Home Angela Furtuna Aron Pumnul (1818–1866) – un apostol al românismului în Bucovina
Aron Pumnul (1818–1866) – un apostol al românismului în Bucovina PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Friday, 22 July 2016 12:11

Moto „Arune Pumnul e şi el ardelean, iar «ardelean» înseamnă a duce un gând până la capăt.” (Lucian Blaga)


Cu Aron Pumnul, românismul – greu încercat – a câștigat un apostol, din păcate pentru scurt timp, iar în Buovina s-a aprins o candelă a spiritului de re-deșteptare. O minunată evocare făcută de Ilie Rad lui Aron Pumnul la împlinirea a 150 de ani de la dispariția sa aduce un plus de sonoritate vocii tuturor celor ce formulăm, astfel, cuvintele cheie sub care va sta marea adunare a românismului din 2018!

 

1. „Hronicul şi cântecul vârstelor”

Aron Pumnul a fost o personalitate enciclopedică pentru epoca în care a trăit, afirmându-se ca lingvist, istoric, istoric literar, filosof, profesor, publicist, militant politic şi animator al vieţii spirituale a românilor din Bucovina. S-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata, de lângă Făgăraş, într-o familie de oameni săraci. Din cauza unei boli de inimă, care îi va cauza şi moartea, începe şcoala doar la vârsta de 14 ani. Urmează clasele primare la Liceul Romano-Catolic din Odorheiul Secuiesc (1832–1836), după care devine elev la Gimnaziul din Blaj (1836–1840) şi la Liceul Episcopal de aici (1840–1841). Etapa blăjeană are o deosebită importanţă în biografia lui Aron Pumnul, prin viaţa aspră trăită aici, prin educaţia şi morala în care erau pregătiţi elevii. Vorbind, de pildă, despre Blajul de la mijlocul secolului al XIX-lea, Nicolae Iorga scria că acesta „nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este şirul de case ale acestor canonici profesori, ci sânt copiii de la ţară, cari vin acolo la şcoli aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţărănească profundă, tradiţional-virtuoasă, cu merindea adusă de acasă, cu bucata de brânză şi sacul de mălai. Sfânt azil de învăţătură acest liceu! Cea mai bine organizată colonie, cel mai luxos internat încă nu echivalează pentru pregătirea sufletească a unui om cu cămăruţa din fundul unei locuinţe de canonic sărac, cu colţişorul de dulap, în care se păstrează ceea ce s-a adus de acasă, şi unde se mănâncă în acelaşi timp şi pâinea pregătită de acasă, şi binecuvântarea părinţilor cari au dat-o”[1]. Termină liceul (care avea o durată de doi ani) la Liceul Piariştilor din Cluj (1841–1842), unde este coleg cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, Ioan Dragoş, fraţii Buteanu, Petru Dobra, Iacob Mureşianu şi alţi fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848. Datorită rezultatelor sale excepţionale obţinute la învăţătură, la terminarea liceului este trimis, cu o bursă, la Facultatea de Teologie a celebrei Universităţi din Viena (1842–1846). Aici, Aron Pumnul a făcut temeinice studii de filosofie, teologie, istorie, literatură, lingvistică, pedagogie etc. La Viena întemeiază Societatea Teologilor Români, una dintre formele precursoare ale Societăţii „România Jună“, creată în 1871, în almanahul căreia Eminescu îşi va publica poemul Luceafărul, capodopera sa lirică. În timpul studiilor vieneze, Aron Pumnul trimite revistei lui George Bariţiu, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică, Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva. Revenit