Home Angela Furtuna Trei modele pentru o ţară aflată în derivă :
Trei modele pentru o ţară aflată în derivă : PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Monday, 23 November 2015 09:39

Monica LOVINESCU, Ecaterina BĂLĂCIOIU, Aniţa NANDRIŞ-CUDLA

La 19 noiembrie, Monica Lovinescu ar fi împlinit 92 de ani. În loc de flori şi evocări oneste, imaginea autoarei e făcută praf, fotografiile scriitoarei încep să dispară din memoria colectivă, la fel ca şi gesturile de recunoştinţă sau asumpţiile critice ori istorice binemeritate. Şcolile de umanioare româneşti o înlătură pe Monica Lovinescu din paginile de curs sau din manuale. Unul din puţinii critici români cu adevărat liberi din perioada dictaturii e făcut, astfel, să « dispară », în urma presiunii supravieţuitorilor, indiferent de etica supravieţuirii acestora, şi din dorinţa acestora de a nu pierde monopolul asupra discursului public şi de a nu legitima oficial relecturile şi revizuirile, făcute cu bunăcredinţă şi prof, din literatura română.

Monica Lovinescu, din exil, a ţinut în viaţă elitele neamului românesc sub dictatură, exercitând timp de decenii o benefică acţiune, prin informare şi analiză, în spaţiul public, iar astăzi uitarea ameninţă amintirea ei, în timp ce toată propaganda fostului regim totalitar a reocupat brutal media şi vectorii ce fabrică temele publice...

 

 

Lumea românească duce lipsă de modele reale (inclusiv feminine) - la joncţiunea dintre valoare autentică şi etic -, deşi nu s-ar putea spune că nu le are. Însă la noi valorile continuă să fie marginalizate, chiar repudiate, din nou în aceste timpuri. Presiunile politice şi mafiote ţin prima pagină din toate media şi pepinierele din care ies camarile ce ocupă industriile de lideri. Atunci când sunt feminine, modelele sunt repudiate, o dată în plus, din cauza misoginismului ce defineşte România activă. Bunăoară, scriitoarele Monica Lovinescu şi mama sa, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, alături de o altă scriitoare, ţărancă exilată de sovietici în Siberia, Aniţa Nandriş-Cudla, rămân, de aceea, uitate şi alocate unei lumi periferice. Asta, în ciuda exemplarei lor existenţe şi lupte pentru supravieţuirea societăţii româneşti şi a culturii naţionale. Ne putem gândi, de ce nu ?, şi la reproşul pe care Mărgărita Miller-Verghy[1] (ce era pe vremuri o prezenţă stabilă la cenaclul Sburătorul condus de Eugen Lovinescu) ; aceasta îi spunea mustrător, cândva, ilustrului critic că « a făcut din literatură un soi de Muntele Athos, picior de femeie nu pare a fi călcat pe acolo », referitor la absenţa femeilor din tabloul literaturii române pe care îl face E.Lovinescu în primul volum al Memoriilor, pentru perioada 1900-1916. Dar lucrurile au continuat şi mai târziu, cu un interbelic ce îşi face o onoare din a menţine literatura feminină în regim de marginalizare. Recent, tânăra cercetătoare Bianca Burţa-Cernat[2] remarcă, în studii dedicate interbelicului, « diabolicele » mecanisme de excludere a femeilor scriitoare, evident pe criterii de gen[3], cât şi eşecurile feminine exemplare ce au la bază inclusiv ignorarea cu bună ştiinţă a unor mari autoare, cum sunt,  în epocă : Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian[4]. Cercetătoarea vede drept cauze ale acestor politici misogine operaţionale, în primul rând revolta scriitoarelor sus-pomenite împotriva lipsei de libertate (revoltă insuficient gestionată), urmată de, a doua cauză, instalarea regimului comunist în România, ca şi conjunctură istorică nefavorabilă[5] ce a condamnat şi aceste femei, « mic-burgheze », precum şi alte elite interbelice, la destinul de marginalizare urmat de eforturi de adaptare şi de supravieţuire printr-un « decadentism dizolvant ».

Venind din aceeaşi lume aşazis decadentă a « mic-burghezilor », lume repudiată până azi de comuniştii instalaţi la putere după al doilea război mondial şi după invazia distrugătoare a U.R.S.S. asupra României, fiind în plus femei, dar şi militante anticomuniste, Monica Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu şi Aniţa Nandriş Cudla au intrat, o dată în plus, în maşinăria de subminare a propagandei comuniste, ce a adăugat grade suplimentare de marginalizare a acestor eroine-model. Deşi literatura femeilor în epoca acestor autoare încetase de a mai fi un fenomen izolat, şi deşi a trecut, între timp, încă un sfert de veac după căderea comunismului, prejudecăţile şi acţiunile răuvoitoare asupra destinului lor nu slăbesc. Multe vin din zona confraţilor colaboraţionişti, care nu vor să piardă monopolul asupra culturii şi vocilor oficiale, nici locurile deţinute nu întotdeauna prin metode morale în taxonomiile literare. Însă există şi suficiente categorii de cititori şi analişti care se solidarizează cu modelul lor etic, existenţial, literar şi cultural, prin care aceste femei şi scriitoare s-au opus cu demnitate societăţilor totalitare. Mărcile genului nu sunt prezente în discursul lor literar şi memorialistic, dar opţiunea discursului identitar minimalizator aparţine mediului critic şi analitic românesc, puternic impregnat de stereotipuri misogine.

