Home Angela Furtuna Despre Romania victimelor si Raul de acasa
Despre Romania victimelor si Raul de acasa PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Wednesday, 23 December 2015 09:44

Moto: “Niciodată Justiţia vreunui stat al Uniunii Europene n-a făcut atâta rău ţării pentru care lucrează cât a făcut României justiţia română” (iunie, 2011, Traian Băsescu)

Să fii victimă a corupţiei româneşti, a Justiţiei române şi a sistemului ei de protecţie statal, nu e o noutate. La acest capitol, România, mama noastră, a tuturor cetăţenilor români, ne urăşte. Lucrul a devenit de notorietate în lume. Fapt ce explică exilul fără precedent al românilor alungaţi din ţară de Răul de acasă.

În 1922, în primul număr din luna februarie al revistei Cugetul Românesc, profesorul de drept civil de la Facultatea juridică din Bucureşti, Em.N. Antonescu, publica un amplu studiu despre Criza Justiţiei din România Mare...

 

"Modul greoi în care se face şi astăzi distribuirea Justiţiei în ţara noastră nu mai poate dăinui...(...) A câştiga un proces în ţara noastră echivalează astăzi, mai întotdeauna, cu o pierdere, căci pe de o parte banii la care aveai dreptul ţi-au fost ţinuţi ani de zile de către debitor, iar, pe de altă parte, ai fost silit la cheltuieli importante, pentru ca, la urmă, judecata să-ţi acorde pomana unor cheltuieli de judecată derizorii - şi pentru ca, pe deasupra, să te alegi cu nervii obosiţi şi poate chiar de-a binelea bolnav"...

„Întreg sistemul e bazat pe umilinţă şi ipocrizie, ca să nu zic pe nedemnitate”… (…) Sistemul „nu mai poate dăinui”. Sistemul, de care vorbea în aceşti termeni, la 1922, ilustrul profesor de drept Emanuel N. Antonescu (1870-1949), a dăinuit până azi, şi încă e puternic, perfecţionând, rodând şi rafinând toate procedeele corupţiei. Teribil de puternic, sistemul funcţionează, de fapt, ca o reţea de crimă organizată statală, adesea transnaţională, cu gulere albe, bazată pe alianţe nefireşti prin abuz de putere şi trafic de influenţă, stabilite între oamenii justiţiei, oamenii politici şi din administraţie, presă, servicii şi alte organizaţii mai mult sau mai puţin oculte. E sistemul mafiot care a cancerizat România, creând actualmente vulnerabilităţi majore statului de drept. Aceste vulnerabilităţi au devenit porţi de intrare ale inamicului intern şi extern, în condiţiile războiului asimetric căruia România trebuie să-i facă faţă..

...

Justiţia a rămas principala vulnerabilitate a tuturor formelor de guvernare din România. Din ea provine şi în ea rezidă maladia corupţiei endemice a sistemului în integralitatea lui, iar cetăţeanul resimte consecinţele sub forma unui concept de ţară ce îşi condamnă supuşii la condiţii subumane, bazate numai pe încălcarea drepturilor omului.

Faţă cu acuzele îndreptăţite, formulate fie de români, fie de Uniunea Europeană, recent şi de NATO sau de vârfurile armatelor aliate, magistraţii se ascund în spatele a tot felul de scuze, una dintre acestea fiind îndeobşte practicile neunitare. Adesea, aflăm de la magistraţi că, pe de o parte jocurile de putere fac ca instanţele să nu funcţioneze în virtutea unui scop autotelic, prin sine şi pentru sine însele. „Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.” Prin urmare, înfăptuirea justiţiei, nemaivorbind de idealul dreptăţii – care se realizează exclusiv ca bun public, iar nu pentru un scop propriu ei sau membrilor săi – devin ipotetice, superficiale, aproape facultative. Pe de altă parte, cetăţenii, justiţiabilii – în sensul corect al termenului – vor percepe practica neunitară, pronunţarea unor hotărâri contrare în acelaşi caz/cazuri identice, drept cazuri în care judecătorii au fost „influenţaţi”, ca să folosim un termen blând. Deşi nivelul mediu al justiţiabilului nu va putea niciodată să înţeleagă sintagma „practică neunitară”, nici conotaţiile ei de-a dreptul criminogene, e aproape sigur că percepţia corupţiei şi a politizării devine generală în ţara care are o astfel de Justiţie, tolerând-o şi nutrind-o prin mediile sale ocult-politice. Cea mai puternică decredibilizare a magistraţilor români a dus la aprecierea de către cetăţeni a sistemului juridic ca sistem fără norme, fără precepte, fără reguli de conduită, situat în afara unui standard civilizat, în care aproape orice este posibil, mai ales Răul comis cu intenţie de către magistraţi, în pofida preceptelor şi a deontologiei profesiei. În prezenţa unei asemenea percepţii publice cvasigenerale, de a cărei realitate nu trebuie să ne îndoim, Justiţia şi magistraţii români nu au avut niciodată, şi, cu atât mai mult astăzi, nu mai au credibilitate, în ciuda asumpţiilor oficiale. „Neseriozitatea” magistraţilor români are un efect foarte periculos, şi anume le aneantizează vocea în societate, recunosc înşişi magistraţii. Mai ales cei care nu au ajuns după gratii pentru gravele lor fapte comise cu bună ştiinţă.