în ţară, în 1846, ocupă, la Blaj, fosta Catedră de filosofie a lui Simion Bărnuţiu. Paralel cu pregătirea cursului de filosofie, colaborează la revistele blăjene ale lui Timotei Cipariu, „Organul luminarei”, „Organul naţional” şi „Învăţătoriul poporului”. De asemenea, se implică activ în evenimentele revoluţionare de la 1848, fiind principalul artizan al primei adunări de la Blaj, din 30 aprilie 1848, cunoscută sub numele de Adunarea din Duminica Tomii. El a convocat această adunare, care nu avea aprobarea autorităţilor laice şi ecleziastice, într-un mod extrem de original: a redactat o proclamaţie, pe care a multiplicat-o, prin copiere cu mâna, în câteva sute de exemplare, cu ajutorul studenţilor săi, după care a răspândit-o în toată Transilvania, cu ajutorul aceloraşi studenţi, care plecau în vacanţa de Paşti. „Circulara de convocare a naţiei – spunea Nicolae Iorga – a fost scrisă de Pumnul, fără a mărturisi cine e autorul.” [2] Adunarea convocată de Aron Pumnul a fost un fel de repetiţie generală pentru Marea Adunare Naţională din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii, din aceeaşi localitate. Din cauza participării la revoluţie, după înfrângerea acesteia, Aron Pumnul este condamnat la moarte de către puterea maghiară stăpânitoare în Transilvania acelei vremi, punându-se un premiu pe capul său. Se refugiază în Ţara Românească, fiind numit, de către Nicolae Bălcescu, din partea Guvernului Provizoriu de la Bucureşti, comisar de propagandă pentru judeţul Râmnicu Sărat; avea misiunea de a explica poporului spiritul noii Constituţii. Odată cu intrarea trupelor otomane şi ţariste în cele două principate, comisarii de propagandă sunt nevoiţi să ia calea exilului. Aron Pumnul se refugiază în Bucovina, trecând prin peripeţii, care constituie o autentică pagină de roman. Dacă nu s-ar fi refugiat în Ţara Românească, iar apoi în Bucovina, el ar fi avut soarta dramatică a multor revoluţionari transilvăneni: Constantin Romanu Vivu şi viceprefectul Ştefan Moldovan au fost atacaţi de civilii unguri şi ucişi în bătaie, la 28 sau 29 ianuarie 1849, în hotarul localităţii Sângeorzul de Mureş, cadavrele celor doi au fost apoi aruncate într-un şanţ; Ioan Buteanu, prefectul Zarandului, a fost spânzurat la 23 mai 1849, în localitatea Iosaș (în Enciclopedia României, se spune că acesta ar fi fost obligat de unguri să se spânzure singur!). Alexandru Bătrâneanu, primul prefect al Câmpiei, împreună cu viceprefectul Vasile Simonis, Ioan Dan şi preotul Vasile Turcu au fost executaţi, la 13 octombrie 1848, la marginea dinspre Someşeni a Clujului de atunci. Acolo, după un an, au fost executaţi de austrieci, şi cei doi călăi ai românilor, iar, în 1896 – aşadar, în timpul Dualismului austro-ungar –, Primăria Clujului a ridicat, pe locul execuţiei celor patru români martiri şi al călăilor acestora, un monument (desigur, doar în amintirea celor doi honvezi). La Cernăuţi, Aron Pumnul este întâmpinat de către Iraclie Porumbescu, tatăl viitorului mare compozitor, care îl introduce în familia Hurmuzachi, a vestiţilor boieri patrioţi. Fiind deja un nume cunoscut, este cooptat, pentru scurt timp, redactor la ziarul „Bucovina”, editat de fraţii Hurmuzachi. În 1849, înfiinţându-se prima Catedră de limba şi literatura română la Gimnaziul Superior din Cernăuţi, devine, prin concurs, titularul acestei catedre.

