doar atât: A cui ești tu?, așteptând un răspuns care, în viziunea sa, e clar că ar fi motivat succesul meu. Oricât de mult m-am străduit să-i zăresc ochii sub streașina de stuf, nu am reușit. Dar omul aruncase deja asupra mea un fel de năvod fin și lipicios. Cu primul tren, am fugit. Înapoi, în biblioteca și sala mea de muzică, acasă și nicăieri, printre cărțile citite și scrise de mine.

După atâtea pățanii și istorii, e limpede de ce în clipa când pătrund într-un text scris de o autoare, bărbații nu pot domoli instinctul proprietății și impulsul teritorializării. Lectura lor va fi întotdeauna însoțită suav de dominanta subconștientă: Al cui este universul? - A cui ești tu?

 

Last Updated on Friday, 23 December 2016 22:48
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website