Home Angela Furtuna Monica Lovinescu : vocea României salvate, la Radio Europa Liberă
Monica Lovinescu : vocea României salvate, la Radio Europa Liberă PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Tuesday, 20 September 2016 13:47

Critic literar, memorialist, eseist, prozator, traducător, regizor, filosof şi gânditor, publicist şi jurnalist cultural celebru în presa scrisă franceză şi română, dar mai ales în radio (Radio Paris, Radiodifuziunea Franceză, Radio Europa Liberă - secţia franceză), Monica Lovinescu a fost cea mai importantă voce feminină a exilului românesc. Este una din cele mai respectate personalităţi care s-au opus curentelor totalitare din Europa de Est şi Centrală, dar şi unul din importanţii critici literari europeni, în spiritul tradiţiei criticii estetice. Pentru consecvenţa arătată în apărarea spiritului democraţiei din Est, analiştii au considerat-o un Havel feminin. S-a născut la 23 noiembrie 1923 la Bucureşti, fiind fiica istoricului şi criticului literar modernist român E. Lovinescu şi a intelectualei (profesoară eminentă de limba franceză) Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu al cărei destin se va încheia tragic, ca deţinut politic, în închisorile staliniste din România. A fost verişoara prozatorului Anton Holban, a filosofului şi scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu; a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi reputatul om de radio Virgil Ierunca. Îşi ia licenţa în Litere cu Michel Dard la Universitatea Bucureşti (1946), cu o teză despre Le sentiment de la mort chez Pascal. Pleacă la Paris cu o bursă a statului francez în 1947, intenţionând să pregătească la Sorbona o teză de doctorat cu tema Shakespeare şi regia teatrală în secolul XX în Franţa. Dar este surprinsă aici de momentul abdicării M.S. Regele Mihai al României, eveniment urmat de începutul bolşevizării Estului Europei şi a patriei natale. Alegând exilul şi apărarea libertăţii, precum şi susţinerea democrată a procesului de eliberare a României de sub regimul totalitar impus de U.R.S.S., Monica Lovinescu cere azil politic în Franţa, în primăvara anului 1948.

 

Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la Radio Paris, la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962, activează la Radio Europa Liberă, cu peste o mie cinci sute de cronici şi comentarii de-a lungul timpului. Două au fost memorabilele ei emisiuni săptămânale: Teze şi Antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească. Astfel, pe calea undelor radio şi în plin Război Rece, M.L. raporta mereu societatea românească la fenomenul european şi universal, iar timp de aproape trei decenii avea să constituie un bastion necenzurat al adevărului şi al spiritului academic, ce alimenta publicul românesc cu informaţii din Lumea Liberă. Aceste emisiuni au jucat un rol fundamental în formarea spiritului critic şi democratic din România. Specifică a fost, în acest sens, reacţia imediată şi directă - menţinând statornic o perspectivă înalt-normativă -, reacţie pe care M. L. o iniţia la Radio Europa Liberă, faţă de cele mai recente evenimente ce aveau loc în ţară, în mediul intelectual, politic, artistic şi literar. Se poate spune că spiritul critic liber, ca şi politologia românească post-decembristă, s-au născut printr-o cale aproape transcendentală, odată cu emisiunile M. L. la Radio Europa Liberă, prin lucrările ei notabile, ca stil şi scriitură, ca vocaţie etică şi ca eleganţă hermeneutică. Critica dictaturii şi a totalitarismului nu mai era făcută în stilul acela ipocrit, pseudo-nonconformist, practicat în ţară, ci în direcţia apărării cu orice preţ a premizelor libertăţii din societatea ispitelor utopic-totalitare, având ca metodologie obligatorie suprimarea cenzurii, dar şi ideea datoriei intelectualilor critici de a adopta un cod etic care să contracareze spiritul totalitar constituit prin nimicirea fiinţei morale. Întâlnindu-se în mod fericit cu gândirea unor filosofi precum Karl Jaspers, Jeanne Hersch, Hannah Arendt, Raymon Aron şi Albert Camus, ideile M. L. modelau vocaţia intelectualului de a-şi ridica vocea împotriva Răului, de a se autodesacraliza prin împotrivire faţă de regimurile logocratice, renunţând la orice ideologie optimistă a salvării; aceste contribuţii au întregit în mod fericit direcţia camusiană din gândirea politică şi morală românească şi europeană. M. L. preia şi dezvoltă, de la Timothy Garton Ash - care la rândul său le preluase de la scriitorul britanic Ferdinand Mount -, conceptele de asimetrie a indulgenţei şi de est-etică, cu ajutorul cărora va construi, alături de alţi filosofi, critici şi literaţi (între care Arthur Koestler, Boris Souvarine, Alain Besançon sau François Furet), curentul de demistificare a totalitarismului din Est, inclusiv pe paradigma sa literară şi critică. După 1971, pe măsură ce sistemul politic românesc devenea tot mai restrictiv în relaţia cu lumea literară, M. L. pledează pentru revenirea la moştenirea lovinesciană, fondată prin « autonomia esteticului » şi criticând înlocuirea sincronismului europocentric de către ideologiile de partid şi protocronism.