2. Un apostol al românismului în Bucovina

De Bucovina se leagă cei mai rodnici ani din viaţa lui Aron Pumnul. Aici, se manifestă ca un autentic „apostol al românismului”. În Bucovina, Aron Pumnul „a avut acelaşi rol ca Lazăr în Bucureşti. El a deşteptat conştiinţa naţională a românilor bucovineni. Aceasta este partea cea mai luminoasă a activităţii sale”, scria, pe bună dreptate, Constantin Loghin Loghin (v. 3, Ctin. Loghin, Istoria literaturii române (De la început până în zilele noastre), ediţia a III-a revăzută, Cernăuţi, 1939, pp. 151–152. ) . Pentru a înţelege mai bine semnificaţiile profunde ale acestei activităţi, trebuie arătat că, atunci când Aron Pumnul a ajuns în Bucovina, străvechea provincie românească se afla într-o situaţie tragică de deznaţionalizare. După încorporarea ei de către Imperiul habsburgic, în 1775, limba oficială devine germana, limba română având statutul unei Cenuşărese. Dacă se întâmpla ca aceasta să fie inclusă în programa de învăţământ, cei care o predau erau dascăli străini, „carii o schilodeau şi o făceau de râs, cu gânduri anumite şi duşmănoase”, cum îşi aminteşte un contemporan. Pătura cultă, care ar fi trebuit să ţină sus drapelul conştiinţei naţionale, era pe cale de dispariţie, prin continuă şi forţată asimilare. Preoţii români, care studiaseră în şcolile apusene, se depărtaseră de popor, din teama de a nu-şi pierde privilegiile. Funcţionarii români, atâţia câţi erau, preferau să-şi ascundă, din aceleaşi considerente, adevărata identitate etnică, uneori „schimonosindu-şi chiar şi numele”. Învăţătorii, puţini la număr şi slab pregătiţi, „abia ştiau să cetească buchile şi să numere cu tabla înmulţirii”, deci, nici din partea lor nu se putea spera mare lucru. Cât priveşte boierimea, şi aceasta „căuta să-şi croiască o viaţă nouă, după calapodul nobilimii din Apus, primind, ea cea dintâi poate, limba curţii şi obiceiurile străine” (v T. Gîrlă, Casa lui Aron Pumnul, în „Neamul românesc literar”, anul II, nr. 13, 28 martie 1910, p. 204.). În această epocă de „descompunere naţională”, sosirea lui Aron Pumnul în „dulcea Bucovină” a fost un act providenţial. Fără a fi intimidat de primejdii şi greutăţi, cu o tenacitate demnă de un ardelean, Pumnul îşi începe activitatea de redeşteptare naţională, apreciată la superlativ încă de contemporani: „O schimbare mare într-această stare sufletească a românilor bucovineni se făcu de la anul 1848 încoace, cu deosebire prin neuitatul Aron Pumnul”, va nota I.G. Sbiera, iar Al. Hurmuzachi îi va scrie lui Vasile Alecsandri: „Aici avem un ardelean, pe Pumnul; are şi el paradoxele sale, dar am dori să ne dea Dumnezeu o sută ca el. Mai mult zel, mai multă abnegare nu am văzut; ne plecăm cu respect înaintea lui”. Mai întâi, Aron Pumnul obţine aprobarea autorităţilor pentru a organiza un ciclu de conferinţe lite rare, în care a vorbit despre originea latină a limbii şi a poporului român. Şi a făcut acest lucru „cu atâta iscusinţă şi pricepere de cauză, încât îşi câştigă peste scurt timp o poporalitate foarte mare în toate clasele societăţii”. Pentru satisfacerea nevoilor didactice ale învăţământului în limba română, Aron Pumnul redactează o gramatică a limbii române, în nemţeşte, tipărind apoi patru tomuri din faimosul său Lepturariu, tomuri care, divizate