Vindecătoare în faţa morbului clişeistic pot fi numai relecturile operelor. Monica Lovinescu: Unde scurte, La apa Vavilonului, Jurnale, Cuvântul din cuvinte. Ecaterina Bălăcioiu : Această dragoste care ne leagă (Doina Jela), Scrisori către Monica (1947-1951). Aniţa Nandriş Cudla : 20 de ani în Siberia (Amintiri din viaţă). Despre cartea Aniţei Nandriş Cudla, care a primit în 1992 Premiul Lucian Blaga al Academiei Române, Monica Lovinescu scria : « după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară ». Discreţia, stilul elegant şi forţa unei sensibilităţi unice dau amprenta acestor scrieri. Pare că Virginia Woolf avea dreptate, atunci când, în eseul său A Room of One's Own din 24 octombrie 1929, scria despre literatura făcută de femeile secolelor trecute : « anonimatul le-a intrat în sânge. Dorinţa de a se deghiza încă le domină ».

În Unde scurte, Monica Lovinescu a făcut o radiografie neiertătoare a răului public care nu ne dă pace nici azi: „la noi, se lucra cu migală la cuvânt, se încerca saltul în contemporaneitate nu prin tematică, ci prin forme. Din zbuciumul intelighenţiei răsăritene se năştea o contestare radicală (după bolşevizare). Şi doar câteva opere de valoare universală prin simbol mai mult decât prin şlefuire de imagini. Soljeniţîn, Pasternak, kafkaismul integrat în universul comunist de către Tibor Dery, umorul negru al lui Mrozek, interminabila procesiune de îndoieli la un Andreievski. În acest timp, la noi, nicio operă cu astfel de dimensiuni deoarece marile accente nu se obţin prin ignorarea unei obsesii. Şi cine poate tăgădui că noaptea adâncă a stalinismului reprezintă obsesia majoră atunci când te întrebi asupra condiţiei omeneşti şi te înfiori de treptele pe care a coborât în acest miez întârziat de secol. Nici o operă majoră deci. În schimb generalizarea talentului. Pluralul acesta înlocuind singularul reprezintă originalitatea cazului românesc. În uitarea astfel pogorâtă peste trecut, morţii mor a doua oară”. Într-o ţară dominată de stalinism, totul venea de sus: dreptul la un nume, dreptul la vizibilitate (omerta stalinistă funţionează şi azi în lumea literară românescă), dreptul la memorie. De sus se decidea, prin mecanismele cenzurii, ce era realitate şi ce nu. Deci şi ce avea dreptul că intre în atenţia fabricantului de estetică şi ce nu[6] (nu este, de aceea, întâmplătoare, graba multor confraţi de azi, din literatura şi din critica românească, de a anihila eforturile mnezice de bună credinţă prin care operăm asupra trecutului nostru cultural recent, ce scoate la iveală abdicări deopotrivă estetice şi etice neaşteptate, n.m.): „În uitarea astfel pogorâtă peste trecut, morţii mor a doua oară. Nu li se dă un nume sau un statut de victime decât atunci când se hotărăşte de sus. Şi, fiind aleşi de sus, nu poate fi vorba decât de morţi cu carnet de partid. Ceilalţi, care n-au avut legat de fiinţa lor firul roşu, al supunerii comuniste, putrezesc mai departe în uitare. Poate că niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva în istoria României fertilă totuşi în încercări şi nefericiri de tot felul: România nu mai are morţi. Cimitirele reale sunt acoperite de giulgiul tăcerii. Fiecare a murit de două ori, odată în celula de închisoare sau pe pământul umed de la canal, a doua oară în amintirea care i se refuză”. Prezentul îi dă dreptate autoarei care deplânge efortul multora de a institui amnezia şi asupra generaţiilor de după 1989[7]: „Cât despre supravieţuitori, ei se pot întoarce dacă acceptă acceaşi lege a uitării: pocăiţii de inocenţa lor, muţi asupra trecutului, punându-se pe ei înşişi între aceleaşi paranteze ale camuflării. E ca o convalescenţă care n-ar fi fost precedată de boală. Ca un sanatoriu transformat în vilegiatură. Ca ceva nefiresc şi ameţitor în care raţiunea îşi pierde drepturile ei elementare de a porni de la cauză pentru a ajunge la efect. Trecutul e absorbit de neant, iar condeiul fuge în acest timp pe hârtie spre a umple neantul de vorbe”…

Monica Lovinescu a crezut în capacitatea literaturii de a funcţiona pe un registru larg, nu numai în arhipelagul estetic, ci într-o universalitate desemnată de vastele paradigme deopotrivă descrise – parafrazând arta terapeutică –, de logicile anamnezei şi catamnezei; a mizat pe autorii capabili să identifice bolile realităţii şi să nu se ataşeze numai de realităţile canonice privilegiate, dar vetuste, înţelegând, primii, că literatura urmează, ca epifenomen, traseul irepresibil de schimbare urmat de lumea însăşi, iar literaritatea şi ordinea morală nu se exclud, ci dimpotrivă. În fond, curentul filosofic de problematizare a literaturii şi de gândire critică asumat de Monica Lovinescu a pledat în mod constant pentru abordările transdisciplinare care reconciliază domeniile nonficţionale cu cele ficţionale, evacuând orice limitare a conştiinţei literare ca şi orice rigoare ce subminează expresia liberă şi suma tuturor discursurilor alternative.

Angela FURTUNĂ

Noiembrie 2015



[1] Mărgărita Miller-Verghy, Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, an. IV, nr.12, decembrie 1930.

[2] Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Polirom, Cartea Românească, 2011.

[3] Ibid., p.9.

[4] Ibid., p.9.

[5] Ibid., p.10.

[6] Lovinescu, Monica, Unde scurte, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 10.

[7] Ibid., p.10.

 

Last Updated on Monday, 23 November 2015 09:40
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website