…De parcă nu ar fi trecut aproape o sută de ani, interval în care Justiţia ar fi avut suficient timp să se modernizeze şi să evolueze în sensul apărării democraţiei, să ne întoarcem la notaţiile ilustrului profesor de drept făcute la începutul secolului trecut, Em. N. Antonescu (1922, Cugetul românesc), remarcând actualitatea lor. El cerea, în epocă, garantarea inamovibilităţii şi independeţei magistraţilor, în paralel cu întemeierea unei comisiuni de cenzură pe lângă fiecare instanţă, căci « existenţa acestui drept la cenzură îi va ţine pururea trează amintirea că puterea pe care o are în mâinile sale nu e a lui, ci a ţării ». Este reamintită « buba cea mare a justiţiei noastre », procedura. Aceasta e o boală care ar trebui grabnic lecuită pentru a nu îmbolnăvi întregul organism social. Criza justiţiei, conchide profesorul de drept Em. N. Antonescu, se vede cu ochiul liber : lumea fuge de justiţia oficială şi-şi caută dreptatea într-o justiţie privată, a arbitrilor. Legile statului nu reuşesc să fie ocrotitoare şi senine, ca bolta de deasupra noastră

Nici astăzi nu s-au împlinit dezideratele care făcuseră profesiunea de credinţă a maestrului de drept de acum o sută de ani. Justiţia română e în mare suferinţă, cu toate că proiectele de asanare sunt urgentate de o Direcţie Anticorupţie harnică şi implicată în salvarea României viitorului de România coruptă. Spre deosebire de anul 1922, însă, azi, lumea nedreptăţită de Justiţia din România fuge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, unde statul român pierde de câţiva ani proces după proces, recunoscându-şi, astfel, slăbiciunea şi vinovăţia. La CEDO, Ministerul Afacerilor Externe al României preia toate negocierile cu victimele Justiţiei române, şi asta deja crează un efect de protecţie oarecum suspectă în Uniune a statului român faţă de victimele sale din interior. Am câştigat recent, la rândul meu, la CEDO, procesul Furtună and Others versus România . După ce cauza mea a fost plimbată timp de aproape 10 ani prin toate instanţele din România, iar apoi a mai durat încă 5 ani la CEDO, pot spune că s-a trasat un semn al dreptăţii. Nu, însă, şi cel al Justiţiei. Pentru că, în 15 ani de tergiversări şi manipulări procedurale, pot mărturisi astăzi cu mâna pe inimă : eu nu am înâlnit niciun procuror, avocat sau judecător român cinstit, şi tocmai de aceea, după ce am devenit victimă a unui temut infractor protejat de sistem, am devenit şi victima sistemului. E o minune, însă, că am supravieţuit, luptând singură cu acest sistem corupt, cu o Justiţie mafiotă ce e aliată organic cu politicieni corupţi şi mârşavi şi cu bazine oculte de poliţie politică. În acelaşi dosar, alte şase victime au decedat în condiţii suspecte, de presiune şi ameninţare.

Dar, la fel cum spunea în 1922 despre Justiţie maestrul de drept Em. N. Antonescu, întreg sistemul e bazat pe umilinţă şi ipocrizie, ca să nu zic pe nedemnitate”… Ceva mai târziu, un scriitor destul de cunoscut în apocă făcea afirmaţii asemănătoare, care alăturau Justiţia coruptă de partenerul ei răufăcător, politicul şi superficialitatea reformărilor. Astfel, Mihail Celerianu scria, în 1930: „Suntem sătui de politicianism şi demagogie! Românul e un popor de viitor; păcatul lui că e prea guraliv. Fiecare se simte chemat să facă pe reformatorul, fiecare vrea să-şi spună părerile; şi în fond nu fac cât o ceapă degerată”. Parcă ar fi un gând al poporului român de azi, deşi e în chestiune doar o opinie generalizată încă de acum...85 de ani...când spaţiul public gemea de aceleaşi suferinţe.

Coborând mai mult pe scara istoriei naţionale, lumea corupţiei nu se dezminte nici la 1866, când Vasile Alecsandri, în Poezii populare ale românilor, scrisese:

"Că nu-i scara domnilor, 
ci e scara hoţilor,
calea neagra-a morţilor",
Deh, boala veche, structurantă, genetică...la români, această lipsă de justiţie şi această lipsa de dreptate...Răul de acasă

Angela FURTUNĂ

Decembrie 2015

 

Last Updated on Wednesday, 23 December 2015 09:44
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website