în opt secţiuni, formau manualele de limba şi literatura română pentru cele opt clase ale gimnaziului. Lepturariul său reprezintă prima crestomaţie a literaturii române, incluzând texte bisericeşti, creaţii folclorice şi ale unor scriitori culţi din toate provinciile locuite de români, devansând, cu mai bine de un deceniu, Conspectul asupra literaturei române şi a literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică (I, 1875; II, 1876), datorat lui Vasile Gherman Pop. Unitatea culturală şi lingvistică a românilor era menită să sugereze unitatea lor politico-geografică. Nu altfel va proceda G. Călinescu în 1941, când, în prefaţa celebrei sale Istorii..., publicată în anul dezmembrării teritoriale a României Mari, scria: „În aceste timpuri de suferinţă naţională, o astfel de carte nepărtinitoare trebuie să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una şi indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român” (v. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Europeană Drăgan, Editura Nagard, MadridParis-Roma-Pelham New York, 1980, p. 9. ) . Chiar şi concepţia lui lingvistică, fantezistă şi, de la un punct, aberantă şi ridicolă (pentru care a şi fost aspru criticat de Maiorescu, blamat de Petrino, satirizat de Alecsandri), se subordonează, în cele din urmă, idealului naţional. În fond, Aron Pumnul a subliniat originea latină a limbii române, pe care a încercat să o apere de influenţele străine. Purismul lingvistic, susţinut de el, pleca de la ideea că, de fapt, coloniştii fiind romani „curaţi”, vorbeau limba latină (după unii, cum au fost Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, latina clasică, iar după alţii, precum Petru Maior, latina vulgară). Cu timpul, această limbă a fost coruptă, din punct de vedere fonetic şi lexical, încât era nevoie de revenirea la limba „originară”. „Faţă cu această situaţie – scria Gh. Adamescu –, datoria grămăticului [...] era să fie purificarea limbii şi de sunetele şi de cuvintele nelatine.” (Gh. Adamescu, Istoria literaturii române pentru şcoalele normale de învăţători şi învăţătoare, conform programului din 1910, ediţia a III-a, Institutul de Arte Grafice „Flacăra”, Bucureşti, 1915, p. 155). În acest sens, Pumnul susţinea că toate cuvintele trebuie să fie pur româneşti, o soluţie pentru realizarea acestui scop fiind introducerea sufixelor -mânt şi -ciune. Interesant este faptul că teoria sa lingvistică a avut numeroşi susţinători. „Printre adepţii lui A. Pumnul, foarte numeroşi în Bucovina pe acea vreme, putem cita şi pe basarabeanul B.P. Hasdeu, care, în două reviste ale sale, apărute pe la 1858–1859, scria în limba cerută de curentul pumnist.” (v. Gh. Cardaş, Istoria literaturii româneşti. De la origine până în zilele noastre, Tiparul „Oltenia”, Bucureşti, 1938, p. 357). Această concepţie lingvistică anacronică şi nerealistă nu a avut sorţi de izbândă. În acelaşi timp, Aron Pumnul a condamnat folosirea în scris a literelor chirilice şi a pledat necontenit pentru introducerea alfabetului latin. „Buchile cirilice – scria el în studiul Neatârnarea limbei rumâneşti în dezvoltarea sa şi în modul de a o scrie – ţin limba rumână ca ferecată în nişte cătuşe de fier, aşa încât în ele nu se poate dezvolta.” Subliniind, în acelaşi studiu, legătura indisolubilă