Operele esenţiale ale M.L. sunt reprezentate de memorii şi jurnale, în care autoarea a preferat să scrie «despre şi pentru ceilalţi», refuzând sistematic «pactul autobiografic» şi cultivând etica memoriei. Aceste opere au devenit documente inconturnabile pentru societatea românească şi europeană a secolului XX, mai ales pentru deceniile 6-10, insistând asupra necesităţii unor re-lecturi, re-evaluări şi revizuiri în literatura post-comunistă. Cele şase volume de Jurnal publicate de M. L. la Editura Humanitas între 2002 şi 2006 cuprind însemnări «cu caracter de agendă» datând din perioada 1981 – 2000, cu excepţia anului 1989. A mai existat un jurnal ţinut de autoare în tinereţe, dar pe care l-a distrus, nu înainte de a genera cele două volume de memorii intitulate La apa Vavilonului (1999-2001), ce conjugă în chip fericit localismul şi universalismul autoarei, fiind considerat una din cele mai importante scrieri memorialistice din exil. Şase volume publicate între 1990 şi 1996 la Humanitas şi cunoscute sub titlul de Unde scurte (cu referire la frecvenţa undelor hertziene pe care a emis postul Radio Europa Liberă), reunesc cronicile ce mai întâi fuseseră rostite, în epocă, la postul de radio din exil. În anii ´60, aceste cronici impuneau o nouă generaţie de scriitori netributari spiritului realist-socialist şi erau construite după principiul jurnalului indirect: fiecare text conţinea, în loc de titlu, chiar data la care fusese rostit, intenţia autoarei fiind aceea de a lăsa posterităţii o veritabilă panoramă a vremurilor aşa cum au venit şi aşa cum au fost ele trecute prin filtrul conştiinţei sale critice. În aceeaşi categorie, dar ca excepţie, intră ultimul volum memorialistic, intitulat Diagonale (2002, Humanitas, Bucureşti), care e alcătuit din texte selectate din presa de după 1989, mai cu seamă cele publicate în rubrica omonimă din România literară, revista fanion a Uniunii Scriitorilor din România. Viziunea autoarei asuma originalitatea cazului românesc în contextul istoric european dominat de insurgenţă (Rusia samizdatului, Cehoslovacia Cartei ´77, Polonia K.O.R.-ului şi Solidarność-ului) prin ceea ce se va numi rezistenţa prin cultură, care a reprezentat de fapt o rocadă între etic şi estetic, având drept consecinţă o defazare faţă de literatura europeană. Datorită regimului represiv, ce interzicea legătura directă dintre adevărul literaturii şi adevărul societăţii, rezistenţa românească inventase un limbaj artistic ce boicota realitatea istorică, ducând la o nouă ipostază a modernismului pur, care însă fusese deja epuizat oriunde în altă parte în Occident. Dar tot această rezistenţă prin cultură avea să ia distanţă faţă de idealul de universalitate, fapt ce s-a materializat ulterior fie prin provincializare, fie prin înregimentări neoprotocroniste, generând conflicte interne energofage care au epuizat capacitatea unei rezistenţe româneşti reale împotriva regimului totalitar.

Capacitatea intelectuală inepuizabilă a autoarei de a armoniza discursurile critic, ficţional, memorialistic, filosofic, civic, etic şi politic, atât local cât şi universal, a construit o veritabilă instituţie axiologică şi literară a exilului. Ea a susţinut aproape martiric eforturile pe care scriitorii rămaşi în ţară, ca «orfani ai curajului», le făceau pentru a salva libertatea de creaţie şi de expresie. În omagiu, începând cu anul 2007, se desfăşoară anual în România « Zilele Monica Lovinescu », este decernat Premiul Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, au loc Conferinţele Monica Lovinescu, iar unele cercuri defăşoară o cercetare sistematică pe opera sa. Recuperarea exilului scriitorilor români cu deschidere internaţională cunoaşte, însă, şi dificultăţi; acestea sunt legate fie de o Restauraţie ce a avut loc pe alocuri în Est (şi care reproşează exilului atitudinile etice ce interferează cu esteticul, precum şi exterioritatea faţă de spaţiul literar românesc), fie de mutaţia accelerată a valorilor. Receptarea internă a acestor autori diferă de receptarea lor externă. În 2003, Jurnalul M.L. primeşte titlul de Cartea Anului decernat de România literară. Decorată în 1987 de Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte. Decorată în 1999 şi 2008 de Preşedinţia României cu Ordinul Steaua României.

 

Last Updated on Tuesday, 20 September 2016 13:47
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website