"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Prima întrebare: unde ne este societatea civilă? 

Unde este societatea civilă? Ei bine, deocamdată, societatea civilă românească nu prea există. Sunt două cauze ale acestui fenomen distructiv pentru români, iar prezenţa acestor cauze afectează mai ales provincia (80% din populaţie), osificată în mentalităţi demne de  mileniul al II-lea.

Pe de o parte, actanţii care decid în dialogul politic-social sunt aproape exclusiv de tip nomenclatură veche sau nomenclatura ciocoiască nouă. Astfel de actori sunt deocamdată adepţii decişi ai modelului partid-stat sau partid-buldozer şi, în această fază, ei dispreţuiesc valoarea şi profesionalismul, acordând credit numai ideii de partid, care în România încă este alimentată de idealurile totalitare (ai partid, ai unde să dai telefon la un grup de presiune pentru a-ţi rezolva mai repede şi ilegal problemele pentru care cetăţenii obişnuiţi trebuie să stea la coadă. O astfel de viziune partinică stă la baza corupţiei politice). Aceşti actori resping conceptul de societate civilă, pentru că acest concept de societate civilă nu favorizează evoluţia lor carieristă, arivistă şi nici nu furnizează combustibil rapid, cu cifră octanică înaltă, pentru tunul politic. Pe de altă parte, deocamdată, societatea civilă există dar nu este: există ca potenţial, ca massă oarbă, însă nu este, în sensul că nu şi-a însuşit- asumat conştiinţa acestei existenţe, anume una care să deţină sentimentul valorii de instituţie democratică decisivă. Cu alte cuvinte, cetăţenii încă nu sunt conştienţi de puterea lor, de efectul posibil al puterii lor pentru obţinerea drepturilor. Acest efect vine din lipsa de educaţie şi din lipsa de informare cetăţenească. Vine, de asemenea, din lipsa unei tradiţii solide a activităţii sindicale orientată pe apărarea drepturilor cetăţeneşti şi a drepturilor omului. Dacă Polonia a avut o Solidaritatea, o mişcare cetăţenească ce a evoluat şi sub dictatură, timp de vreo 50 de ani, iar alte ţări foste comuniste au avut şi ele astfel de bastioane cetăţeneşti, România nu a avut decât eşecuri la acest capitol. Iar după 89, cum au apărut un sindicat mai puternic şi un lider de sindicat mai influent, ei şi-au întrerupt la un moment dat funcţionarea în acest registru sindical şi apoi au intrat în politică şi direct la vârf (ca o dovadă clară a jocului dublu pe care îl practică). Această anomalie lasă mereu societatea civilă românească fără bastioane, fără faruri şi fără portavoce, iar interesele cetăţenilor rămân de izbelişte (vezi actuala criză ce zguduie finanţele: ea e declanşată ca urmare a faptului că parlamentarii şi magistraţii şi-au acordat din nou, cu nesimţire şi iresponsabilitate criminală, noi privilegii materiale nemeritate, în timp ce au aruncat poporul român într-o nouă iarnă a sărăciei.

A doua întrebare: ce facem cu animalul politic neanderthalensis?

Prin aceste noi abuzuri, politicienii noştri demagogi au stimulat revendicările salariale ale bugetarilor – justificate, însă inoportune, ca întotdeauna?! -, şi au apăsat astfel pe pedala unui vehicul de criză de tip domino, ce îşi conjugă capacitatea conflictogenă cu accea a crizei americane şi europene. Vine, evident, o curiozitate normală pentru un cetăţean român, sacrificat mereu de interesele de grup ale hienelor politice: când va veni vremea ca animalele noastre politice primitive să înceteze această dictatură a bunului plac? Oare o revoluţie adevărată i-ar pune pe fugă? Căci la piratat s-ar putea duce prin regiuni mai îndepărtate, lăsând în pace populaţia românească, deja distrusă de lăcomia şi dispreţul lor.)

Lipsa societăţii civile de la noi mai are o cauză: nemulţumiţii politici de oferta politică majoră oficială nu sunt absorbiţi de forumuri civice, dar, lacomi şi ei, au creat conceptul de traseism onorabil (de când o fi trădarea un vector de moralitate, mai ales la un popor creştin?), şi, în numele lui, patinează prin nişe şi hrube politice ce apar şi dispar la câţiva ani, cu rol de aspiratoare de prostituate . Construită în regim şi registru dur, totalitar, extremist, firea românului de astăzi admite traseismul politic ca fiind legitim şi moral, în timp ce Europa şi Statele Unite repudiază de multă vreme acest tip de comportament, ca fiind profund imoral, derutant şi în orice caz orientat către satisfacerea intereselor politicenilor, iară nu pe cele ale cetăţenilor. Or, în mod normal (vezi ţările cu democraţie reală), politica ar trebui desprinsă de scopuri de înavuţire personală (pentru aceste deziderate există activitatea profesională şi afacerile) ori de spălarea carierei (în aşteptarea prescrierii unor fapte penale grave) şi dedicată exclusiv binelui public. În statul democrat, gestiunea Puterii prin politică are drept miză, în mod teoretic, garantarea democraţiei, nu consolidarea dictaturilor. Dar, contrar declaraţiilor publice, România este, ohoho, departe de acest deziderat. Zona politicului românesc nu este încă o zonă liberă de totalitarism, iar acest fapt anihilează toate tentativele societăţii civile de a se naşte şi de a funcţiona. Valabil mai ales pentru provincia românească.

A treia întrebare: ce e de ales, între abuzul politic şi turmentarea civilă?

Obsesia  pentru Putere şi Funcţii, iar nu pentru profesionism şi moralitate civică, este catastrofa naţională numărul unu. Ea creează starea de prostie managerială, de cretinism decizional, de oligofrenie profesională, de colaps etic şi de lipsă de competenţă, care ruinează de vreo şaizeci de ani România.  Oamenii normali încearcă să se salveze, emigrează, pentru că lumea cu adevărat liberă oferă şanse mai mari meritocraţiei şi afirmării decente, încurajând dezvoltarea individului şi profesionalismul adevărat, dar şi menţinând sub control cât de cât discriminarea. În România, asistăm, după fiecare val politic, la o singură mutaţie operaţională: noii câştigători vremelnici ai Puterii îşi numesc în structurile ierarhice oamenii lor, plătind, prin lovituri sub centură, poliţe precedenţilor (care îşi vor lua revanşa data viitoare!), iar acolo unde totalitarismul e foarte avansat (primării, consilii judeţene, oficii şi instituţii sau centre bugetare plătite de Guvern(e) şi Parlament(e)), se ajunge până la situaţiile de corupţie maximă în care funcţionarii, mână în mână cu politrucii, îşi lasă moştenire, în mod abuziv şi ilegal, către membrii de familie, până şi funcţiile, privilegiile nemeritate, relaţiile politice şi birourile, ori chiar, ca pe o paradoxală virtute, adresele de email către partidul cloşcă. Fiind o dovadă că aşchia nu sare departe de trunchi, aceasta este, pentru trepăduşi, garanţia perpetuării confortabile a corupţiei, ca garant al dictaturii bunului plac. Adică un furt la drumul mare, la vedere, direct din buzunarul public şi prin sfidarea legilor şi a Constituţiei. Veriga democrată a întârziatei tentative de modernizare a României este astfel din nou întreruptă brutal de dictatura prelungită a politicului, ce rămâne iarăşi nereprimată de sancţiunea societăţii civile. Această stare paralizată a societăţii civile a favorizat noua dictatură din ţară. Dictatura abuzului de politic asupra cetăţeanului turmentat.