dintre limbă şi naţiune („poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul ei”), Pumnul anticipa acea memorabilă formulă pe care o va rosti Nichita Stănescu: „Limba română este patria mea!” Aceluiaşi deziderat i-au răspuns şi studiile sale privind istoricul Fondului Bisericesc Bu covinean (Privire răpede preste două sute şe sezeci şi şepte den proprietăţile aşa numite Moşiile Mânăstireşti, den carile s-a format măreţul FUND RELEGIUNARIU al Bisericei dreptcredincioase răsăritene den Bucovina“ (1865), preconizatul manual de religie, activitatea publicistică, desfăşurată în paginile Foii pentru minte, inimă şi literatură, ale Organului luminarei, Învăţătoriului poporului, Bucovinei. Aron Pumnul a întemeiat prima bibliotecă de cărţi româneşti, găzduită chiar în casa lui; printre elevii care aveau grijă de această bibliotecă numărându-se şi Mihai Eminescu. Când I.G. Sbiera a iniţiat Societatea pentru Cultura şi Literatura Poporului Român din Bucovina (aceasta a fost denu mirea propusă, neaprobată de autorităţi!) – care alesese printre membrii ei de onoare şi pe mitropoliţii ardeleni Andrei Şaguna şi Al. Sterca- Şuluţiu, pe Timotei Cipariu, Gh. Bariţiu, August Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu – Aron Pumnul figurează printre membrii celui dintâi comitet de conducere al acestei prestigioase societăţi literare şi culturale, o autentică Academie a Bucovinei. Aron Pumnul s-a implicat în primele alegeri libere din Bucovina autonomă (1861) şi a depus mari eforturi pentru acordarea de burse unor studenţi merituoşi, dar săraci. În anul 1860, este chemat profesor la recent înfiinţata Universitate din Iaşi, propunându-i-se un salariu mai mare, dar refuză această ofertă, spunând că locul său este lângă tinerii bucovineni, pe care trebuie să-i educe în spirit naţional. Sunt, toate acestea, suficiente argumente pentru care Aron Pumnul trebuie considerat un apostol al românismului. „Meritul lui Pumnul – scria unul dintre foştii săi elevi – e ca organizator, ca profesor, ca luminător, ca îndrumător al curentului românesc şi naţionalist (recte naţional – n.ns.); meritul lui e de a fi scăpat pe românii bucovineni din mocirla pierzării. Acesta a fost apostolul Arune Pumnul, pribeagul din Ardeal, şi noi, tinerii, carii am învăţat din cărţile lui în şcolile româneşti, datori sîntem să-l cinstim ca pe un sfânt izbăvitor de la moarte, să ne înclinăm muncii lui şi să mergem pe calea arătată de el.” (T. Gîrlă, art. cit., p. 204) . În 1861, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte vizibil, încât nu mai poate frecventa şcoala. „Nu pot neci trăi, neci muri”, se confesează el unui prieten. La capătul acestei suferinţe cumplite, Aron Pumnul se stinge din viaţă, în ziua de 24 ianuarie 1866, avându-l la căpătâiul său pe Mihai Eminescu. Avea doar 48 de ani, vârstă la care, în cazul altor scriitori, aventura scrisului abia începe. Trecerea lui în nefiinţă s-a transformat, pentru românii bucovineni, într-o adevărată zi de doliu naţional. Se ştie că la moartea lui Aron Pumnul, elevii săi au tipărit o broşură, Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, răpăusat într-a 12/24 ianuariu 1866, a doua poezie din această broşură, intitulată La mormântul lui Pumnul, fiind semnată „M. Eminoviciu, privatist”.

3. Actualitatea lui Aron Pumnul

Aron Pumnul face parte dintre autorii care este mai mult citat decât citit, din motive care ţin de istorie şi ideologie. Situaţia sa este astăzi mult ameliorată. Fostul Gimnaziu Superior din Cernăuţi îi poartă şi acum numele, iar fosta lui locuinţă din Cernăuţi a fost, în sfârşit, eliberată de chiriaşi, urmând a fi amenajată, cu banii Guvernului României, într-un muzeu. Pe clădirea fostului Liceu al Piariştilor din Cluj s-a dezvelit, în 1998, la 170 de ani de la naştere, o placă memorială, cu următorul text: „În această clădire şi-a finalizat studiile liceale marele patriot şi revoluţionar român ARON PUMNUL (1818–1866), filolog, istoric, teolog şi critic literar, ilustru mentor al lui MIHAI EMINESCU. Dezvelită la data de 27 noiembrie 1998, de Primăria Municipiului Cluj Napoca” (montarea acestei plăcuţe a provocat unele proteste la Cluj, pe considerentul că amplasarea ei nu a avut toate aprobările necesare). În satul său natal, a fost dezvelit un bust care îi eternizează memoria. Numeroase străzi (din Cernăuţi, Chişinău, Cluj-Napoca, Timişoara etc.) îi poartă numele. Aron Pumnul figurează în toate dicţionarele şi enciclopediile româneşti, precum şi în câteva din străinătate. În 1966, cu prilejul centenarului morţii sale, Poşta Română a emis un timbru comemorativ. În august 1996, cu ocazia slujbei religioase prilejuite de hramul Mănăstirii Putna, au avut loc şi manifestări dedicate împlinirii a 125 de ani de la serbarea desfăşurată la mormântul lui Ştefan cel Mare, din 1871, organizată de Societatea Academică „România Jună” din Viena. Cu acest prilej, „a fost sfinţită o urnă de argint, replică a celei sfinţite în 1871, ce a fost depusă la mormântul lui Ştefan cel Mare, aflat la biserica Mănăstirii Putna. Această urnă a fost umplută cu pământ adus de studenţii din centrele universitare Iaşi, Suceava, Bucureşti, Chişinău, Cluj, Cernăuţi, Braşov, Bălţi, Sibiu, Timişoara şi Constanţa. Iniţiatorul acţiunii, prof. dr. Dumitru Irimia, a declarat corespondentului Mediafax că pământul depus în urnă a fost luat de la mormintele celor care au participat în 1871 la serbare (Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Kogălniceanu şi alţii) şi de la mormintele celor care au participat la fixarea identităţii şi unităţii româneşti (fraţii Hurmuzachi, Aron, Alexe Mateevici) de la Blaj, centru al românităţii, precum şi din diferite centre de apărare a identităţii româneşti, studenţii basarabeni aducând pământ de la Cetatea Soroca” (http://www. nordest.ro/Romania monitor/news/16 aug 96 new r.htm). Acestea sunt fapte concrete, care arată preţuirea de care se bucură Aron Pumnul în zilele noastre. În ce ar consta, prin urmare, importanţa sa în cultura română? Aron Pumnul rămâne autorul celebrului Lepturariu, prima istorie a literaturii române. Pare interesant că acesta nu a fost niciodată reeditat, deşi nu este cu nimic mai prejos decât Conspectul amintit al lui Vasile Gherman Pop, tipărit în 1982. O asemenea reeditare ar impune o extraordinară muncă din partea celui care s-ar încumeta, din cauza greutăţilor care s-ar ivi la transcrierea textelor. Concepţia lingvistică a lui Aron Pumnul s-a bucurat de nenumărate studii, datorate unor specialişti recunoscuţi. Pentru clarificarea şi înţelegerea sistemului său lingvistic ar fi necesară o teză de doctorat. Toţi cercetătorii au subliniat rătăcirile şi ereziile sale lingvistice, care, cum spunea şi Eminescu, cronologic vorbind, sunt explicabile şi scuzabile: „Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă e dreaptă şi scuzată. După estremul latinităţei, a etimologismului absolut inaugurat de bătrânul Petru Maior, care scria construcţiuni latine în româneşte (estrem ce, pentru deşteptarea noastră din apatia lungă faţă cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potenţă a aceluiaşi estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai româneşti şi esclu - siviste faţă cu limba latină şi cele surori. Aceste estreme au fost condiţionate de însăşi natura lucrului: nu poţi defige mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat puntele ei cele estreme” (M. Eminescu, O scriere critică, în M. Eminescu, Opere, IX, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, p. 81). Ce nu s-a observat însă este faptul că sistemul său lingvistic nu a fost cristalizat până la capăt, din cauza morţii autorului. Analizând evoluţia sistemului său, de la un studiu la altul, de la o carte la alta, de la o scrisoare la alta, ajungem la concluzia că acest sistem ar fi evoluat într-o direcţie normală. Scrisoarea pe care Pumnul o înaintează Ministerului Instrucţiunii Publice, la 1 septembrie 1860, de exemplu, este foarte apropiată de scrisul nostru de astăzi, fără ciudăţeniile şi bizareriile începutului. Din câte cunoaştem, Aron Pumnul a fost primul care a subliniat la noi legătura dintre cultură şi peisaj, teorie care va fi reluată peste câteva decenii de Lucian Blaga, în Spaţiul mioritic. De altfel, autorul Trilogiei culturii a şi recunoscut că Aron Pumnul s-a aflat „în căutarea unui «fenomen originar» al limbii noastre şi a unei adaptări a cuvântului nou la acest fenomen originar”. De mare actualitate sunt, pentru dezbaterile de idei din cultura română actuală, unele principii susţinute de Aron Pumnul în privinţa toleranţei etnice şi religioase. Deşi, în focul polemicii, există câteva epitete mai dure (referitoare la unele etnii sau la literele slavone), nu i se poate nega spiritul de toleranţă etnică şi confesională. În faimoasa lui Proclamaţie, prin intermediul căreia a fost convocată Adunarea din Duminica 84 Tomii (30 aprilie 1848), Pumnul scria, între altele: „Spuneţi ungurilor, săcuilor şi saşilor că noi îi iubim ca pre fraţii noştri, cu carii lăcuim întru o ţară. Spuneţi-le cu cuvântul şi le arătaţi cu fapta că noi îi iubim, însă e drept ca şi ei să ne iubească şi să corăspundă iubirii noastre ce-o avem cătră ei”. Pilduitoare este şi poziţia sa în privinţa unităţii naţionale a românilor, indiferent de confesiunea religioasă: „Fie unit, fie neunit, tot atâta îi, căci toţi sânt români”. Şi ideile sale pedagogice pot constitui motive de reflecţie şi puncte de sprijin în pedagogia actuală. Dacă Aron Pumnul a fost până acum revendicat doar de lingvişti, critici literari, istorici sau teologi, o analiză atentă a operei sale, mai ales a celei epistolare, l-ar putea include în familia scriitorilor capabili să trezească încă interesul cititorului de azi. Există, în lucrările sale, virtuţi scriitoriceşti de netăgăduit, insule de autentică artă literară, la fel ca în cazul cronicarilor noştri. Citită astăzi, opera lui Aron Pumnul are, aşadar, nenumărate zone de interes pentru cultura şi spiritualitatea românească. Cel care i-a fixat cel mai bine destinul postum a fost Mihai Eminescu. În broşura votivă amintită, el a publicat poezia La mormântul lui Pumnul, căreia Perpessicius i-a fixat titlul definitiv: La mormântul lui Aron Pumnul (Poezia este reprodusă după Mihai Eminescu, Poezii, Cuvânt-înainte de Tudor Arghezi, prefaţă de Zoe DumitrescuBuşulenga, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 3–4), poezie inclusă acum în aproape toate antologiile din creaţia eminesciană. Nimeni nu i-ar fi putut aduce lui Aron Pumnul un elogiu mai mare:

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrânda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;

Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus den lume, o! geniu nalt şi mare,

Coló unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare

Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

Cununi de dalbe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire şi locul tău nătal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare

O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare,

Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,

Urmeze-ţi ca prin zboru-ţi în cânturi tânguioase,

În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,

Coló, în Eliseu!...”

Mulțumim, Ilie Rad, pentru consecventa slujire a modelului Aron Pumnul, atât de vital pentru sufletul românesc !

Angela FURTUNĂ

Iulie 2016



[1] N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, ediţie îngrijită, note şi indici de Rodica Rotaru, prefaţă de Ion Rotaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 230–231.

[2] Idem, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria. II. De la mişcarea lui Horea până azi, Editura „Casa Şcoalelor”, Bucureşti, 1915, p. 153.

 

Last Updated on Friday, 22 July 2016 12:12
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website